Cea mai mare umilință suferită de ruși în Asia. Războiul care a schimbat destinul lumii

În 1905 avea loc o premieră în istoria mondială. Pentru prima dată în epoca modernă, o putere asiatică învingea categoric un imperiu european, schimbând radical echilibrul mondial de putere și dinamica secolului XX.

Noaptea de 8 spre 9 februarie 1904. Un grup de distrugătoare aparținând Marinei Imperiale Japoneze atacă prin surprindere navele de război ale Marinei Imperiale Ruse ancorate la Port Arthur, astăzi sectorul Lüshunkou al municipiului chinez Dalian, în Manciuria. Atacul a marcat începutul războiului ruso-japonez, un conflict care avea să schimbe profund echilibrul de putere la nivel mondial.

Războiul ruso-japonez nu a fost doar o confruntare regională pentru controlul unor teritorii din Asia de Est, ci un eveniment cu efecte globale. El a marcat ascensiunea Japoniei ca mare putere, începutul declinului regimului țarist din Rusia și transformarea raporturilor internaționale de forțe. În același timp, conflictul a anticipat multe dintre caracteristicile războaielor moderne ale secolului XX și a influențat profund evoluția politică și militară a lumii contemporane.

Războiul ruso-japonez din anii 1904–1905 a reprezentat unul dintre cele mai importante conflicte de la începutul secolului XX și un moment de cotitură în istoria relațiilor internaționale. A fost pentru prima dată în epoca modernă când o mare putere europeană era înfrântă decisiv de un stat asiatic.

„Victoria Japoniei a demonstrat că o națiune asiatică, adoptând știința și organizarea modernă, poate învinge o mare putere occidentală. Acest lucru a schimbat cursul istoriei universale”, spunea Jawaharlal Nehru în reflecțiile sale despre eliberarea Asiei de sub dominația colonială.

Imperialismul țarist și poftele sale asiatice

Imperiul Țarist începuse, încă din secolul al XVIII-lea, să domine atât politica est-central-europeană, cât și pe cea asiatică. Expansiunea rusă în Asia începuse însă cu un secol mai devreme, în veacul al XVII-lea, când Rusia cucerise, prin expediții succesive, întreaga Siberie, devenind un imperiu întins pe două continente.

Odată cu domnia lui Petru I cel Mare, țarii ruși nu s-au mai mulțumit doar cu stăpânirea Siberiei. Ei urmăreau construirea unui imperiu cu influență globală. În timp ce își extindeau influența în Balcani, în detrimentul Imperiului Otoman, rușii încercau să avanseze și în Asia, mai ales spre sud, către provinciile Imperiului Chinez.

Aceste tentative au fost însă blocate în repetate rânduri, în principal din cauza implicării puternice a Rusiei în afacerile europene și în conflictele cu Imperiul Otoman. Din acest motiv, pe parcursul secolului al XVIII-lea, Rusia nu a reușit să își promoveze eficient interesele în Asia de Est.

Totuși, pe măsură ce colonizarea Siberiei s-a intensificat, Rusia a înțeles că avea nevoie de ieșiri la mare, mai ales de porturi cu ape mai calde, care să nu înghețe iarna. Primul pas important a fost anexarea, în detrimentul Imperiului Chinez, a regiunii Amur, în timpul domniei țarului Nicolae I (1825–1855). După această etapă, rușii au început colonizarea malului stâng al râului Amur.

Guvernul chinez a protestat în repetate rânduri, însă nu dispunea de forța necesară pentru a riposta. În secolul al XIX-lea, altădată puternicul Imperiu Chinez se confrunta cu probleme grave. Pe plan extern trebuia să facă față presiunii colonialismului britanic și francez, iar pe plan intern era afectat de revolte, tensiuni sociale și de incapacitatea de a se adapta schimbărilor epocii.

În aceste condiții, prin Tratatul de la Aigun din 1858, China a cedat Rusiei toate teritoriile aflate la nord de râul Amur, precum și regiunea maritimă situată la est de râul Ussuri, de la vărsarea Amurului până la granița cu Coreea. Teritoriul includea și locul unde avea să fie fondat orașul Vladivostok.

Rușii ar fi încercat probabil să profite și mai mult de slăbiciunea Chinei, însă au fost limitați de opoziția britanică, alimentată de temerile privind expansionismul rusesc.

În 1891, țarul Alexandru al III-lea al Rusiei a readus în prim-plan problema Extremului Orient. El și-a trimis fiul, viitorul țar Nicolae al II-lea al Rusiei, într-un turneu în Asia de Est. În același timp, a început construcția căii ferate Transsiberiene, menită să lege Rusia europeană de posesiunile sale asiatice. Proiectul reprezenta și un semnal clar al noilor ambiții expansioniste rusești în China.

Odată cu urcarea pe tron a lui Nicolae al II-lea, în 1894, politica expansionistă a Rusiei a căpătat un nou impuls. Sub influența cercului său apropiat, țarul a intensificat implicarea Rusiei în China. A continuat dezvoltarea Transsiberianului, a introdus patrule rusești în Manciuria și, în cele din urmă, a ocupat Port Arthur, actualul sector Lüshunkou al orașului Dalian. Oficial, teritoriul fusese doar închiriat de la statul chinez, însă, în practică, devenise o posesiune rusească.

De asemenea, rușii au profitat, asemenea celorlalte mari puteri europene, de contextul creat de Revolta Boxerilor pentru a trimite trupe și a prelua controlul militar asupra Manciuriei. Următorul obiectiv al țarului era Coreea.

Atunci când tigrii Asiei își arată colții

De cealaltă parte a baricadei era însă Japonia, o forță asiatică mult subestimată și subevaluată de marile puteri coloniale europene. Acest stat izolat, dominat de cutume și clanuri medievale până în secolul al XIX-lea, s-a transformat total după anul 1868. Odată cu prăbușirea shogunatului Tokugawa și restaurarea împăratului Meiji, Japonia s-a transformat dintr-un stat feudal izolaționist într-o putere modernă și energică. Reformele din acea perioadă au fost realizate cu o rapiditate atât de spectaculoasă încât, în mai puțin de 25 de ani, Japonia devenea una dintre cele mai surprinzătoare forțe emergente ale Asiei. Și era pregătită, în primul rând, să înfrunte China. Ambițiile japoneze pe plan extern erau legate de Coreea și controlul acestei peninsule. Ambiții pe care le avea și dinastia Qing din China. Deși un vast imperiu, China nu a putut face față unei Japonii puternic modernizate, reformate, disciplinate și puternice.

Japonia a câștigat Primul Război Sino-Japonez de la sfârșitul secolului al XIX-lea și a oferit o demonstrație clară de forță militară. Cu toate acestea, a fost obligată de marile puteri, Rusia, Germania și Franța, să renunțe la o parte dintre câștigurile sale teritoriale din China.

Între timp, Japonia își dezvoltase o armată modernă, puternică și bine disciplinată. Ca urmare a legii recrutării din 1896, armata japoneză de primă linie număra, până în ianuarie 1904, aproximativ 270.000 de soldați foarte bine instruiți. Obținuse deja un avantaj clar asupra Rusiei în Asia de Est. De cealaltă parte, țarul și cercul său de apropiați subestimau capacitatea militară a Japoniei, o eroare care avea să se dovedească decisivă.

Un război sângeros și o dovadă de incompetență sau trădare

Atacul japonez de la Port Arthur a dus imediat la mobilizarea trupelor rusești. Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei l-a trimis pe Aleksei Nikolayevici Kuropatkin, ministrul de război, să gestioneze situația de pe frontul asiatic.

Kuropatkin se dovedise un ministru competent, însă, ca lider militar pe câmpul de luptă, avea să se arate ezitant și excesiv de prudent. Strategia sa urmărea evitarea confruntărilor decisive până în momentul în care ar fi obținut o superioritate numerică semnificativă. El și-a dispus trupele astfel încât acestea să încetinească înaintarea inamicului, apoi să se retragă către poziții întărite, unde să reziste atacurilor până la epuizarea adversarului.

Rusia, în fața crizei bancare. Activele toxice au depășit pragul critic de 10%, avertizează analiștii de la Moscova

Între timp, japonezii au debarcat pe peninsula Kwantung. Într-o anumită măsură, prudența lui Kuropatkin avea o logică militară: armata rusă era slab pregătită pentru un război rapid în Extremul Orient, iar fortificațiile reprezentau principalul său avantaj defensiv.

Armata japoneză era de 10 ori mai numeroasă decât cea rusească. După câteva înfruntări sângeroase, japonezii conduși de generalul Nogi Maresuke au reușit să izoleze garnizoana de la Port Arthur de principalele forțe rusești din Manciuria, după bătălia câștigată de la Nanshan. Port Arthur era centrul de putere rusesc din Manciuria. Dacă ar fi căzut, situația ar fi fost cu adevărat disperată, mai ales că reprezenta și o puternică lovitură de moral. Kuropatkin a decis întărirea Mukdenului, capitala Manciuriei. Au urmat bătălii sângeroase. Rușii au reușit chiar, deși în inferioritate numerică, să le dea bătăi de cap japonezilor, atât pe mare, cât și pe uscat. Mai mult decât atât, japonezii, așa cum preconizase Kuropatkin, se apropiau de epuizarea resurselor, pierzând 23.000 de oameni, în timp ce armata rusă devenea tot mai puternică.

Deși Kuropatkin a decis să treacă la ofensivă, felul său ezitant, lipsit de agresivitate și hotărâre a făcut ca totul să se transforme într-un dezastru. Două bătălii, pe râul Shaho, dar și cea de la Sandepu, ar fi trebuit, spun specialiștii, să fie victorii decisive pentru ruși. Doar că înaltul comandament rusesc a ezitat. În felul acesta, bătăliile s-au terminat cu rezultat indecis. Tocmai de aceea, încurajate, forțele japoneze au lansat un atac furibund asupra Port Arthur. Fortăreața era însă bine apărată de ruși. Aceștia aveau și câteva mitraliere, o noutate militară a vremii. Cu ajutorul lor, dar și a unei rezistențe îndârjite, japonezii au fost respinși în valuri, cu mari pierderi. În plus, Flota Baltică se pornise către Asia de Est, pentru a despresura Port Arthur.

La fel ca și în cazul bătăliilor anterioare, Port Arthur ar mai fi putut rezista mult și bine în fața atacurilor japoneze, ducând probabil la o retragere a forțelor nipone. Dar, și de această dată, ori incompetența, ori trădarea sau orgoliile au dus la pierderea, în mod stupid, a acestui important port. Printre comandanții ruși de la Port Arthur existau neînțelegeri serioase. Unii cereau capitularea, în timp ce alții insistau că garnizoana trebuia să reziste până la capăt. La 2 ianuarie 1905, locotenent-generalul Anatoli Stessel a arborat steagul alb fără să se consulte cu ofițerii săi și astfel a predat Port Arthur. Capitularea a fost considerată un act de incompetență sau chiar de trădare.

Umilința încasată de Imperiul Rus. Tronul țarului se clătina tot mai tare

Ultima mare bătălie terestră a acestui război s-a dat în martie 1905, pentru controlul orașului Mukden. Armata rusă număra 330.000 de oameni și avea peste 1.400 de tunuri. De cealaltă parte, japonezii dispuneau de numai 270.000 de soldați și în jur de 1.000 de tunuri. Bătălia a fost foarte sângeroasă. Japonezii erau complet epuizați, cu peste 70.000 de soldați morți sau grav răniți. Și de această dată, rușii au avut avantajul și ar fi putut câștiga războiul sau măcar i-ar fi putut obliga pe japonezi să se retragă. Însă Flota Baltică, după un drum lung și istovitor, a fost efectiv zdrobită de Marina japoneză la Tsushima.

Căderea Port Arthur și înfrângerea dezastruoasă a Flotei Baltice au funcționat ca o adevărată undă de șoc pentru opinia publică din Rusia și au demonstrat slăbiciunile Imperiului Țarist. Victoria Japoniei a fost categorică și a confirmat ascensiunea sa ca mare putere militară, iar Imperiul Țarist a fost umilit, arătându-și slăbiciunea. „Înfrângerea Rusiei a fost privită în întreaga Asie ca o victorie a Asiei asupra Europei. Ea a spulberat mitul invincibilității europene și a aprins flacăra naționalismului din India până în Egipt”, preciza Sun Yat-sen, lider revoluționar și fondator al Republicii Chineze.

În Rusia se caută deja o formulă pentru „înfrângere fără înfrângere”. Kremlinul pregătește Rusia postbelică, dar Putin tace

După aceste înfrângeri, Rusia a acceptat medierea președintelui american Theodore Roosevelt. Negocierile s-au desfășurat în Statele Unite și s-au încheiat prin semnarea Tratatului de la Portsmouth, în septembrie 1905. Prin acest tratat, Rusia a recunoscut dominația Japoniei asupra Coreei, a cedat drepturile asupra Port Arthur, dar și asupra căii ferate din sudul Manciuriei. În plus, a transferat Japoniei partea sudică a insulei Sahalin.

Consecințele războiului au fost extrem de importante. Pentru Japonia, victoria a însemnat transformarea sa într-o mare putere mondială. Prestigiul internațional al statului japonez a crescut enorm, iar conducătorii japonezi au devenit mai încrezători în politica expansionistă. După război, Japonia și-a consolidat controlul asupra Coreei, pe care a anexat-o oficial în 1910. În plus, succesul militar a încurajat dezvoltarea militarismului japonez, fenomen care avea să influențeze politica externă a Japoniei în deceniile următoare și să contribuie ulterior la izbucnirea conflictelor din Asia în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial.

Pentru Rusia, înfrângerea a avut efecte dramatice. Prestigiul regimului țarist a fost grav afectat, iar nemulțumirea populației s-a amplificat. Problemele economice, lipsurile și pierderile militare au alimentat tensiunile sociale deja existente. În 1905 a izbucnit prima revoluție rusă, care l-a obligat pe țarul Nicolae al II-lea să accepte unele reforme și să emită „Manifestul din Octombrie”, prin care erau promise anumite libertăți și crearea unui Parlament. Chiar și așa, prestigiul țarului s-a prăbușit. Această înfrângere rușinoasă a fost unul dintre factorii decisivi care au favorizat instaurarea bolșevismului în Rusia, un fenomen care a schimbat istoria Europei.

În plus, acest război a arătat și importanța tehnologiei moderne în război, fiind unul dintre primele conflicte în care au fost utilizate pe scară largă mitralierele, artileria grea și comunicațiile moderne. Multe dintre lecțiile acestui război aveau să fie aplicate ulterior în Primul Război Mondial .

„Războiul Ruso-Japonez a fost, în multe privințe, Primul Război Mondial în miniatură: tranșee, sârmă ghimpată, mitraliere și utilizarea distrugătoare a artileriei grele. A fost primul război modern industrializat”, preciza istoricul militar Richard Connaughton.