Pe 30 august 1877, acum 148 de ani, românii atacau în forță reduta Grivița. Cu lipsuri și după un drum epuizant, „curcanii” au atacat orbește pozițiile întărite ale otomanilor și au câștigat o glorie unică în istoria militară a românilor, armata română dovedindu-și valoare pe câmpul de luptă.

În anul 1876, Balcanii, butoiul cu pulbere al Europei, era pe cale să explodeze. Peste tot izbucneau revolte anti-otomane. Imperiul Otoman, un uriaș cu picioare de lut, era aproape de prăbușire. Era un „bolnav” al geopoliticii euro-asiatice ținut în viață de marile puteri occidentale doar pentru a asigura un echilbru politic și militar în zona estică, prevenind ambițiile expoansionate ale Imperiului Țarist. Rușii au profitat însă din plin de pe urma răscoalelor balcanice. Sub pretextul apărării fraților creștin-ortodocși, Imperiul Țarist declară război Imperiului Otoman , iar în anul 1877 Rusia primește mână liberă în chestiunea orientală din partea Germaniei.

Otto von Bismarck, marele om politic prusac, recompensa Rusia pentru neimplicarea în războiul contra Franței cu sacrificarea teritoriilor otomane. Pentru români, la aceea dată încă vasali ai Înalte Porți, se întrezărea o șansă unică. Mai ales în condițiile în care marele duce Nicolae a cerut guvernului român să acorde trupelor rusești dreptul de a traversa teritoriul țării noastre către Bulgaria, acolo unde aveau să se desfășoare atacurile către redutele otomane. Mai mult decât atât, România se afla pe picior de război în cazul în care nevoile războiului o vor cere. Carol I mobilizase deja armata și spera la o intervenție care să transforme România în co-beligerantă și participantă la masa negocierilor la conferința de pace. Pentru a obține independența, românii au riscat totul. Au renunțat la garanția colectivă a Marilor Puteri europene pentru garanțiile rusești. La 4 aprilie 1877, ministerul de Externe, Mihail Kogălniceanu, și baronul Dimitrie Stuart, consulul general al Rusiei în România, au semnat o convenție prin care armatele ruse puteau traversa teritoriul României.

Condiția expresă era ca Rusia să garanteze drepturile politice ale statului român și mai ales să mențină și să apere integritatea teritorială a României. Documentul avea 26 de puncte sau articole prin care erau puse la punct toate detaliile administrative și logistice. Inițial, cu îngâmfare, rușii au transmis românilor că nu au nevoie de ei pe câmpul de luptă. Evoluția războiului a făcut însă ca oștenii români să fie cei care vor salva onoarea rusească pe câmpul de luptă și cei care vor înclina decisiv balanța victoriei în favoarea forțelor creștine. Românii aveau să-și câștige independența cu arma-n mână în una dintre cele mai glorioase campanii militare ale poporului român.

Rușii s-au împotmolit în fața Plevnei. Otomanii le-au ucis mii de soldați

Cheia înfrângerii otomanilor în Bulgaria era cetatea Plevna. Aceasta se afla într-o poziție strategică deosebită la răscrucea principalelor drumuri de comunicație între Nicopole, Rusciuk, Sofia, Târnovo și Filipopol. Cetatea era apărată de mai multe redute și de un relief puternic accidentat, marcat de o succesiune de dealuri și văi care făceau dificil orice asalt direct. Garnizoana otomană de la Plevna număra inițial 24.000 de oameni. Numărul acestora a crescut, prin întăriri, la 70.000. Soldații otomani aveau puști performante, cu o cadență mare de tragere și bătaie lungă, de tip Martini-Henry, model 1871. În plus, avea o artilerie puternică care utiliza proiectile de tip șrapnel, ucigătoare asupra infanteriei pe o rază destul de însemnată. La 20 iulie 1877, rușii se aruncă cu încredere asupra Plevnei cu cei 10.000 de soldați ai Armatei de Vest.

Dau însă peste redutele otomane și sunt efectiv spulberați de apărare otomană. În acel moment, ducele Nicolae, comandantul trupelor ruse din Balcani, trimite o telegramă lui Carol I cerându-i să pună presiune pe otomani la Dunăre. Cererea este întărită și de Alexandru al II-lea, țarul Rusiei. Carol I ordonă imediat Diviziei 4 Infanterie să ocupe cetatea Nicopole, la sud de Dunăre. Chiar și în aceste condiții, rușii nu au cerut ajutorul românilor în luptele de la Plevna. Credeau că se vor descurca singuri, fără să împartă gloria victoriei cu nimeni, mai ales cu românii pentru care, așa cum se va vedea, vor avea alte planuri. Pe 30 iulie 1877, rușii dau al doilea asalt asupra Plevnei, de această dată cu 30.000 de soldați și un baraj de artilerie tras de peste 170 de tunuri. Și de această dată rușii sunt înfrânți, lăsând în urmă peste 7000 de morți. Situația devenea critică pentru ruși, mai ales că urmau să fie atacați din flancuri de întăririle trimise de turci.

„Rog să faci fuziune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata”

Cu pierderi foarte mari, pe un front de 300 de kilometri și amenințați cu încercuirea, rușii lasă la o parte orgoliile și îi cheamă pe români în ajutor. „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum dorești. Între Jiu și Corabia, demonstrațiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele”, scria arhiducele Nicolae în telegrama sa către Carol I din 31 iulie 1877. Era momentul așteptat de români. Trec Dunărea peste 43.000 de soldați români cu 110 tunuri și peste 7000 de cavaleriști. Rușii aveau și ei în zona Plevnei peste 50.000 de oșteni și în jur de 300 de tunuri. Era pregătit cel de-al treilea asalt asupra Pleveni. Comanda operațiunilor a fost încredințată domnitorului Carol și generalului rus Zotov. Urma testul suprem al armatei române.

„Având în vedere că a doua zi observatorii urmau să compare comportarea și performanțele tinerei Armate Române cu cele ale armatei imperiale ruse, cu un bun renume căpătat de-a lungul timpului, la nivelul conducerii românești exista dorința de a demonstra că pe câmpul de luptă cele două oștiri stăteau pe picior de egalitate. Se simțea nevoia de a combate sentimentul de inferioritate resimțit de militarii români față de atitudinea rușilor care nu scăpau nici un prilej pentru a-și arăta disprețul față de inexperimentata Armată Română”, preciza doctor Horia-Vladimir Șerbănescu în „Bătălia de la Plevna, un test important pentru armata română”, în revista Historia.

Ambiția de fier a Diviziei 4. Vremea eroilor la Grivița

Pe data de 29 august 1877, după patru zile de bombardamente aproape continue, a fost organizat un consiliu de război la care a participat Carol I, țarul Alexandru al II-lea, marele duce Nicolae și șefii statelor majore. S-a hotărât organizarea unui atac general chiar de ziua onomastică a țarului. Atacul principal urma să fie dat de corpurile IX și IV ale armatei ruse, pe direcția Radișevo. În stânga ataca detașamentul Imeretinski, dinspre Brestovaț, iar din dreapta armata română, direct către redutele Grivița și Opanez. Pe lângă armata rusă și otomană, armata română era tânără, abia înființată de Cuza, nu avea dotări corespunzătoare și era compusă în mare parte din recruți de la țară. Erau ușor de subestimat mai ales de cei care nu cunoșteau tăria în luptă a infanteristului român din mediul rural.

Pe 30 august, după un bombardament executat de artileria combinată a armatelor rusă și română, la ora 15:15, trupele române pleacă la asalt asupra Griviței. Soldații români au mers orbește. Fără o recunoaștere corectă pe teren, s-au trezit cu două redute în loc de una. Divizia a treia română a fost respinsă cu pierderi mari după 40 de minute de atac, dându-și seama că au dat peste încă o redută de a cărei existență habar nu aveau. „Cercetarea superficială a terenului înainte de bătălie a creat impresia falsă a existenței unei singure redute Grivița, când în realitate erau două, ceea ce a făcut ca trupele atacatoare să-și înjumătățească forțele, fiecare coloană de atac atacând un alt obiectiv. Coloanele de atac, în special cea a Diviziei 3, s-au confruntat cu distanța mare pe care o aveau de parcurs până la pozițiile inamice, cu terenul denivelat și alunecos ca urmare a ploii care căzuse în dimineața atacului, presărat cu obstacole instalate de turci în zona avanposturilor, care au îngreunat mișcarea și au obosit trupele atacatoare”, adăuga Horia-Vladimir Șerbănescu, în același material.

Divizia a patra Infanterie a plecat și ea la atac sprijinită de focul de baterie al artileriei române. A fost respinsă de trei ori, chiar dacă a fost întărită și cu două batalioane rusești. Îmbărbătați personal de Carol I, oștenii Diviziei a 4-a au reușit după al patrulea asalt să cucerească reduta Grivița. Era un succes incredibil al armatei române care-și dovedea pe deplin valoarea. „S-au luptat ca nişte lei copiii Carpaţilor!”, scriau jurnaliștii de la „România Liberă“ din 3 septembrie 1877. Unul dintre eroii care s-au remarcat în luptele de la Grivița a fost maiorul Gheorghe Șonțu. Acesta se afla în fruntea batalionului său din Divizia a treia și a făcut parte din primul atac românesc asupra redutei. Acesta a murit încercând să pună steagul pe un parapet al redutei. „Maiorul Şonţu stropi cu sângele său pământul roditor al gloriei. Memoria lui va fi scumpă tuturor celor care iubesc libertatea, dreptatea şi curajul“, se preciza în ziarul „Dorobanțul”. Impresionantă este povestea Regimentului 16 formată din băieți de la țară din județul Botoșani. Aceștia au luptat în toate asalturile în centrul linie de atac, în prima linie, reușind să impresioneze prin vitejie și tăria atacurilor pe câmpul de luptă. „În acea zi de 30 august a anului 1877, pe câmpurile Bulgariei, s-au făcut distinsa onoare a drapelului cu nr. 16 ca împreună cu familia sa, toţi fii legitimi ai judeţului Botoşani, să formeze centrul liniei de atac a acelei mari redute numită Griviţa nr. I. Au luat parte la acel botez 595 oameni, toţi cu pene de curcan “, scria în memoriile sale Neculai Codrescu, căpitan în Batalionul I din Regimentul 16 Dorobanţi.

Rușii au vrut să ne ocupe

În cele din urmă, românii au contribuit decisiv la căderea cetății Plevna și în general la întregul teatru de operațiuni în urma căruia Imperiul Otoman a fost înfrânt. Planurile rușilor cu românii erau însă altele. Armata rusă , întorcându-se acasă, s-a instalat pe teritoriul românesc și începuse propaganda. Existau bănuieli că se pregătea o ocupație militară. „Soldații Diviziei a XI rusă răspândesc zvonul că acum România nu mai este un stat independent ci s-a încorporat cu Rusia, și chiar Carol I a fugit din țară, fiind înlocuit de Marele Duce Nicolae”, se arăta într-un document trimis către Ministerul de Interne. Un alt raport preciza că agenții ruși împrăștiau zvonul că „rușii au venit în țară numai din dorința de a ameliora soarta țăranilor și că pentru aceasta vor ocupa Bucureștii, vor dezarma Armata Română, vor ucide proprietarii și le vor lua pământurile pentru a le împărți sătenilor care să le cultive și va face ca dijma să fie redusă numai la una din zece”.

Rușii s-au organizat pe Argeș și Neajlov, principala cale către București. Într-o ședință a Consiliului de miniștri din 6 aprilie 1878, se lua act de ocuparea unei părții a teritoriului României de către trupele rusești. Situația a fost dezamorsată după ce Marea Britanie a făcut presiuni și a amenințat chiar cu războiul. Rușii s-au temut ca nu cumva românii să se înțeleagă cu englezii și să le taie retragerea, mai ales că armata română își arătase calitățile pe câmpul de luptă. Abia în ultimele luni ale anului 1879, trupele rusești s-au retras din România.