Cele mai frumoase sate din Munții Apuseni. Ținutul feeric traversat de Transapuseana și locurile legendare ale aurului

Satele din Munții Apuseni sunt redescoperite de turiști. Unele, ca Săcărâmb și Roșia Montană, păstrează amprenta trecutului minier și legendele aurului, iar altele, ca Râmeț, Rîmetea sau Dumești, și-au păstrat farmecul așezărilor patriarhale, ferite de construcții moderne și de exploatări miniere.

Munții Apuseni sunt una dintre cele mai pitorești regiuni ale României, iar satele risipite pe culmi și în văi păstrează încă urmele unei lumi vechi, în care oamenii au trăit din minerit, păstorit și din pădure.

După declinul exploatărilor miniere și depopularea multor așezări montane, unele sate au rămas aproape neschimbate, iar în ultimii ani au început să fie redescoperite de turiști, atrași de peisajele spectaculoase, de liniștea lor și de poveștile vechi ale Apusenilor.

Munții împodobiți cu nestemate

Munții Apuseni se întind pe aproape 20.000 de kilometri pătrați în regiunea istorică a Transilvaniei, peste județele Arad, Bihor, Cluj, Alba și Hunedoara. Sunt delimitați de marile văi ale Mureșului, Someșului Mic și Crișurilor, ocupând un teritoriu vast cuprins între orașele Alba Iulia și Oradea, Deva și Cluj-Napoca, Aiud și Beiuș, Zam și Huedin.

Lanțul montan al Apusenilor cuprinde mai multe grupe de munți, despărțiți de văi adânci și depresiuni formate de râurile Arieș, Criș, Someș și Mureș. În sudul lor se înalță Munții Metaliferi, faimoși pentru resursele bogate în aur și argint, și Munții Trascăului, în vest se află Munții Zarandului și Codrului, iar în nord și nord-est masivele mai înalte ale Bihorului, Vlădesei, Muntelui Mare și Gilăului, unde se găsește și cel mai înalt vârf al Apusenilor, Cucurbăta Mare (1.849 metri).

„Fără a atinge înălțimile semețe care dau frumusețea Munților Făgăraș, Piatra Craiului sau Rodnei, Munții Apuseni dezvăluie turiștilor frumuseți nebănuite, de cu totul altă natură. Nicăieri în ceilalți munți nu găsești o îmbinare mai armonioasă între linia domoală a plaiurilor și verticalitatea rupturilor, nicăieri nu găsești o asemenea concentrare de fenomene naturale și monumente ale naturii, nicăieri omul nu și-a legat așa de organic viața de munte, încadrându-se în peisajul natural”, arătau autorii ghidului turistic „Munții Apuseni”, în anii ’80.

În zona centrală a Munților Apuseni, la limita județelor Hunedoara, Arad, Bihor, Cluj și Alba, se ridică Muntele Găina (1.486 m), un loc simbolic al Țării Moților, cunoscut din vechime ca punct de întâlnire al comunităților din munți.

În Apuseni se găsesc cele mai importante zăcăminte de aur și metale prețioase din România, iar bogățiile din adâncuri au atras oameni încă din cele mai vechi timpuri. În jurul minelor de la Abrud, Roșia, Zlatna, Baia de Arieș sau Baia de Criș au existat așezări populate încă din perioada dacică și apoi daco-romană, iar continuitatea locuirii în Munții Apuseni este considerată una dintre cele mai vechi din spațiul românesc.

Apusenii, „țara de piatră”

Munții Apuseni au fost acoperiți din vremuri străvechi de întinderi vaste de păduri seculare, iar această bogăție naturală a influențat felul în care s-au înființat satele, dar și ocupațiile localnicilor, în ținuturi unde agricultura era dificilă, iar mineritul nu oferea întotdeauna stabilitate.

„În Țara Moților nu sunt decât brazi, oameni, topoare și stânci. Este o țară de piatră unde sărăcia este aspră și tare ca piatra”, adăuga scriitorul Geo Bogza în anii ’30.

Mulți oameni s-au așezat în locuri izolate, aproape de pășuni, de izvoare sau de locurile unde puteau defrișa pădurile pentru fânețe și puteau crește animale. De multe ori, când o familie găsea o pășune mai bună sau un loc potrivit pentru cosit, se desprindea de satul vechi și își ridica o casă nouă la mare depărtare.

„În timp de două-trei generații, lângă casele părinților, așezându-se ale fiilor și nepoților, crângurile se transformau în cătune și apoi în sate, din care urmau să se desprindă alte crânguri. S-a ajuns astfel ca perimetrul Munților Apuseni să aibă peste 300 de sate, toate asemănătoare între ele, dar totodată și cu evidente diferențieri de îndeletniciri, de port și de locuințe de la regiune la regiune”, nota istoricul Vasile Netea în cartea „Munții Apuseni. Muzeu istoric și panteon al poporului român”.

Moții, locuitorii legendari ai Apusenilor

Academicianul Vasile Netea arăta că, în trecut, locuitorii Munților Apuseni purtau denumiri diferite, în funcție de zonele în care trăiau.

Cei din jurul Zlatnei erau numiți mocani, cei dintre Abrud, Câmpeni, Vidra și Albac și de pe Valea Arieșului erau moți, iar pe văile Crișului Alb și Crișului Negru trăiau moții crișeni, în timp ce locuitorii din zona de sus a Arieșului erau numiți țopi. Cu timpul, numele de moți a ajuns să fie folosit pentru întreaga populație din Țara Moților, așa cum este cunoscută și astăzi partea centrală a Apusenilor.

„De felul cum s-au așezat moții în Munții Apuseni, deveniți legendara lor țară, cei care o cercetează pot avea o imagine dură și de o arhaică frumusețe, dacă în măruntaiele acestor munți vor pătrunde câteva sute de metri, până la straturile de aur. Două lucruri sunt prețioase în Munții Apuseni și le-au adus faima: oamenii și aurul. Sunt în țara noastră munți mai înalți și de o frumusețe grandioasă, dar le lipsesc pe dinăuntru filoanele de aur, iar pe dinafară așezările permanente de oameni, sub toate consecințele stâncii și ale anotimpurilor vrăjmașe. Numai în acești munți oamenii sunt legați pe viață și pe moarte de stânca nefertilă: sate crescute pe suprafața aridă a unui granit căptușit cu aur”, scria publicistul Geo Bogza, în volumul „Țări de piatră, de foc și de pământ”.

Minele, pădurile și creșterea animalelor au asigurat, din timpuri străvechi, supraviețuirea comunităților din Munții Apuseni. După închiderea celor mai multe exploatări miniere, tot mai puțini localnici au rămas să trăiască din creșterea animalelor, o ocupație tot mai dificilă la munte, unde costurile sunt mai mari, iar condițiile de trai mai aspre decât în zonele cu relief și climă mai blânde.

În ultimii ani, odată cu modernizarea mai multor drumuri montane și cu popularitatea unor monumente ale naturii din apropierea lor, tot mai multe sate din Apuseni au fost redescoperite ca destinații turistice. Unele dintre ele, ca Rimetea, Râmeț sau Dumești, au păstrat farmecul așezărilor patriarhale, netulburate de construcții moderne și de exploatări miniere care au marcat istoria și înfățișarea multor localități din Apuseni.

Altele, ca Roșia Montană sau Săcărâmb, cu o istorie îndelungată a mineritului și înconjurate de legende, au păstrat urmele vizibile ale vechilor mine de aur și ale arhitecturii ridicate în jurul lor și continuă să impresioneze prin priveliștea lor, chiar dacă aceasta este încă apăsată de rămășițele trecutului minier.

Roșia Montană a păstrat cele mai vechi mine de aur

În județul Alba, la circa 10 kilometri de Abrud, turiștii descoperă Roșia Montană, cel mai vechi centru minier din Transilvania, care păstrează galerii romane, necropole antice, monumente funerare, edificii sacre și ruine ale unor clădiri publice din epoca romană. În secolul al XVIII-lea, mineritul de la Roșia Montană a intrat în epoca sa modernă, devenind, pentru perioade îndelungate, unul dintre cele mai prospere centre miniere din Europa.

„Când ploaia face să iasă din albie pâraiele muntelui, se găsește aur în noroiul drumului. Am putut vedea cu ochii această minune: un om a luat pământ din fața picioarelor noastre, l-a spălat și ne-a arătat pe fundul albiei praf de aur. Toți țăranii din Roșia Montană adună aur. Îndată ce posedă mijloacele necesare, își cumpără o bucată de teren, iar profitul este totdeauna așa de mare, că în acest colț al Transilvaniei pământul e mai scump decât în Franța“, relata publicistul Auguste de Gerando, care a vizitat zona în secolul al XIX-lea.

Regimul comunist a intensificat exploatările de la Roșia Montană, a naționalizat minele private „de familie” care mai rămăseseră în sat, a construit blocuri muncitorești în locul unor clădiri istorice și a transformat peisajul minier al ținutului, odată cu extinderea carierelor din zonă. Statul român a continuat exploatarea aurului până în anul 2000. După închiderea minelor, mulți dintre foștii muncitori și familiile lor au părăsit localitatea.

Peste 300 de tone de aur și peste 1.600 de tone de argint au fost estimate într-un nou zăcământ la Roșia Montană, a cărui exploatare urma să fie realizată de compania Roșia Montană Gold Corporation (RMGC), însă proiectul nu a mai fost pus în aplicare.

În 2021, peisajul minier de la Roșia Montană a fost inclus în Patrimoniul cultural mondial UNESCO, o recunoaștere care i-a schimbat destinul și a sporit interesul turistic pentru această așezare din Munții Apuseni.

Săcărâmb, satul aurului și al telurului

Aflat la 25 de kilometri de Deva, în Munții Metaliferi, satul Săcărâmb din județul Hunedoara a fost unul dintre cele mai importante centre miniere ale Transilvaniei. Localitatea a fost atestată sub acest nume în 1747, odată cu deschiderea primei galerii miniere. Mina de aur a fost înființată după descoperirea unui bulgăre de aur „îmbrăcat” în telur, la poalele Dealului Calvariei, un loc sălbatic la acea vreme, cu înfățișarea unei piramide cenușii formate de un străvechi vulcan stins.

Potrivit tradiției, descoperirea a fost făcută de Ion Armindeanu, un sătean din Nojag, care își mâna porcii prin pădurile de munte și a observat sclipind, într-o râpă ascunsă, un bolovan. A coborât în deschizătura muntelui și a desprins bucata strălucitoare din roca în care fusese înțepenită, iar a doua zi s-a prezentat cu ea în fața unuia dintre proprietarii minelor din zonă, Ludovic Born. Piatra s-a dovedit a fi aur, iar vestea descoperirii metalului prețios s-a răspândit rapid, atrăgând în zonă familii de mineri și specialiști din toate colțurile Europei.

În anii următori, locul din jurul noii mine a atras numeroase familii de români, maghiari, germani și alte naționalități din Imperiul Austriac și din restul Europei, muncitori și specialiști minieri atrași de noul „El Dorado” din Transilvania. Numeroși oameni de știință au călătorit și ei în Săcărâmb, interesați de mineralele rare descoperite aici.

„Dacă priveliştea din localitate, printre munţii despărţiţi, este deja frumoasă, atunci din vârful piramidei, cu 196 de picioare mai sus, ea este de neîntrecut. Înspre nord se deschide o privelişte asupra unei mulţimi de coline joase, care se continuă prin lanţul muntos Ceteraş. Pe trei dintre colinele amintite se află o biserică românească, una catolică şi una neunită. Casele din localitate sunt parcă lipite fie de povârnişurile abrupte, fie de vale, fiind ameninţate adeseori să fie distruse de ape. Înspre apus, privirea alunecă peste numeroşi munţi, în faţa cărora se află satul Certeje. Înspre sud, priveşti către câmpia încântătoare pe care se află Deva, cu cetatea sa minunată, şi multe alte localităţi. Mult mai departe, ca prin ceaţă, se zăreşte splendidul castel al Hunedoarei, iar în fundal, munţii acoperiţi cu zăpadă veşnică străjuiesc plăcuta vale a Haţegului”, afirma geologul austriac Joseph Adalbert Krickel, în secolul al XIX-lea.

Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, din minele de la Săcărâmb au fost extrase, potrivit unor documente, peste 40 de tone de aur, dar și minereuri de argint, telur, plumb și metale rare.

La fel ca la Roșia Montană, regimul comunist a dezvoltat exploatările miniere din zonă și a început, în vecinătatea Săcărâmbului, una dintre marile exploatări la suprafață ale zăcămintelor de aur și minereuri complexe. Cariera Coranda a fost deschisă în anii ’70 și a schimbat puternic peisajul minier al Munților Metaliferi.

Minele din Săcărâmb și din satele învecinate au fost închise în anii 2000, însă și aici sunt conturate zăcăminte importante de aur și argint. Dincolo de mirajul aurului, priveliștea oferită de așezarea montană rămâne una dintre cele mai spectaculoase din Apuseni, aproape neschimbată față de cea descrisă de Adalbert Krickel.

Satele din ținutul feeric al Apusenilor

Mai puțin bogați în resurse minerale decât Munții Metaliferi sau Munții Bihorului, Munții Trascăului, parte a arcului Apusenilor, se disting prin diversitatea peisajelor și prin potențialul lor turistic. Călătorii sunt atrași aici de numeroasele monumente ale naturii, chei, peșteri și formațiuni stâncoase spectaculoase, dar și de satele arhaice risipite pe culmile domoale ale munților ori la poalele lor.

Un astfel de loc este comuna Râmeț din Alba, aflată în apropiere de orașele Aiud și Teiuș, cu 13 sate și doar 400 de locuitori. Satul Râmeț, cel mai cunoscut dintre ele, este căutat pentru mănăstirea întemeiată la începutul secolului al XIII-lea, unul dintre cele mai vechi așezăminte monahale din Transilvania, dar și pentru Cheile Râmețului, o rezervație naturală de 150 de hectare.

Comuna este traversată de Transapuseana (DJ 107I din județul Alba), o șosea montană recent modernizată, de aproape 80 de kilometri, care traversează Munții Apuseni, legând orașele Aiud și Abrud. Drumul începe din Aiud, urcând treptat până la peste 1.100 de metri altitudine, unde plaiurile Apusenilor sunt împodobite cu sate răsfirate în locuri greu accesibile, cu gospodării arhaice aflate la mari distanțe unele de altele. După ce străbate așezările moților și trece pe lângă rezervații naturale precum Detunatele sau Cheile Râmețului, drumul coboară spre comuna Bucium, un loc istoric al Apusenilor, aflat în apropierea orașelor Abrud și Câmpeni.

Detunata Goală și Detunata Flocoasă, aflate pe raza comunei Bucium, impresionează prin coloanele de bazalt care se ridică la o altitudine de circa 1.200 de metri, oferind priveliști asupra Munților Metaliferi, Munților Vulcan și Roșiei Montane. Cele două piscuri au inspirat, de-a lungul timpului, numeroase legende locale despre „detunăturile” produse de bolovanii prăvăliți, amplificate de ecourile munților.

Nu departe de Râmeț, în Munții Trascăului, se află un alt loc devenit în ultimii ani unul dintre cele mai vizitate sate din Apuseni: Rimetea. Așezarea este cunoscută pentru casele sale albe, aliniate la poalele munților emblematici numiți Colții Trascăului sau Piatra Secuiului și pentru atmosfera păstrată aproape neschimbată de-a lungul timpului.

Satul Dumești, căutat de fotografi la răsărit

Comuna Sălciua din județul Alba, traversată de șoseaua Câmpeni – Turda (DN 75), a fost numită astfel datorită sălciilor pitice care împodobeau malurile Arieșului. Așezarea de la poalele Munților Trascăului este cunoscută pentru rezervația Vânătările Ponorului și peștera Huda lui Papară, atractive pentru drumeții. Unele sate păstrează farmecul așezărilor vechi de munte, cu case arhaice răsfirate, înconjurate de fânețe și păduri.

Un astfel de loc este Dumești, o așezare patriarhală care atrage pasionații de fotografie. Casele din Dumești au fost construite până la începutul secolului XX și se disting prin simplitate, dar mai ales prin acoperișurile lor de paie, realizate într-un mod complex, care evocă meșteșugul pentru care erau renumiți moții. Așezarea paielor era o muncă minuțioasă, ce presupunea învârtirea în jurul acoperișului și călcarea lor pentru nivelare. Paiele aveau o greutate redusă, erau bune izolatoare, permiteau aerisirea casei și aveau o durată mare de viață, de peste 60 de ani.

În satul Dumești mai locuiesc câteva familii, urmașe ale păstorilor care au întemeiat așezarea. Satul de la poalele Munților Trascăului este tot mai vizitat de turiști, fiind căutat mai ales dimineața, când primele raze ale soarelui și ceața îi sporesc adesea farmecul.