Cele mai solide buncăre antiatomice din România. Locuri celebre care ascund adăposturile nucleare construite în secret

Unele dintre cele mai spectaculoase adăposturi antiatomice din România au fost construite în secret în timpul Războiului Rece, sub Casa Poporului și Casa Presei Libere, dar și în stâncile din vecinătatea Castelului Corvinilor. Acum sunt înconjurate de legende.

Peste 5.000 de adăposturi pentru populație, în caz de atac aerian, au fost inventariate în România, potrivit unui raport publicat de Curtea de Conturi în 2025.

Auditul realizat de instituție arăta că acestea au o capacitate totală de adăpostire de circa 612.000 de persoane, dacă sunt luate în considerare și alte spații de adăpostire identificate (spații de la metrou, parcări, pasaje și galerii subterane, tuneluri etc.). În cazul adăposturilor construite special pentru rolul lor de apărare, majoritatea au fost realizate în perioada comunistă, iar jumătate sunt nefuncționale.

Din totalul de 5.072 de adăposturi de protecție civilă, publice și private, 2.543 sunt neoperaționale (50,14%). Fondul de adăpostire este vechi: 73% din adăposturi, respectiv 3.711, sunt construite înainte de anul 1990”, informa Curtea de Conturi a României.

Casa Scânteii, pregătită de război

Câteva adăposturi subterane impresionează prin dimensiunile și povestea lor. Un astfel de loc se află sub clădirea înaltă de peste o sută de metri a „Casei Presei Libere”, fosta „Casa Scînteii”, construită în anii ‘50 în București.

Construcția emblematică a Capitalei, ridicată prin munca a peste 20.000 de oameni, a fost proiectată pentru a găzdui combinatul poligrafic din București, centrul național al tuturor activităților de tipărire și publicare din România. Deși era un obiectiv turistic, adesea vizitat de grupuri de elevi și studenți, fosta „Casa Scânteii” ascundea în subteranele sale locuri interzise, necunoscute oaspeților săi.

Mai multe încăperi subterane adăposteau o tipografie de urgență, pregătită să asigure continuarea publicării ziarelor comuniste dacă regimul ar fi fost răsturnat.

„Locul ales a fost subsolul aripii D a clădirii Scînteia. Există două niveluri de subsol (I și II), cel inferior aflându-se la aproximativ 20 de metri sub nivelul solului. Grinzile care susțin structura sunt blindate cu plăci de oțel și integrate într-un cadru de stâlpi din beton armat care preiau sarcina întregii clădiri”, arăta un raport secret al Agenției Centrale de Informații (CIA), din 1963.

Sistemul era strict secret, iar puțini dintre muncitorii clădirii știau de existența lui. Accesul către subsoluri se făcea prin lifturile aripii D, dar și prin unele scări a căror utilizare era interzisă. Spațiul era conectat la două tuneluri de evacuare de urgență, fiecare cu câte două ieșiri camuflate.

„Toate ușile adăpostului sunt blindate și pot rezista armelor antitanc convenționale. Cel mai vulnerabil punct este tunelul de urgență din aripa D spre fața clădirii; chiar și acesta este proiectat să reziste unei lovituri directe a unei bombe de cinci tone”, menționa raportul.

Adăpostul era dotat cu generator electric, utilități, dușuri, toalete, dormitoare, birouri și săli de comandament pentru conducerea apărării civile a clădirii. Ventilația era acționată electric, dar exista și un sistem manual de rezervă: mai multe biciclete conectate la un ax comun, care prin pedalare produceau energia necesară pentru funcționarea instalației.

Rețeaua subterană a Casei Poporului

Palatul Parlamentului, numit în trecut Casa Republicii sau Casa Poporului, a fost construit în perioada 1984–1997 și impresionează prin dimensiunile sale grandioase, care îl înscriu printre cele mai mari clădiri administrative din lume.

În anii ’80, peste 100.000 de oameni au lucrat pe șantierele Casei Poporului și ale actualului Bulevard al Unirii, numit în trecut „Bulevardul Victoriei Socialismului”, iar demolările care au precedat lucrările s-au extins pe o suprafață de aproximativ 4,5 kilometri lungime și doi kilometri lățime, aproape o cincime din suprafața de atunci a capitalei.

„Pornind de la o idee mai veche, clădirea Palatului Parlamentului a fost construită în vremea lui Nicolae Ceaușescu într-o perioadă cu mari privațiuni economice. Tendința dictatorului era, pe de o parte, de a concentra într-o singură clădire toate organele centrale ale statului, iar pe de altă parte Ceaușescu își dorea o locuință sigură din punct de vedere seismic, care să reziste și unui eventual atac nuclear”, amintește Centrul Internațional de Conferințe – Palatul Parlamentului, pe site-ul instituției.

Palatul Parlamentului ocupă peste 365.000 de metri pătrați, are o înălțime de peste 80 de metri, 12 etaje și cuprinde peste 1.000 de încăperi, săli monumentale decorate cu marmură, coridoare și structuri masive din beton și piatră. Clădirea este continuată de actualul Bulevard al Unirii, amenajat pe ruinele unor cartiere istorice demolate de regimul Ceaușescu. Nivelurile sale subterane sunt la fel de spectaculoase și ajung la o adâncime de aproape 80 de metri.

Sub Casa Poporului au fost construite două buncăre antiatomice și un adăpost antiaerian, alături de numeroase galerii subterane folosite pentru evacuare. Nicolae Kovacs, fost colonel implicat în lucrările subterane ale Casei Poporului, a explicat câteva dintre misterele subteranelor clădirii.

„Ceaușescu voia să demonstreze prin Casa Poporului că este cel mai puternic conducător din blocul socialist. Din acest motiv a cerut proiectanților realizarea celui mai performant buncăr antiatomic, care să reziste la un cutremur devastator de peste 8 grade Richter, la atacuri repetate cu rachete performante și la două bombe atomice lansate succesiv. Concomitent au fost proiectate și opt tuneluri de fugă care să-i asigure retragerea în cazuri extreme”, afirma Nicolae Kovacs, absolvent al secției de construcții speciale din Academia Militară, potrivit site-ului CIC – Palatul Parlamentului.

Inițial, relata fostul militar, sub Casa Poporului a fost proiectat doar un buncăr, amplasat sub Cabinetul nr. 1 al lui Nicolae Ceaușescu, pentru ca acesta să poată ajunge rapid la adăpost printr-un lift și un pasaj secret. Dintr-o eroare a constructorilor, bazată și pe excesul de secretomanie, buncărul a fost realizat în altă parte a clădirii. Atunci Ceaușescu a decis construirea unui al doilea, în locul dorit de el.

Adăpostul antiatomic este descris ca o incintă cu pereți groși de 1,5 metri, acoperiți cu o placă de eclatare care nu poate fi penetrată de radiații. Spațiul era compus din sala principală – punctul de comandă sau cartierul general, care trebuia să aibă legături telefonice cu toate unitățile militare din România – și mai multe apartamente destinate conducerii statului în caz de război.

„Sala principală urma să fie dotată cu o masă mare în mijloc și, pe pereți, cu un sistem de hărți ale României în relief. Pentru ventilație s-au adus pompe suedeze, cu filtre speciale, încastrate în pereți. Existau 12 camere mari cu filtre de rezervă, stivuite pe rafturi. Acestea au fost singurele componente străine din Casa Poporului”, afirma fostul militar, potrivit site-ului Palatului Parlamentului.

Un tunel de evacuare, lung de 60 de metri, duce spre fântânile din apropierea Pieței Constituției, iar altul, cu o lungime de aproximativ 500 de metri și o lățime de 3,8 metri, ajunge la stația de metrou Izvor, adăuga acesta.

Legenda buncărului antiatomic de lângă Castelul Corvinilor

Unul dintre cele mai stranii adăposturi antibombardament din România a fost realizat în secret, în anii ’60, în imediata vecinătate a Castelului Corvinilor.

Buncărul antiatomic a fost săpat în stâncile Dealului Sânpetru, într-o perioadă în care combinatul siderurgic din Hunedoara era unul dintre cele mai mari din sud-estul Europei, iar orașul devenise unul strategic pentru industria grea a României.

Râul Zlaști, care curge pe la poalele Castelului Corvinilor, despărțea atunci zona industrială a Hunedoarei de edificiul medieval ridicat de Iancu de Hunedoara în secolul al XV-lea. Sub Dealul Sânpetru, locul unei foste cetăți dacice și al Castelului Corvinilor, a fost săpată o rețea de tuneluri în formă de literă H, cu o lungime de circa 500 de metri, în care puteau fi găzduiți aproximativ 1.000 de oameni. Adăpostul are două ieșiri, ambele în zone izolate de pe malul râului Zlaști.

Buncărul a păstrat ușile blindate, vechea instalație de ventilație și de filtro-ventilație, precum și un generator de curent, folosit în cazul în care rețeaua electrică nu funcționa. „Prin conductele din tavan venea aerul proaspăt, iar cele de jos captau aerul cu impurități, pentru a asigura ventilația. De asemenea, adăpostul era dotat cu toalete care se scurgeau în fose exterioare și vane care se puteau închide din interior, pentru a nu pătrunde aerul viciat”, relata unul dintre angajații care au avut în grijă adăpostul.

În interior existau un centru de comandă și o cameră de comunicații, folosite de militari, iar mobilierul vechi al acestora amintește de anii Războiului Rece. Mai multe buncăre și instalații militare funcționau în trecut în aceeași zonă, pentru apărarea antiaeriană a combinatului și Hunedoarei. Adăpostul secret a fost preluat, de la mijlocul anilor 2000, de către municipalitate, după ce în trecut a aparținut combinatului siderurgic al Hunedoarei.

O legendă bizară circulă pe seama construcției sale. Ea îl amintește ca fiind, de fapt un tunel săpat în vecinătatea Castelului Corvinilor de către ostași, pentru a crea o legătură subterană cu Cetatea Devei. Legenda este alimentată și de faptul că sub Cetatea medievală a Devei, aflată la 15 kilometri de castel, o poartă ferecată în stâncă duce spre alt adăpost antibombardament, vechi din Al Doilea Război Mondial și abandonat în prezent. Sub dealul Cetății mai există un alt adăpost de urgență, realizat ulterior.