Theodor Burghele a fost o somitate a cercetării și practicii medicale la nivel mondial. A fost un personaj care a născut controverse, un boier devenit, din rațiuni de supraviețuire, comunist, susținător și totodată medic personal al lui Nicolae Ceaușescu, dar și mare demnitar socialist.

Spitalul Clinic Prof Dr Theodor Burghele din București, o renumită clinică specializată mai ales în domeniul urologiei, poartă numele unui personaj bine cunoscut în lumea academică, dar despre care publicul larg știe puține lucruri. Theodor Burghele a fost un medic genial, dar și un român cu o poveste demnă de un roman. Medicul și profesorul Theodor Burghele, o somitate în domeniul chirurgiei și urologiei la nivel național și mondial a rămas în istorie ca singurul copil de boier ajuns medic personal al unui dictator. Născut într-o familie de mari moșieri, „cu origini nesănătoase”, Burghele a ajuns om de încredere al lui Nicolae Ceaușescu, dar și un înalt demnitar al „Epocii de Aur”.

„Profesorul Burghele rămâne unul dintre marii chirurgi ai ţării noastre, dominator şi vulcanic, diplomat sau agresiv, blând sau feroce, inegalabil ca îndemânare şi emoţie, care şi-a trecut sub tăcere victoriile, lăsând să se creadă că a învăţat mai mult din înfrângeri. Profesorul Burghele a fost , la vremea lui, iubit sau detestat, admirat sau criticat, căutat sau temut, dar niciodată ignorat“, scria renumitul profesor și medic Eugeniu Proca, elev al lui Theodor Burghele, în „Tratat de chirurgie”, apărut în anul 1980.

Un tânăr medic eminent dintr-o familie boierească, rudă cu domnitorul Cuza

Povestea medicului personal al lui Nicolae Ceaușescu începe pe data 12 februarie 1905, în târgul Iașilor. Theodor Burghele s-a născut într-o veche familie de boieri moldoveni. Era fiul inginerului Theodor Burghele și al Fenaretei Stoianovici.

Familia Burghele, așa cum arată și „Arhondologia Moldovei” operă a paharnicului Constantin Sion, provenea dintr-un neam de răzeși ridicați la boierie de Alexandru Moruzi. Unul dintre Burghelești ajunge și spătar, un ragn boieresc înalt. Era o familie ilustră de moșieri intelectuali cu studii serioase. „Bunicii paterni au fost Nicolae Burghele, cu studii la Dresda şi Berlin, cu moşii în judeţul Vaslui, şi Zoe Cerchez. Pe linia tatălui său, toţi unchii au făcut cariere în armată, diplomaţie şi medicină”, scria medicul Mihail Mihailide în articolul „Un rector în dosarele Securității” din revista „Viața Medicală”. Pe parte maternă, Theodor Burghele se înrudea cu familii aristocratice ilustre precum Sturdza, Capșa, Diamandi sau Burbure de Wesenbeek.

Theodor a urmat tradiția intelectuală a familiei sale. După ce a absolvit liceul cu brio, Burghele a urmat studiile Facultății de Medicii din Iași. În anul 1929 a obținut titlul științific de doctor în medicină și chirurgie cu teza „Splenomegalia micotică”. Tânărul medic era pasionat, în mod special, de urologie. Așa că a plecat la specializare la Clinia de Urologie din Viena în perioada 1930-1931. Era un medic eminent deosebit de talentat. Așa că a fost luat ca asistent universitar, în anul 1937, la clinica chirurgicală și urologică condusă de fostul său profesor, medicul Nicolae Hortolomei. În următorii trei ani își dovedește calitățile de pedagog, dar și de specialist și ajunge, în 1940, conferențiar la Catedra de Chirurgie a Spitalului Colțea.

O somitate internațională, întemeietor de spital și formator de mari specialiști

În 1939, exact în anul în care începea Cel De-al Doilea Război Mondial, viața tânărului medic avea să ia o turnură aparte. A avut ocazia de a se dedica activităților sale preferate, chirurgia, urologia și formarea de specialiști, într-un spital pe care putea să-l conducă după propriile principii. În acel an care avea să schimbe atât destinul Europei, Guvernul român autoriza cumpărarea unei case, de către Congregația surorilor de caritate „Saint-Vicent de Paul”, pe șoseaua Panduri, din București. Surorile catolice construiesc, în acest spațiu un spital cu scop caritabil, în anul 1942, mai ales fiindcă războiul apăsa greu majoritatea populației.

După lovitura de stat de la 23 august 1944, spitalul este transferat Congregației surorilor oblate assompționiste și va purta numele de Spitalul „Sfântul Iosif”. Medicul Theodor Burghele reușește în anul 1948 cu ajutorul vărului său, ministrului Alexandru Alexandrini, să se transfere de Spitalul Colțea la „Sfântul Iosif”. După ce a preluat conducerea Spitalului, medicul și profesorul Burghele a reușit să aducă o contribuiție incredibilă cercetării și practicii medicale, mai ales în domeniul chirurgiei și urologiei. Până în anul 1977, Spitalul Panduri a devenit o instituție medicală etalon, specialiștii de aici fiind căutați de oameni din toată țara.

„În perioada îndelungată în care a condus clinica şi spitalul, de drept până în 1974 şi de fapt până la sfârşitul zilelor sale, în iunie 1977, a realizat următoarele: odată terminate lucrările de construcţie a spitalului, a extins clinica de chirurgie şi urologie; a mărit numărul de paturi, adăugând secţia de urologie bărbaţi de la etajul 2; la scurt timp de la începerea activităţii în clinică, în 1952, a înfiinţat secţia de anestezie-terapie intensivă care, împreună cu secţia similară de la clinica de chirurgie generală din spitalul Colţea, au fost primele secţii de ATI din ţara noastră“, se precizează în „Istoria urologiei românești”, scrisă de prof. dr. I. Sinescu și prof. dr. V. Tode, sub coordonarea academicianului L. M. Popescu.

Tot profesorul și medicul Burghele a creat, în anul 1965, atașată acestui spital, o policlinică de urologie și nefrologie, unde pacienții primeau investigații medicale complexe, dar și tratamente. La spitalul medicului Theodor Burghele au loc intervenții chirurgicale și terapii unice la aceea vreme în România. Medicul român era deschizător de drumuri. Mai ales fiindcă aici erau formați specialiști care, la rândul lor, au ajuns somități ale lumii medicale internaționale.

„La „Panduri“, cum se chema spitalul, s-au dezvoltat laboratoare paraclinice; în 1953, a fost iniţiată o activitate de chirurgie cardiovasculară (întreruptă în 1958). S-au format specialişti de marcă (inclusiv în transplant renal) în clinica profesorului Burghele ori trimişi de acesta la specializare peste hotare (Eugen Proca, Mihai Neagoe, Dragoş Momiceanu, Dan Costescu, Cezar Vlad). În 1959, a fost efectuată prima hemodializă (E. Proca, Sergiu Crivda, Mihai Neagoe), într-o secţie special înfiinţată pentru această activitate. Spitalul condus de profesorul Burghele a continuat să se dezvolte şi după dispariţia sa fizică”, preciza medicul Mihail Mihailide în articolul său din „Viața Medicală”.

Datorită importanței sale ca specialist, Theodor Burghele a făcut parte inclusiv din foruri medicale internaționale, de mare prestigiu, precum Academia franceză de medicină, Societatea Internațională de Chirurgie sau membru asociat al Academiei de Chirurgie din Paris, contribuind cu materiale științifice la publicații de renume.

Moșierul care s-a grăbit să devină comunist, pârât de portar la Securitate

Dincolo de meritele sale incontesabile ca om de știință , medic, profesor, Theodor Burghele a fost totuși un personaj controversat din cauza orientării sale politice. În anul 1948, după instaurarea comunismului în România, medicul Burghele a fugit să se înscrie în Partidul Comunist. Poate fi privită ca o renegare a originilor sale, mai ales că „tovarășii” i-au lăsat familia fără toate bunurile agonisite de-a lungul veacurilor. În realitate a fost mai degrabă o soluție de compromis, o adaptare la mediu sau un instict de supraviețuire. Theodor Burghele, spre deosebire de o parte a membrilor familiei sale, nu a vrut să fugă din România. Mai ales în contextul în care devenise profesor universitar și avea ocazia să conducă Spitalul „Sfântul Iosif”( Panduri).

De altfel, în timpul regimului Gheorghe Ghiorghiu Dej, medicul și profesorul Theodor Burghele nu a avut viață ușoară, aflându-se în vizorul Securității. În primul rând, Burghele a fost exclus din Partidul Comunist fiindcă avea origini nesănătoase. În plus, era vizat de Securitate fiind bănuit de spionaj (un frate de-al său a ajuns în Franța, și de aici bănuielile), de legături cu oameni din Ambasada Turciei, dar și faptul că ar fi protejat, „elementele dușmănoase” din cadrul Institutului Medico-Farmaceutic. Medicul a fost denunțat de o sursă necunoscută din cadrul spitalului, dar și de portarul instituției. Atât medicul cât și opera sa, spitalul, erau în pericol.

Medicul personal al lui Ceaușescu, ascensiunea pe treptele socialismului

Șansa lui Burghele a fost apropierea de Ceaușescu , cel care devenise un rival al lui Dej la conducerea partidului. Profesorul și doctorul cunoscut drept o somitate medicală îl lăuda fățiș pe Ceaușescu, dar și politica sa, din anii 60. Atât competența sa profesională, dar și laudele aferente i-au deschis medicului Theodor Burghele și porțile socialismului.

„Sub Nicolae Ceauşescu, a cărei politică înşelătoare de liberalizare şi deschidere îl sedusese, lăudând-o în gura mare, a continuat să fie rector, a devenit preşedinte al Academiei, a fost numit ministru, prin Decretul 351/1972, semnat de N. Ceauşescu, apoi, preşedinte al Comisiei naţionale de demografie şi a fost „ales“ membru supleant al CC al PCR”, arată Mihailide în articolul „Un rector în dosarele Securității”.

Specialiștii spun că Ceaușescu i-a apreciat notorietatea, lucrurile extraordinare pe care le făcea, dar și faptul că îl trata în mod personal. Burghele a ajuns medicul lui Nicolae Ceaușescu, mai ales că dictatorul suferea de prostată. Se presupune că Theodor Burghele a rămas mereu fidel principiilor sale, deschiderea către socialism fiind o metodă de a încerca să profeseze, să inoveze și să construiască chiar în timpul unui regim totalitar.

„Avea răspunderea faptelor sale. Mi-a făcut odată următoarea confidenţă: „Eu ar trebui să fiu distins nu pentru ce am făcut, ci pentru ce nu am făcut“, în sensul că multora din solicitările „de sus“ nu le-a dat curs pentru că i s-au părut aberante, antiumane”, preciza profesorul doctor Benone Duțescu în articolul „Biblioteca chirurgului Theodor Burghele” în „Viața Medicală”. Este cunoscut faptul că, prin influența sa, a salvat și protejat mulți medici de valoare căzuți în dizgrația regimului.

„Desi provenea dintr-o familie boiereascã, în perioada socialistã, datoritã capacităților sale, a ocupat o serie de funcții administrative: Rector al U.M.F. Bucuresti (17 ani); Președinte al Societății Române de Chirurgie și redactor șef al revistei „Chirurgia", ministru al Sănătății și Președinte al Academiei Române, care i-au permis accesul la conducătorii regimului pentru rezolvarea unor probleme de învățământ medical și de asistență medicală, precum: dotarea bibliotecii U.M.F., dotarea unor clinici cu aparatură și instrumentar și protejarea unor medici valorosi care cãzuserã în dizgratie, pe unii dintre ei, salvându-i chiar din detenție”, preciza reputatul chirurg român Nicolae Angelescu într-un articol dedicat lui Theodor Burghele din Revista „Chirurgia”.

Theodor Burghele a murit la vârsta de 72 de ani, în anul 1977, în urma unui infarct miocardic. Nu a avut copii. A fost căsătorit cu Evghenia Valentin, o rusoaică care i-a fost și femeie de serviciu.