Criza pensiilor zguduie Europa: de ce tinerii riscă să plătească de două ori
Promisiunea pe care s-a clădit statul social european — impozite de aproape jumătate din salariu în schimbul unei bătrâneți liniștite — se destramă sub presiunea deficitelor și a îmbătrânirii populației. De la protestele din Franța până la deficitul de peste 110 miliarde de euro al Germaniei, sistemele publice de pensii ajung la limită, iar Franța și Italia riscă să își epuizeze complet marja fiscală până în 2030.
Generații întregi de europeni au acceptat un pact social simplu: au cedat statului aproape jumătate din veniturile salariale, cu garanția că, trecuți de 60 de ani, vor primi o pensie publică decentă. Astăzi, acest model de protecție pe termen lung, privit mult timp drept un drept de necontestat, este pus la grea încercare de la Franța până la Germania, pe fondul deficitelor bugetare și al îmbătrânirii accelerate a populației.
Nesiguranța nu mai este doar o statistică macroeconomică, ci o teamă resimțită acut atât de cei aflați în pragul retragerii din activitate, cât și de tinerii care abia intră pe piața muncii. În Franța, unde nemulțumirea față de viitorul protecției sociale a alimentat proteste de amploare în ultimele săptămâni, Marie Caron, în vârstă de 61 de ani, descrie această ruptură după ce și-a pierdut în decembrie locul de muncă din sectorul financiar. „Am plătit sume uriașe în sistemul de pensii și ar trebui să am dreptul la o pensie decentă”, afirmă ea, mărturisind că se teme pentru prima dată pentru traiul la bătrânețe: „În schimb, s-ar putea să ajung să trăiesc pe străzi”.
La celălalt capăt al spectrului de vârstă, studenții privesc cu scepticism un mecanism pe care îl consideră depășit. „Mi se pare complet absurd să folosim astăzi un model care aparține unei alte epoci, cu totul diferite”, a declarat pentru The Wall Street Journal (WSJ) Riana Sid-Ahmed, o studentă de 19 ani din Paris. „Mă îndoiesc că voi mai primi o pensie atunci când va veni momentul să mă opresc din muncă”, a adăugat tânăra.
De ce cedează pactul dintre generații
Marea majoritate a sistemelor publice europene se bazează pe principiul redistribuirii: contribuțiile plătite de angajații activi finanțează direct pensiile celor deja retrași din câmpul muncii. Problema este că numeroasa generație născută în perioada exploziei demografice de după Al Doilea Război Mondial ajunge acum la vârsta pensionării, iar numărul salariaților nu mai reușește să acopere necesarul de finanțare. Drept urmare, guvernele sunt forțate să direcționeze o felie tot mai mare din bugetele naționale către plata pensiilor, notează The Wall Street Journal.
Dimensiunea acestui impas a fost cuantificată într-un studiu publicat în 2023 de economiștii Burkhard Heer, Vito Polito și Michael R. Wickens. Aceștia au calculat „spațiul fiscal pentru pensii”, adică marja pe care o mai au statele pentru a susține sistemele prin contribuții înainte ca povara să devină insuportabilă pentru finanțele publice. Dacă în Statele Unite și Regatul Unit această marjă depășea 40%, în Franța și Italia ea scăzuse deja sub 10%, cu riscul de a ajunge la zero până în 2030.
Blocajul francez: speranță de viață ridicată, reforme blocate
Tensiunile sunt cele mai vizibile în Franța, unde sistemul a permis, în general, pensionarea la 62 de ani, cu venituri calculate în funcție de salariile anterioare. Pentru cetățenii francezi, care se bucură de una dintre cele mai mari speranțe de viață din lume și de una dintre cele mai reduse vârste legale de retragere din activitate, pensia este percepută drept o etapă nouă ce poate dura chiar și trei decenii. De aici și opoziția fermă a alegătorilor față de orice tentativă de a-i ține mai mult pe piața muncii.
Încercările de ajustare s-au lovit de zidul străzii. În 2023, președintele Emmanuel Macron a vrut să crească treptat vârsta de pensionare de la 62 la 64 de ani, iar guvernul a ocolit votul final din Adunarea Națională printr-o procedură constituțională. Decizia a declanșat luni întregi de greve și proteste, iar reforma a sfârșit prin a fi suspendată.
Cu toate acestea, un guvern puternic îndatorat și cu resurse limitate nu poate amâna la nesfârșit nota de plată. Într-un interviu acordat recent publicației The Wall Street Journal și altor ziare, ministrul francez de Finanțe, Roland Lescure, a admis că majorarea vârstei legale de pensionare — situată în prezent între 62 și 64 de ani — este inevitabilă din punct de vedere matematic. Poziția este susținută și de experții independenți. „Franța nu va putea realiza consolidarea fiscală de care are nevoie fără să abordeze problema deficitului tot mai mare al sistemului de pensii”, avertizează Jacob Kirkegaard, cercetător la Peterson Institute for International Economics din Washington.
Trei modele europene în fața aceleiași crize demografice
Pe continent, guvernele încearcă să gestioneze presiunea demografică prin trei tipuri distincte de organizare a sistemelor de pensii:
Modelul redistributiv pur domină în state precum Franța, Italia și Spania, unde pensiile publice înlocuiesc între 74% și 82% din salariile anterioare. Spre deosebire de Statele Unite, unde peste 35.000 de miliarde de dolari din fondurile private de pensii sunt investiți în acțiuni și obligațiuni, banii colectați de la angajații din aceste țări europene pleacă imediat către actualii pensionari. În timpul crizei datoriilor suverane din zona euro (2010–2015), costurile uriașe de împrumut au silit Grecia, Italia, Spania și Portugalia să taie pensiile, în timp ce Franța a evitat în mare măsură reformele structurale.
Modelul mixt, aplicat în Germania și Regatul Unit, oferă o variantă de mijloc, dar nici el nu este imun la costuri. Regatul Unit garantează o pensie publică de bază relativ mică și fixă, completată prin înscrierea automată a angajaților în fonduri private ocupaționale. Germania păstrează principiul redistribuirii, însă oferă pensii considerabil mai mici decât Franța, plafonează plățile lunare și a urcat vârsta de pensionare la 67 de ani. Chiar și în aceste condiții, bugetul federal german trebuie să acopere anual un deficit al sistemului de pensii de peste 110 miliarde de euro.
Modelul nordic al pensiilor viagere, implementat în Danemarca, Olanda și Suedia, este privit de economiști drept cel mai sustenabil. Aceste țări combină o pensie publică de bază cu scheme ocupaționale aproape obligatorii, ale căror active — echivalente cu 100% până la 200% din PIB — sunt investite pe piețele internaționale. Spre deosebire de SUA, fondurile nordice sunt administrate de organisme sectoriale non-profit și transformă economiile acumulate în plăți periodice pe viață, nu în sume unice. Jacob Kirkegaard subliniază că acest sistem asigură venituri garantate, pensii consistente și capital important pentru investiții. Prețul stabilității este însă prelungirea vieții active: în Danemarca, vârsta de pensionare este legată direct de speranța de viață și urmează să depășească 74 de ani în jurul anului 2070.
Capcana tranziției
Chiar dacă avantajele acumulării de capital sunt evidente, trecerea rapidă de la un sistem bazat pe redistribuire la unul de investiții nu reprezintă o soluție ușoară. Construirea unor fonduri solide necesită decenii de economisire și investiții constante. O astfel de schimbare de paradigmă ar putea impune unei întregi generații o povară dublă: să plătească în continuare pentru pensiile celor deja retrași din activitate și, simultan, să economisească pentru propria bătrânețe.
Explorează subiectele:
