Sifilisul în România: o istorie a bolilor rușinoase de la primele cazuri până la epidemia din 1934

Boli precum sifilisul, adesea numite „boli rușinoase”, au avut un impact semnificativ asupra istoriei moderne a României. Această infecție, cauzată de bacteria Treponema pallidum și transmisă preponderent sexual, s-a răspândit inițial prin intermediul armatelor invadatoare și al lucrătoarelor sexuale care le însoțeau. Ulterior, proliferarea prostituției în perioada interbelică a României Mari a fost un factor determinant în declanșarea unei epidemii masive.

Pacienți tratați de sifilis în secolul al XVIII-lea. Sursa: Welcome Collection Gallery

De-a lungul istoriei, omenirea a fost confruntată cu diverse epidemii cauzate de bacterii și virusuri. Sifilisul a reprezentat una dintre cele mai devastatoare afecțiuni, influențând profund medicina și societatea, cu valuri epidemice extinse de la sfârșitul secolului al XV-lea până în epoca interbelică.

Transmiterea rapidă a bolii era facilitată de igiena sexuală deficitară și de lipsa educației în acest domeniu. Războaiele frecvente de pe continentul european și răspândirea necontrolată a prostituției, atât în Evul Mediu târziu, cât și în secolul al XIX-lea, au accelerat propagarea infecției.

Pe teritoriul Principatelor Române și, mai târziu, în România Mare, sifilisul a provocat pagube considerabile, culminând cu o epidemie majoră în 1934. Fiind o boală cu transmitere sexuală, a fost mult timp stigmatizată, etichetată drept o afecțiune „rușinoasă”. Această percepție a dus la ascunderea numeroaselor cazuri, contribuind la o răspândire incontrolabilă, fenomen exacerbat de analfabetism și promiscuitate.

Chiar și în prezent, sifilisul nu este complet eradicat. În ciuda progreselor în metodele de protecție și a campaniilor de informare, România continuă să se numere printre țările europene cu o incidență notabilă a acestei probleme de sănătate publică.

„Boala franceză” sau „boala napolitană” era, de fapt, americană?

Încă de la apariția sa, sifilisul a fost însoțit de un puternic stigmat social. Cu toate acestea, s-a răspândit cu rapiditate, în special în marile centre urbane. Prostituatele, marinarii și soldații au fost considerați principalii vectori de transmitere, contribuind la creșterea numărului de infecții. Educația sexuală era inexistentă, iar normele de igienă sexuală erau precare, mai ales în mahalale, porturi și târguri. Lipsa metodelor eficiente de protecție și relațiile sexuale ocazionale au favorizat propagarea bolii.

Sifilisul reprezenta o adevărată rușine pentru cei afectați. Era asociat cu frecventarea prostituatelor, ele însele marginalizate, sau cu relații sexuale în medii considerate insalubre și cu reputație proastă. Din cauza acestei percepții, populațiile căutau adesea un vinovat extern, atribuind originea epidemiei unor popoare vecine sau inamice.

Astfel, italienii, germanii și englezii numeau sifilisul „boala franceză”, în timp ce francezii îl denumeau „boala napolitană”. Rușii îl cunoșteau ca „boala poloneză”, iar polonezii ca „boala germană”. O situație similară se observa și în alte regiuni; în nordul Indiei, musulmanii acuzau hindușii de răspândirea bolii, iar hindușii, la rândul lor, îi considerau responsabili pe musulmani. În cele din urmă, mulți ajungeau să atribuie originea sifilisului europenilor.

Debarcarea lui Columb în Lumea Nouă. Sursa: The Library of Congress

În secolul al XVI-lea, medicul și profesorul parizian Jean Fernel a introdus termenul de „lues venerea”, care poate fi tradus drept „ciumă venerică”. Această denumire sublinia amploarea problemelor de sănătate publică provocate de sifilis în Europa de la sfârșitul Evului Mediu, unde boala era frecvent comparată cu ciuma din cauza rapidității răspândirii și a efectelor sale devastatoare.

Cele mai virulente focare au fost consemnate în anii 1494 și 1495, în Napoli, în timpul invaziei franceze, la doar doi ani după întoarcerea lui Cristofor Columb din prima sa călătorie în America. Această coincidență cronologică a fundamentat o teorie susținută de numeroși cercetători, inclusiv în secolul al XX-lea, conform căreia sifilisul ar fi fost adus în Europa de pe continentul american.

Conform acestei ipoteze, marinarii care l-au însoțit pe Cristofor Columb în expedițiile către Lumea Nouă au contractat boala în urma contactului cu populațiile indigene și au răspândit-o ulterior în Europa. Unele relatări istorice sugerează că aceste contacte sexuale au fost, în anumite cazuri, rezultatul unor acte de violență.

„Teoria este susținută de documente aparținând lui Fernández de Oviedo și Ruy Díaz de Isla, doi medici de origine spaniolă care au fost martori ai revenirii lui Cristofor Columb din America. Primul, trimis de regele Ferdinand al Spaniei în Lumea Nouă, confirmă că boala pe care a întâlnit-o pentru prima dată în Europa era deja cunoscută populațiilor indigene, care dezvoltaseră metode de tratament bine elaborate.În ceea ce îl privește pe Ruy Díaz de Isla, acesta descrie sifilisul ca fiind o «boală necunoscută, nevăzută și niciodată descrisă până atunci», care a apărut la Barcelona în anul 1493 și care își avea originea pe insula Hispaniola (în spaniolă La Española). Ruy Díaz de Isla este, de asemenea, autorul unei afirmații dintr-un manuscris conform căreia Martín Alonso Pinzón de Palos, pilot și comandant al uneia dintre navele lui Columb, precum și alți membri ai echipajului, sufereau deja de sifilis la întoarcerea lor din Lumea Nouă”, precizează M. Tampa, I. Sârbu, C. Matei, V. Benea și S.R. Georgescu în lucrarea „Brief History of Syphilis”.

Termenul „sifilis” a fost popularizat de medicul și poetul italian Girolamo Fracastoro, originar din Verona. Acesta a creat un personaj mitologic numit Syphilus, un păstor pedepsit de zei după ce l-ar fi sfidat pe Apollo. Numele personajului a fost preluat ulterior pentru a desemna boala.

Armate, războaie și sifilisul la români

Pe teritoriul actual al României, sifilisul s-a răspândit odată cu mișcările de trupe și cu prostituatele care însoțeau armatele. Între secolele al XVII-lea și al XIX-lea, Principatele Române au fost adesea teatru de război, prinse în confruntările ruso-austro-otomane. Trupele străine care traversau sau staționau în Principate au contribuit la răspândirea bolii, la fel ca femeile care practicau prostituția în apropierea taberelor militare.

Sifilisul exista și înainte în Principate, însă nu era atât de răspândit precum avea să devină după secolul al XVIII-lea, odată cu intensificarea conflictelor militare din regiune. De altfel, boala fusese introdusă încă din perioade anterioare prin intermediul campaniilor militare. O mărturie în acest sens apare în „Letopisețul Țării Moldovei” al lui Ion Neculce, care amintește cazul unui boier decedat din cauza sifilisului.

Boala era larg răspândită și la sud de Dunăre, în teritoriile aflate sub stăpânire otomană. Unele surse și tradiții istorice susțin că Vlad Țepeș ar fi încercat să folosească sifilisul ca armă biologică în campaniile sale antiotomane. Potrivit acestor relatări, ar fi trimis în taberele inamice persoane infectate, cu scopul de a răspândi boala în rândul trupelor otomane. Istoricii privesc însă cu prudență aceste informații, care sunt dificil de verificat documentar.

O altă dovadă a prezenței sifilisului în Țara Românească în secolul al XVII-lea se regăsește în cronicile vremii. Acestea menționează frecvent „boli cu bube” sau „boli rușinoase” care afectau populația. În „Letopisețul Cantacuzinesc” se arată că boala s-a răspândit inclusiv prin intermediul trupelor de dorobanți. Soldații reprezentau un vector important de transmitere, întreținând relații sexuale neprotejate și ducând apoi infecția în comunitățile din care proveneau.

Un nou val important de sifilis a fost asociat, în secolul al XVIII-lea, cu deplasările trupelor austriece în Banat, în perioada 1762–1769. Odată cu armata au sosit și numeroase prostituate din zona Vienei. Creșterea numărului de îmbolnăviri în rândul militarilor a determinat autoritățile să organizeze unități medicale specializate la Lugoj, Făget și Caransebeș pentru tratarea bolnavilor.

Sifilisul face ravagii și în secolul XIX

Deși în secolul al XIX-lea, românii au intrat pe calea modernizării, iar Regatul României s-a afirmat ca un stat independent și tot mai influent în regiunea Balcanilor, „bolile rușinoase” nu au cunoscut un recul. Dimpotrivă, numărul cazurilor de sifilis a continuat să crească.

În perioada cunoscută drept Belle Époque, dar și în anii interbelici, moravurile s-au relaxat, iar boala afecta deopotrivă bogați și săraci, orășeni și țărani. Membrii elitelor erau oarecum mai protejați, având acces la bordeluri autorizate și la prostituate aflate sub supraveghere medicală. În schimb, locuitorii mahalalelor apelau frecvent la prostituția clandestină, unde riscul de infectare era mult mai ridicat.

În plus, pentru mulți bărbați din secolul al XIX-lea și din perioada interbelică, existența unei amante era privită ca un semn al statutului social. În acea epocă, prostituția era legală și reglementată de autorități. În 1898 erau înregistrate oficial aproximativ 354 de prostituate. La începutul secolului al XX-lea, numărul acestora crescuse de aproape zece ori. Mult mai numeroase erau însă femeile care practicau prostituția în afara cadrului legal, iar dimensiunea acestui fenomen nu putea fi estimată cu exactitate. Tocmai acest segment clandestin reprezenta unul dintre principalele focare de răspândire a sifilisului.

Problema devenise deja una serioasă încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Epidemia de sifilis interbelică. Sursa: arhivă

„Una dintre bolile cele mai teribile, care, infectând populațiunea, o debilitează, o face mai puţin rezistibilă contra agenţilor nocivi, îi scurtează viaţa şi astfel constituie una din principalele cauze ale descreşterii populaţiei, este sifilisul. Ca măsură prevenitoare şi apărătoare contra infecțiunii cu sifilis este, în oraş, supravegherea prostituţiei. Această supraveghere se exercită de administraţia sanitară cu ajutorul medicilor comunali şi cu concursul ce ar trebui să-l dea agenţii polițienești. În cursul anului 1888, au existat în oraşul Iași 12 case de prostituţie autorizate, pentru care s-au înregistrat 132 de femei prostituate, dintre care 12 locuiau singure în case private. Acestora li s-au făcut 6278 de vizitațiuni, la care s-au constatat 4 atinse de blenoragie, 37 de ulcere simple venerice, 6 de sifilis constituţional şi 4 de alte boli diferite. Toate acestea au fost trimise în căutarea Spitalului Sf. Spiridon, căruia i s-au plătit pentru îngrijire, pe zi de prostituată, câte 1 leu şi 50 de bani. (…) Fiindcă, la fel ca pretutindeni, transmiterea bolii în cea mai mare parte se face prin prostituție clandestină, este de dorit un concurs mai eficace din partea Prefecturii de Poliţie”, se arată în „Raport general asupra igienei publice a orașului Iași pe anul 1888” al doctorului Theodor Phillippescu, citat de Institutul de Studii Est-Europene.

Epidemia din 1934

Cea mai gravă situație a fost înregistrată în anul 1934, când România s-a confruntat cu ceea ce mulți medici ai vremii au considerat o veritabilă epidemie de sifilis. În evidențele sanitare figurau peste 220.845 de pacienți, dintre care mai mult de 50.000 reprezentau cazuri nou diagnosticate.

Frecventarea prostituatelor neînregistrate, care practicau meseria clandestin și percepeau tarife mai mici, precum și relațiile extraconjugale ocazionale au contribuit la răspândirea bolii, în special în mahalale. Treptat, sifilisul a început să afecteze și mediile sociale mai înstărite.

Tratamentul disponibil la acea vreme era dificil și adesea periculos. Bazat pe compuși de mercur și arsenic, acesta provoca efecte adverse severe și, în unele cazuri, putea pune viața pacientului în pericol. O problemă deosebit de gravă era răspândirea sifilisului congenital, transmis de la mamă la făt în timpul sarcinii. În 1934 erau înregistrați peste 12.000 de copii afectați de această formă a bolii.

Situația s-a îmbunătățit semnificativ după introducerea penicilinei și a altor antibiotice eficiente, precum și odată cu extinderea utilizării metodelor de protecție sexuală. Cu toate acestea, România continuă să înregistreze cazuri de sifilis și se numără printre statele europene cu o incidență relativ ridicată a bolii. Potrivit datelor Institutului Național de Sănătate Publică, rata de incidență depășește 3 cazuri la 100.000 de locuitori.