Cutremur în psihologie. Înregistrările cu terapeutul Ion Duvac zguduie breasla și pun sub semnul întrebării încrederea în terapie

Înregistrările cu psihologul Ion Duvac, acuzat că își hărțuia sexual pacientele, au zguduit opinia publică, pentru că vorbim despre un domeniu extrem de sensibil: relația terapeutică, care ar trebui să reprezinte un loc sigur. Cazul ridică întrebări esențiale despre încredere, limite, etică profesională, dar și putere instituțională și necesitatea unei reașezări în interiorul breslei psihologilor. Este, de asemenea, și o oglindă a felului în care o parte a societății continuă să se raporteze la victime. Despre toate acestea am discutat cu Sorina Brif, psiholog clinician.

Adevărul: Ce efecte credeți că pot apărea după dezvăluirile din ultima perioadă ? Ion Duvac nu este doar psiholog cu zeci de ani de practică, ci și profesor universitar care ar trebui să formeze profesioniști, precum și membru al Comisiei de Deontologie și Disciplină a Colegiului Psihologilor din România.

Sorina Brif: E foarte important să existe prezumția de nevinovăție chiar și în afara sistemului juridic. Însă dacă asculți acele înregistrări audio, îți e greu să nu îți pui întrebări serioase despre ce s-a întâmplat în acel cabinet și, mai ales, despre cum a fost posibil.

Mă gândeam la asta încă de la dezvăluirile despre Cristian Andrei, când accentul s-a pus pe lipsa unor acreditări și formări. „Nici măcar nu e terapeut", a zis Internetul. Însă această problemă, în cazul domniei sale, nu era atât de relevantă. S-a vorbit foarte puțin despre încălcările grave de etică profesională din cabinet. Pudibonderia asta etică ne-a făcut să ne revoltăm la un CV incomplet, însă nu la ce e cu adevărat important: comportamentul profesionistului față de oamenii vulnerabili care îi cereau ajutorul. Cazul de față nu permite același lux. Nu putem devia conversația către detalii tehnice când profilul profesional e ireproșabil pe hârtie și tocmai structurile care ar fi trebuit să sancționeze eventualele abateri l-au avut în interior. Dacă acuzațiile se confirmă oficial, nu vorbim despre o lipsă de diplomă. Vorbim despre puterea instituțională folosită ca scut.

Anchetele de acest tip au un efect dublu, dar, în același timp, extrem de necesar. Pe termen scurt, pot adânci neîncrederea oamenilor care aveau deja reticențe față de psihoterapie, ei vor găsi în acest caz o confirmare a temerilor lor, și asta e o realitate pe care nu o putem ignora. Pe termen lung însă, ele sunt soda caustică de care o profesie are nevoie pentru a se curăța. Fac vizibil ceea ce breasla a preferat uneori să gestioneze discret, fără consecințe reale. Din păcate, cred că vorbim despre o problemă sistemică aici.

Ce măsuri credeți că se pot lua în interiorul breslei, care pentru ca astfel de cazuri să nu mai existe? Cum se poate face curățenie?

E complicat. Curățenia într-o breaslă e un lucru dificil, dar deloc imposibil. Domnul Duvac a invocat și o dimensiune politică în toată această poveste și, fără să știrbim cu nimic evidența înregistrărilor audio, nu e complet greșit că astfel de cazuri se pot instrumentaliza. Breasla știe, de obicei, care îi sunt punctele slabe și cine îi sunt personajele problematice.

Tocmai de aceea, „curățenia" nu se poate face prin declarații de intenție sau prin valuri de indignare publică, oricât de justificate ar fi. Se face cu structuri care să funcționeze indiferent de cine e acuzatul. În primul rând, incompatibilitate clară. Nimeni acuzat dovedit de abateri etice nu ar trebui să facă parte din comisiile care judecă abateri etice.

În al doilea rând, proceduri de sesizare accesibile și sigure pentru pacienți. Nu birocratice, nu intimidante, nu dependente de cunoașterea unui sistem opac. Și, poate cel mai greu de construit, o cultură a breslei în care colegii nu se protejează reciproc din solidaritate de castă, ci din respect față de profesia pe care o reprezintă și față de oamenii care au curajul să ceară ajutor.

Ce le spuneți oamenilor care se tem acum să meargă la psiholog?

Că frica lor este legitimă și că nu trebuie să o ignore. A merge la psiholog cere curaj și vulnerabilitate, iar a afla că acel spațiu poate fi un loc în care abuzul e permis este traumatizant în sine.

Și totuși: există psihologi buni. Mulți! Profesioniști care înțeleg profund responsabilitatea pe care o poartă. Câteva lucruri care pot ajuta în alegerea unui psiholog: verificați dacă este atestat de Colegiul Psihologilor și, cel mai important! ascultați-vă disconfortul dacă apare. Un psiholog bun nu vă va face niciodată să vă simțiți în pericol, rușinați sau confuzi în legătură cu granițele relației. Dreptul la servicii psihologice de calitate nu dispare odată cu un caz de abuz. Iar dreptul pacienților de a fi precauți și informați trebuie să prevaleze.

Și dacă nu știți de unde să începeți, dacă aveți întrebări sau pur și simplu vreți să simțiți că nu sunteți singuri în asta, există comunități online unde puteți interacționa direct cu psihologi și puteți pune întrebări într-un spațiu sigur. Noi suntem unul dintre ele - IntreabăUnPsiholog, pe platforma Reddit, însă am văzut și pe Facebook grupuri în care discuția poate fi dezvoltată. Nu înlocuiesc terapia, dar pot fi un prim pas, un loc în care să te informezi înainte de a face o alegere.

Pe de altă parte, sunt cei care aleg să ignore astfel de acuzații și să legitimeze abuzul. În ciuda înregistrărilor audio clare și explicite, există în continuare oameni care iau apărarea profesorului Duvac și invocă fie strategii de denigrare, fie atacă victima pentru că a vorbit "după 8 ani". De ce credeți că persistă acest fenomen?

Insist că e foarte importantă discuția despre prezumția de nevinovăție aici. Linșajul public e cel mai facil și neconstructiv unghi din care să privim această situație. Ce e clar, însă, e faptul că, în general, abuzul nu operează în vid. El operează în rețele de putere, afinitate și identitate.

Când o persoană cu autoritate, fie profesor, mentor sau, oricum, figură respectată este acuzată, cei din jurul său nu procesează doar o informație. Procesează o amenințare la adresa propriei narațiuni. Poate chiar a propriei identități: „Eu am fost pacientul lui. Eu l-am recomandat. Eu am învățat de la el. Dacă el e un abuzator, eu ce mai sunt acum?"

Mecanismul de apărare a abuzatorului este, adesea, foarte legat de mecanismul de autoapărare a celor din jur. La asta se adaugă fenomenul bine documentat al disonanței cognitive. Cu cât dovezile sunt mai clare și mai greu de ignorat, cu atât unii oameni le resping mai vehement, tocmai pentru că acceptarea lor ar implica o reconstrucție dureroasă a propriei perspective.

Ce arată faptul că printre cei care îl susțin se numără psihologi și foști pacienți?

Arată că încălcarea unor limite în relații de putere este complex și că martorii nu reacționează niciodată uniform. Un fost pacient care îl apără pe terapeut nu infirmă această încălcare. Doar poate ilustra, dimpotrivă, cât de eficient poate fi procesul de idealizare a terapeutului, care este el însuși un fenomen studiat și cunoscut în psihoterapie, numit transfer.

În cazul colegilor psihologi care îl susțin public, situația este îngrijorătoare din punct de vedere etic. Solidaritatea de breaslă nu este o valoare neutră atunci când se exercită în detrimentul victimelor (chiar dacă un proces oficial al breslei nu a avut încă loc). Un psiholog care minimizează, însă, acuzații susținute de înregistrări audio nu face un gest de loialitate, face un gest de trădare față de profesia sa și față de toate persoanele vulnerabile care au curajul să ceară ajutor. Înainte v-aș fi spus să lăsăm Comisia de Deontologie și Disciplină a Colegiului Psihologilor să își facă datoria, dar acum….

,,De ce nu a vorbit imediat după ce s-a întâmplat" - este o întrebare pe care o auzim, din păcate, des. Haideți să explicăm. Prin ce trece o femeie care s-a confruntat cu abuzul?

Dar de ce ar vorbi? Știți ce se întâmplă, în general, cu o persoană abuzată sexual după ce mărturisește? Și nu vă imaginați cum arată asta în practica cabinetului, când încercăm efectiv să ajungem la vicitma unui abuz sexual….ce înseamnă să dezgheți pe cineva care și-a construit supraviețuirea tocmai în jurul tăcerii.

Imaginați-vă că mergeți la psiholog, la doctor, la avocat, la profesor. Ați adunat ceva curaj ca să începeți, încet, să vorbiți despre ce vă doare cel mai tare. Și persoana din fața voastră, singurul om față de care în acel moment nu aveți măști, încalcă limitele relației și face uz de exact acea deschidere. Primul lucru pe care îl simțiți nu e furie. E îngheț. Creierul face ceva foarte specific când abuzul vine dinspre o figură de autoritate: se întoarce împotriva victimei. „Poate am înțeles greșit. Poate eu am provocat asta. Poate eu am vrut asta. Poate am avut o bluză mai provocatoare." Nu e slăbiciune, e modul în care mintea încearcă să supraviețuiască unei realități de neacceptat: că tocmai spațiul în care ai venit să te vindeci, să te ajuți, să cauți support, te-a rănit cel mai adânc.

Urmează rușinea, lipicioasă, corporală, care nu se duce cu un duș. Și peste ea, izolarea: a vorbi înseamnă să retrăiești, să fii întrebat, să devii un subiect de verdict public. Și știm bine, în România, cum tratează autoritățile din varii domenii, dar și opinia publică, victimele abuzului sexual. Asta e conversația la care trebuie să ajungem de fapt. Pentru că anii de tăcere nu sunt o dovadă de minciună. Sunt dovada exactă a tot ce am descris până acum și a unui sistem care face supraviețuirea mai ușoară decât adevărul.