Dan Dungaciu: Cum se conduce o ţară? Cel mai performant guvern liberal din istorie

Dan Dungaciu: Cum se conduce o ţară? Cel mai performant guvern liberal din istorie

Avem în faţă o carte de căpătâi pentru România zilelor noastre. Cartea reaşezării „României mari” (României normale, mai degrabă) pe o traiectorie care ar fi fost una net câştigătoare, scrie Dan Dungaciu într-o analiză pentru Adevărul.

Este cartea-manual a ceea ce e de făcut cu o ţară care a trecut printr-un război devastator, a plătit enorm în urma lui, în oameni şi bani, şi-a extins teritoriul, a inclus spaţii culturale noi, dar şi minorităţi pe măsură, a plătit teribile despăgubiri, a consumat resurse inimaginabile, dar, până la urmă, a reuşit să se echilibreze (Ion I. C. Brătianu – Activitatea corpurilor legiuitoare şi a guvernului (1922-1926), reeditare Editura ISPRI – Academia Română).

Ion I. C. Brătianu şi mântuirea prin acţiune

Unirea cea Mare a costat enorm, nu doar în temeni de vieţii omeneşti, dar şi financiar – banii s-au dus, în pofida unui folclor geopolitic deloc inocent, tirajat masiv şi după căderea comunismului, spre Basarabia, regiunea de departe cea mai defavorizată dintre cele care s-au alăturat Regatului României. Peste 20 de ani, cam cât durează o asimilare teritorială de această anvergură, dacă ar fi să ne raportăm al reunificarea germană din 3 octombrie 1990, ar fi urmat, cu adevărat, fructificarea plenară a Unirii celei mari. Nu a fost să fie, din păcate, căci în 1939 a izbucnit, din nou, războiul (pe larg despre costurile Marii Uniri aici).

România e reuşit însă să se redreseze imediat după Marele Război pentru că a avut, poate, cel mai performant guvern din perioada modernă, guvernul Ion I. C. Brătianu (1922-1926). Principala lui sarcină a fost să reaşeze cadrul de funcţionare al României în termenii noilor realităţi. Şi a făcut asta cu brio, în pofida problemelor acute şi a tensiunilor greu de disipat. Pe 15 octombrie 1922 a fost încoronat Suveranul Ferdinand I ca Rege al tuturor românilor, după care au urmat, în ritm sacadat, schimbările structurale lansate şi gestionate de guvern: România a beneficiat de o nouă Constituţie, s-a adoptat o nouă lege electorală, a fost desfiinţat Partidul Comunist din România, Mitropolia din Bucureşti a fost ridicată la rang de Patriarhie, legislaţia privind agricultura şi infrastructura, s-au reformat instituţiile de învăţământ, s-au redesenat alianţele României în termeni de politică externă etc.

Pe scurt, un veritabil program de punere în ordine a unei ţări care tocmai îşi împlinise idealul naţional. Un guvern de făptuitori, conduşi de un lider pentru care acţiunea şi fapta deveniseră nu doar imperativele vremii, dar şi imperativele unui destin personal. Ion I. C. Brătianu, precum faimosul personaj al lui Goethe, avea să se mântuiască în primul rând prin fapt...

Volumul pe care cititorul îl are în mâini este inventarul şi bilanţul acestui efort de excepţie. Dincolo de faptul că este un eveniment în sine şi un document istoric imprescriptibil, această reeditare, datorată neobositului istoric Stelian Neagoe, este şi un prilej excelent de a problematiza chestiuni simplificate, deseori, privind relaţia dintre liberalism şi naţionalism, dar şi proiectul liberalismului răsăritean, în general, şi al celui românesc, în special.

Liberalismul răsăritean şi proiectul naţional

Disputa modernă, aproape clasicizată în cultura română, este între „liberali” şi „conservatori”, care au avut confruntări şi dispute unii cu alţii, au polemizat, erau în tabere politice diferite, iar absorbţia lor astăzi în patrimoniul public cultural sau politic se face strict prin apel la etichetă.

exact, dar nu întrutotul adevărat. Da, au fost polemici, dispute, bătălii politice – dar exista şi un element comun care îi identifica pe ambii: proiectul naţional, de construcţie şi întărire a naţiunii (nation building), pe care şi-l asumau ambele tabere, cu metodologii diferite, însă. Pe canavaua modernă a acestui proiect major se derula bătălia politică pe care o vedem atunci când privim în urmă. Sigur că Ion I. C. Brătianu a fost liberal, dar – şi aici este nuanţa fundamentală – liberalismul lui este doar metoda, nu este proiectul: „În toată activitatea noastră vom fi călăuziţi de acest principiu: că numai făcând operă de armonie socială se poate face operă de întărire naţională (subl. N.). Vom continua, ca şi în trecut, să ne considerăm ca reprezentanţi ai tuturor intereselor şi ai tuturor claselor, că facem apel, cum am făcut astăzi, la cei mari în favoarea celor mici şi la toţi în favoarea dreptăţii”.

Totul trebuie pus sub această egidă, inclusiv reformele sale sociale (reforma agrară) sau electorale pentru care a luptat atât. Nu au fost niciodată scop în sine pentru liderul liberal, au fost scop pentru sine, adică instrumente, mijloace, mecanisme prin care România devenea mai completă, mai coerentă şi mai coezivă. Miza era ca „forţele acestui stat” să devină şi mai coerente, ca tot mai mulţi cetăţeni să fie incorporaţi în proiectul naţional al României Mari. Cum se putea face asta? Prin împroprietărirea ţăranilor şi prin aducerea lor în câmpul politic, adică prin reforma electorală.

Despre asta depune mărturie Brătianu în nenumărate intervenţii publice: „Domnilor, noi nu desfăşurăm un program nou; noi continuăm sarcina zilnică şi istorică a unui partid care şi-a dat ca misiune să lucreze pentru întărirea şi dezvoltarea tuturor forţelor acestui stat. La fiecare moment, cu vigilenţa pe care i-o inspiră caldul şi luminatul patriotism, el scrutează orizonturile, ca să vadă care sunt chestiunile noi de a căror rezolvare poate să depindă dezvoltarea sigură şi liniştită a acestei societăţi... De asemenea, trebuie să avem convingerea neclintită că cine lucrează pentru vigoarea fizică a poporului, pentru starea sa economică superioară, pentru instrucţiunea lui, pentru sănătatea lui, într-un cuvânt: când lucrează pentru vigoarea naţională face cea mai bună politică externă, pentru că numai puterile organice ale unui popor dau în orice împrejurare adevărata situaţie a unui Stat în lumea internaţională. Iată domnilor, de ce noi toţi, fie că am trecut Dunărea cu trupul, fie că nu am trecut-o decât cu sufletul, ne-am întors din acest război cu hotărârea mai vie de a ridica, şi cât mai grabnic, ţărănimea şi poporul nostru, de a solidariza, cât mai larg şi cât mai adânc, toate clasele sociale cu statul şi interesele sale”

Liberalismul este naţional pentru că e metoda care împlineşte proiectul

 

Tot ceea ce a făcut Ion I. C. Brătianu este deci subsumat proiectului lui, care se numea un stat român puternic şi modern, pentru o naţiune română europeană, mare şi performantă. Ca să îl înţelegem pe Brătianu, trebuie să îi înţelegem filosofia mai adâncă. Pentru Brătianu, ca şi pentru orice liberal-naţional de secol XIX şi începutul secolului XX, ca să înţelegi lumea, trebuie să o gândeşti pe orizontala ei. Orizontala înseamnă deosebirile pe care lumea le subsumează, iar cele mai importante, esenţiale, sunt cele dintre naţiuni. Împlinirea politică a naţiunilor sunt statele naţionale, pe care unele naţiuni le reuşesc, altele nu, unele dispar, altele se împlinesc. Este o chestiune esenţială, pentru că aceasta era filosofia lui de viaţă, viziunea lui mai adâncă, aşa înţelegea lumea, iar măsurile pe care el le-a luat au fost, toate, pentru întărirea statului român, carcasă existenţială şi infrastructura naţiunii române. De aici, nevoia acută de a strânge toţi românii laolaltă şi de a-i implica profund, concret şi eficace în proiectul naţional. Acesta a fost rostul reformelor agrare sau electorale pe care le-a iniţiat şi promovat.

Un alt exemplu, din multele care ne stau la dispoziţie. Pentru justificarea legii lui agrare, de pildă, spune aşa: „Domnilor, deosebirea între noi şi alţii nu stă între diferenţa de inteligenţă, se găsesc, în rândurile adversarilor noştri, oameni al căror creier poate să fie superior multora dintre ale noastre. Diferenţa dintre noi stă în inimi, diferenţa dintre noi nu stă în concepţii, ci stă în credinţă. Aşadar, este nevoie de credinţă, de încredere, căci numai aşa se ridică un popor. Opera de reforme este una de înfrăţire, reformele liberale nu separă interesele personale, ci întăreşte interesele generale, unifică energiile unui neam întreg (subl. N)”.

Citatul este revelatoriu, dar deloc singular. Justificarea lui Brătianu pentru legea agrară, cum spuneam, era aducerea la proiectul naţional a cât mai mulţi români. Din acest punct de vedere, circa 80% din populaţia României nu era prinsă în proiectul naţional. Pentru ca acesta să fie viabil, iar statul să fie puternic, trebuie să-i aduci pe ţărani înspre stat, să-i aduci în proiect. Cum îi aduci în proiect? Dându-le pământ. La fel şi în plan electoral, unde aducerea a cât mai multor cetăţeni la vot era de fapt mai mult decât o miză politică, era una de colectare a energiilor naţionale: „Noi vedem în colegiul unic un mijloc şi un simbol. Noi, în colegiul unic, vedem mijlocul necesar pentru a stabili un contact forţat chiar, între interesele tuturor claselor, între toate simţirile tuturor claselor, şi vedem şi un simbol, acela al unităţii tuturor în această ţară. Suntem un stat cu o situaţiune politică superioară graniţelor pe care le are şi această situaţiune politică ne-o dă pe de o parte poziţia noastră geografică, pe de altă parte însuşirile şi unitatea noastră naţională. A nu avea în toată acţiunea noastră politică preocuparea a tot ce poate mări solidaritatea naţională, e o greşeală cu caracter esenţial asupra dezvoltării noastre”.

Aceeaşi viziune naţională, de întărire a statutului român şi împlinire a naţiunii, o aveau şi conservatorii, doar că la ei întărirea statului român nu se făcea prin aducerea a cât mai multor cetăţeni, nemijlocit, în relaţia cu statul şi de partea statului. La conservatori exista această reticenţă, că o aducere cât mai rapidă a cât mai multor cetăţeni în proiectul naţional (cetăţeni cu drept de vot şi proprietari) s-ar putea să fie greu de gestionat. Dar aceasta este diferenţa - importantă, desigur - la nivel de metodă, nu de filosofie politică.

Doctrina liberalismului naţional

Ca să fie mai clară viziunea politică a lui Brătianu (ca de altfel a tuturor naţionaliştilor democraţi şi liberali) se cuvine o comparaţie cu o filosofie politică net diferită, lansată în Manifestul comunist din 1848. Pentru comunişti, cu „biblia” marxistă în mână, viziunea despre lume era complet alta: ca să înţelegi lumea, trebuie să o înţelegi pe verticala ei. Lumea este împărţită pe verticală între clasa conducătoare, clasa exploatată; cele două clase verticale îţi dau ecuaţia lumii, prin lupta de clasă, restul sunt expresii ale suprastructurii. Cei care gândeau în proiectul naţional, aşadar, gândeau radical diferit. De aici şi incompatibilitatea profundă, esenţială, între comunişti şi naţionalişti, care nu a putut fi depăşită niciodată, în pofida sintagmei ambigue, recent inventate de „naţional-comunism”.

Orizontala lumii – ideea fundamentală a lumii este împărţirea ei în naţiuni. Aceasta era, aşadar, ideea axială a lui Brătianu. Din acest punct de vedere, trebuie să ne gândim la el ca la omul unui proiect de întărire a statului şi omul care a folosit metodele din portofoliul liberal pentru a întări statul – şi nu invers. Dacă gândim invers, gândim prost în raport cu Brătianu şi gândim greşit. Căci această perspectivă a lui Brătianu îl face actual, pentru că metodele ţi le poţi alege în funcţie de context. Proiectul, viziunea, trebuie să le ai în prealabil. Nu eşti brătianist dacă gândeşti strict în termenii legilor (legi electorale sau agrare) pe care le-a propus marele liberal. Eşti brătianist dacă gândeşti în termenii proiectului lui Ion I. C. Brătianu, pentru că instrumentele pot să difere, mai ales azi. Dacă Brătianu ar fi trăit şi acum, tot Brătianu era, chiar dacă venea cu altă legislaţie sau alt instrumentar. Dar, proiectul lui şi viziunea lui ar fi existat. Omul politic, omul de stat, omul unei viziuni. La Brătianu totul e coerent şi rotund: negocierile de la Versailles, politica lui externă şi legislaţia internă se subsumau unui scop.

Cum trebuie înţeles liberalismul răsăritean?

Ion I. C. Brătianu

În lumina precizărilor de mai sus, putem trage acum câteva concluzii, fie şi de etapă. Atunci când vorbim despre liberalismul răsăritean sau partidele liberale din această parte de lume, trebuie luate în considerare următoarele aspecte:

  • Spre deosebire de statele din Occident, în general conturate sau formate mai demult, miza decisivă a revoluţiilor de la 1848 din Europa Centrală şi de Est nu a fost nici liberalismul, nici socialismul, ci... naţionalismul, înţeles ca proiect naţional de emancipare şi modernizare. Dobândirea statalităţii în forma ei democratică, occidentală, a fost principalul program politic al liberalilor răsăriteni.
     
  • Revoluţiile de la 1848 au fost prima încercare de „integrare europeană” a acestor popoare, acquis communautaire determinat fiind, într-o primă instanţă, un stat naţional croit după modelul celor din Vest. Au urmat apoi alte criterii, precum o carte de vizită acreditabilă în Vest (în cazul românilor – latinitatea) sau un monarh dintr-o casă regală occidentală.
     
  • Începând de la 1848, generaţiile politice care s-au succedat au avut ca proiect principal proiectul naţional, de constituire a statului (state building) şi implicare politică a naţiunii (nation building), proiect care, de cele mai multe ori, a continuat dincolo de generaţia paşoptistă care l-a lansat. Ceea ce a început în secolul al XIX-lea, avea să se împlinească, precum în cazul românilor, în următorul.
     
  • În Europa Centrală şi de Est, ideea de Partid Naţional Liberal trebuia luată, cel puţin până la obţinerea statalităţii, ad litteram – în primul rând naţional, apoi liberal. Fundamentul proiectului era proiectul naţional, care urma să fie împlinit până la capăt prin implicarea tuturor cetăţenilor României în acesta, prin vitalizarea şi utilizare tuturor energiilor naţionale capabile să ridice România în concertul mondial al naţiunilor.
     
  • Între Brătianu – tatăl şi Brătianu – fiul nu e doar o legătură de familie, ci este, în principal, o legătură de proiect. Ion I. C. Brătianu a fost cel care a dus proiectul 1849 la apogeu, prin împlinirea naţională a românilor. Abia după dobândirea statalităţii plenare a românilor, respectiv în conturul etnic reprezentativ, se poate vorbi despre „liberalism” ca doctrină politică de sine stătătoare, tehnică de guvernare care să împlinească virtuţile şi virtualităţile unei comunităţi şi, individual, a membrilor ei – este ceea ce a făcut Brătianu fiul în timpul guvernării sale din 1922-1926.

Trimite pe WhatsApp


Citește și:

populare
astăzi

1 Cică Stroe „chiloțarul” s-ar da la vitrega lui Vela

2 Tudose, umilit de primarii PSD, la Iași!

3 „Ești o curvă, mi-ai furat bărbatul! Știu că acum este la tine și v-o trageți” / Caz stupefiant în Capitală. Soț…

4 Scandal sexual în una dintre cele mai bogate familii din lume. Suma primită de garda de corp de la Prinţesa Ha…

5 Păduchele din frunte / Ghiță, în coasta președintelui Vucic la înmormântarea patriarhului Serbiei