De ce ajung elevii să vadă școala ca pe o traumă și cum le redăm motivația

Generații întregi de elevi trăiesc același scenariu zilnic la întoarcerea de la cursuri: înainte de a apuca să povestească ce i-a surprins, ce au descoperit nou sau ce nu au înțeles, sunt întâmpinați invariabil cu întrebarea „Cât ai luat?”. Răspunsul – fie că este 7, 9 sau 10 – atrage după sine comparații cu frații, cu alți colegi sau cu notele anterioare. În timp, acest mecanism îi transmite copilului că miza școlii nu este acumularea de cunoștințe, ci evitarea unei note mici și a nemulțumirii părinților.

Deși această abordare poate genera performanțe academice, ea vine cu un cost ascuns pe termen lung. Rareș Manolescu, consultant de strategie cu o vastă experiență în pregătirea liderilor și a echipelor de management, atrage atenția că exigența nu trebuie abandonată, dar modul în care copiii sunt ghidați să învețe necesită o schimbare fundamentală. În ultimii 19 ani, acesta a făcut coaching pentru directori generali și echipe de conducere, iar de 15 ani studiază aprofundat știința motivației, în special Teoria Autodeterminării – un cadru de cercetare ce analizează impactul relațiilor și al contextului asupra motivației umane.

De la sala de clasă la mediul corporatist: capcana motivației externe

Potrivit specialistului, principiile care îi determină pe adulți să lucreze cu implicare și sens sunt perfect aplicabile și în educație. Elevul de astăzi este angajatul de mâine, iar modul în care se raportează la greșeli, autoritate și performanță se formează încă din băncile școlii. Atât la locul de muncă, cât și la clasă, rezultatele pot fi obținute și prin constrângere, însă starea de spirit a celui care performează este esențială pe termen lung.

„Oamenii sunt motivați. Dacă eu mă duc sau la școală sau la muncă, există o motivație acolo. Dar nu e cea mai sănătoasă. (…) Aș explora care e motivația pe care o ai pentru a merge la școală, pentru a profesa, pentru a fi elev. E presiune de la părinți? E o motivație din afară. (...) E și o motivație din interior, e vreo plăcere, curiozitate? Da sau nu” – Rareș Manolescu.

În companii, managerii care conduc prin frica de sancțiuni, presiune sau teama de a pierde un bonus obțin livrabile, dar cu un cost personal uriaș pentru angajați. În mod similar, un elev își poate face temele din pasiune și din dorința de a înțelege materia, în timp ce altul le rezolvă doar de frică să nu fie pedepsit, certat sau comparat cu alții. Deși amândoi bifează sarcina, experiența lor interioară este complet diferită. „Se pot obține rezultate și cu motivația nesănătoasă. (...) Se pot obține rezultate, dar nu e sănătos”, avertizează consultantul, punctând una dintre cele mai grave consecințe ale sistemului actual: „A învăța pentru unii e o traumă, nu mai e o plăcere. Și asta vine din școală”.

Cum erodează notele încrederea și ce lipsește din evaluare

Astfel, mulți copii parcurg anii de studiu doar executând instrucțiuni, evitând greșelile și fără a pune întrebări, simțind că procesul de învățare nu le aparține. Acest fenomen este alimentat puternic de felul în care este utilizat sistemul de notare. Deși notele își au rolul lor în evaluare, ele devin toxice atunci când monopolizează discuția, fără ca elevul să fie ajutat să înțeleagă ce reflectă acel calificativ despre nivelul său și cum poate progresa.

„În momentul în care un elev este notat cu 5, 7, 9, se întâmplă în clasă ierarhizarea, și atunci unii elevi fie se ambiționează, fie se frustrează. Doi – acasă: «Cât ai luat? 8. Cine a luat 10?»; ultrapresiune care se pune pe elev și asta va crea sentimentul «nu ești suficient de bun»”, explică Rareș Manolescu.

Consultantul subliniază că nota nu este un instrument depășit în sine, însă îi lipsește o componentă crucială: conversația care duce la asumare. „Lipsește partea asta la noi, internalizarea. Ai luat 6. Cum te simți că ai luat 6? Ce părere ai de 6-le ăsta? Sau ai luat 10? De ce crezi că ai luat 10? Ce poți să faci data viitoare?”, detaliază el. Printr-un astfel de dialog, copilul nu mai este un simplu receptor pasiv care așteaptă verdictul adultului, ci devine un participant activ la propria educație, capabil să-și observe evoluția. Manolescu recunoaște că a resimțit personal, în trecut, presiunea de a demonstra ce poate, motiv pentru care în cariera sa a pus accent pe crearea acestui spațiu de analiză: „Am învățat pe frustrare, devenind și facilitator, și trainer, și coach, să invit oamenii să facă acea reflecție și analiză ca să-i ajute să internalizeze nota”.

Puterea exemplului în cancelarie: rolul directorilor și al profesorilor

Dincolo de sistemul de notare, atmosfera din unitatea de învățământ joacă un rol decisiv, un aspect cu atât mai relevant în această perioadă, când se derulează selecțiile pentru noii directori de școli. Copiii sunt observatori fini ai dinamicii dintre adulți: ei remarcă tonul folosit când cineva greșește, modul în care profesorii comunică între ei și reacțiile la necunoaștere. Un dascăl lipsit de sprijin, ignorat sau supus unei presiuni constante nu va putea construi un climat de încredere în clasă. „Dacă un profesor este frustrat, nu are cum să mimeze entuziasmul în sală. Se va vedea la un moment dat, oricât de mult va depune efort. Nu poate non-stop”, punctează specialistul.

Crescut într-o familie de cadre didactice – tatăl său fiind profesor de istorie și director de școală, iar mama profesoară de muzică –, Rareș Manolescu a înțeles devreme cât de important este ca un lider să coaguleze echipa în jurul unei viziuni și să genereze entuziasm. Dacă un director conduce prin teamă, această atitudine se va propaga în toată instituția. „Rolul unui director nu este doar de a face gestiune sau management al resurselor, ci este de a crea un plan”, afirmă el, adăugând că un conducător eficient transferă cunoștințe și încurajează gândirea autonomă. Când profesorii nu sunt tratați ca simpli executanți, ci au libertatea de a colabora, de a inova și de a învăța din greșeli fără teama de sancțiuni, ei vor replica acest model sănătos în relația cu elevii.

Schimbarea la firul ierbii: parteneriatul cu elevul și „joaca serioasă”

Deși reforma profundă este o responsabilitate instituțională, dascălii pot schimba dinamica la clasă fără să aștepte decizii de la centru. Cheia constă într-o relație bazată pe respect reciproc și dialog, în care adultul fixează regulile și cadrul, dar oferă autonomie în interiorul acestora.

„Cel mai simplu mod de lucru pentru un profesor este să-l trateze pe elev de la egal la egal ca atitudine, chiar dacă nu sunt competenți încă, pentru că învață. Ca atitudine. Adică să abordeze într-un mod facilitativ, într-un mod care le dă libertate în limite, nu libertate fără limite” – Rareș Manolescu.

În practică, acest lucru presupune ca profesorul să renunțe la orgoliul de a avea mereu ultimul cuvânt și să nu mai perceapă întrebările sau obiecțiile drept lipsă de respect. Oferindu-le copiilor șansa de a alege între două metode de lucru, explicându-le rostul unei sarcini și discutând despre consecințele alegerilor lor, opoziția elevilor scade semnificativ. „Dacă profesorul devine o persoană care îi tratează de la egal la egal, adresându-le întrebări, provocându-i, și nu de sus în jos, asta va aplana un pic din reacțiile rebele. Dacă îi ajută să ia decizii sau să vadă consecințele deciziilor lor”, adaugă el.

Un alt obstacol major în calea motivației este ruptura dintre teorie și viața reală. Răspunsul standard „pentru că trebuie” nu face decât să închidă dialogul atunci când un elev nu vede rostul unei materii. „Sunt copii care nu înțeleg, de exemplu, de ce trebuie să învăț matematică sau geografie, la ce-mi servește. Pentru că nu le este clar și poate nimeni nu a stat de vorbă cu ei”, constată Manolescu. Fără a transforma fiecare oră într-o demonstrație practică, conectarea informațiilor cu lumea înconjurătoare și încurajarea copiilor să găsească singuri soluții dau un sens personal educației. În plus, procesul devine mult mai atractiv prin integrarea elementelor ludice, care nu anulează disciplina sau efortul: „Cel mai puternic motivator intern este joaca, nu seriozitatea. (...) Nu spun să fim superficiali, copiii se joacă serios”.

Lecția Coreei de Sud și ce pot face părinții acasă

Pentru ca aceste practici să nu rămână doar inițiative izolate ale unor profesori dedicați, este nevoie de o intervenție sistemică. Rareș Manolescu oferă drept exemplu Coreea de Sud, un stat care a decis la nivel național să își formeze cadrele didactice în spiritul metodelor facilitative. „În Coreea de Sud a fost o asemenea schimbare la nivel de sistem de învățământ, implementând la nivelul profesorilor, educându-i să folosească metode facilititative care cresc motivația autonomă în rândul copiilor. Și există rezultate. (...) A fost o decizie la nivel de sistem”, explică acesta.

În România, preluarea principiului – de a transforma comunicarea și implicarea elevilor într-o prioritate națională – necesită resurse financiare, timp, oameni pregătiți să implementeze metodele pe termen lung și, mai ales, continuitate dincolo de mandatele politice efemere. „E nevoie de o decizie politică, în primul rând, nu doar ca un director dintr-un minister să inițieze ceva și nici măcar ca un ministru al Educației să facă asta. Bine, poate fi promotorul, dar e nevoie ca mulți să se miște”, subliniază consultantul.

Până când sistemul va suferi astfel de transformări structurale, părinții dețin o pârghie esențială chiar la ei acasă. Chiar dacă nu pot modifica programa școlară sau sistemul de notare, ei pot schimba radical modul în care discută cu cei mici. Înlocuirea interogatoriului despre note cu întrebări deschise precum „Ce ai învățat astăzi și ți s-a părut interesant?”, „Ce ți-a fost greu?” sau „Ce ai vrea să înțelegi mai bine?” creează un spațiu de siguranță emoțională, fără teama de reproșuri. Recomandarea lui Rareș Manolescu pentru părinți este clară: „Să vorbească periodic cu copiii despre cum le este, despre ce au învățat, despre ce se schimbă, pentru a stimula într-un fel plăcerea și bucuria de a învăța”.

Explorează subiectele:

educație elevi Rareș Manolescu

Distribuie Distribuie Comentarii