De ce ies românii în stradă: dincolo de furie, rețeaua dictează protestul
Discrepanța majoră dintre acțiunile civice masive și cele la care abia se adună câteva zeci de persoane arată că revolta personală nu este niciodată de ajuns pentru a scoate oamenii din case. Dincolo de nemulțumiri sau dificultăți economice, transformarea supărării într-o forță vizibilă în stradă depinde critic de rețele de solidaritate, structuri organizatorice și pârghii materiale de presiune.
Diferențele de amploare dintre protestele recente din capitală ridică semne de întrebare asupra mecanismelor care pun în mișcare societatea. Pe 15 septembrie, circa 4.000 de crescători de oi au venit să își ceară drepturile în București. În contrast evident, pe 20 septembrie, adunarea din Piața Victoriei îndreptată împotriva extremismului și a violenței a strâns numai aproximativ 60 de manifestanți. În paralel, susținătorii lui Călin Georgescu s-au reunit în număr redus: în jur de 100 de persoane s-au strâns în fața DIICOT pe 21 septembrie, iar a doua zi, circa 300 de simpatizanți au pichetat Tribunalul București. Deși nemulțumirea traversează toate aceste grupuri, prezența la fața locului variază enorm.
De ce nemulțumirea nu este suficientă pentru a ieși în stradă Foto: Constanța Ștefan
O meta-analiză bazată pe 181 de cercetări derulate pe parcursul a circa șase decenii confirmă că frustrarea este doar o condiție prealabilă, nu și impulsul decisiv pentru a participa la mitinguri. Alex Dincovici, lector la SNSPA și la Universitatea din București, arată că factori precum șomajul, neîncrederea în clasa politică sau nivelul scăzut al veniturilor constituie indicatori slabi pentru prezența la demonstrații.
„Nemulțumirea este o condiție necesară, dar nu este suficientă, și este distribuită mult prea larg ca să explice ceva. Aproape toată lumea are motive să fie nemulțumită, însă foarte puțini ajung în stradă. Din unele studii, vedem că veniturile mici, șomajul sau neîncrederea în guvern prezic slab participarea la mișcări sau la proteste. Mult mai clar o prezic interesul pentru politică, apartenența la organizații și relațiile cu oameni deja implicați.” – Alex Dincovici
Procesul prin care o idee adună oameni funcționează asemenea unei pâlnii care filtrează participarea, unde numărul celor implicați activ scade drastic la fiecare etapă.
„Avem un soi de pâlnie care funcționează pentru a dilua numerele. Dintre simpatizanții unei cauze, doar o parte sunt chemați de cineva, o parte și mai mică sunt motivați, iar la final rămân doar cei care reușesc să depășească ultima barieră. Diferența o poate face uneori doar o invitație venită de la o persoană cunoscută. În general, oamenii nu protestează ca urmare a unui calcul rațional, cvasi-economic, ci ca membri ai unui grup care se așteaptă să fie și ei acolo. Sentimentul că poți schimba ceva contează, dar nu contează pentru mobilizare dacă lipsește o rețea.” – Alex Dincovici
De ce sindicatele și fermierii au impact, iar alte categorii rămân invizibile
Mobilizarea diferă radical de la o categorie profesională la alta. În timp ce grevele din învățământ sau ieșirile în stradă ale fermierilor și transportatorilor se sprijină pe lideri, fonduri și structuri bine definite, alte categorii socio-profesionale rămân fără voce colectivă, în pofida nemulțumirilor similare.
„Organizațiile oferă lucrurile care lipsesc individului. Și identitate colectivă, dar și liste de contacte sau bani, experiența unor mobilizări anterioare și capacități socio-tehnice importante. Greva profesorilor, de exemplu, cred că a fost posibilă pentru că există federații sindicale cu membri în fiecare școală. Dar mai contează și ce infrastructură controlează un grup. Minerii și lucrătorii din transporturi au obținut în alte contexte geografice drepturi politice pentru că puteau opri fluxurile de energie. Fermierii și transportatorii au putut bloca vămi sau drumuri cu tractoare și camioane. Aceste grupuri au și o infrastructură materială a protestului, care produce și imagini în media și creează un blocaj real.” – Alex Dincovici
La polul opus se găsesc salariații care activează în domenii lipsite de coeziune și de structuri organizatorice, cum ar fi casierii, personalul din centrele de apeluri sau curierii din platformele digitale. Aceștia se confruntă cu probleme reale, dar dispersarea lor și absența unei infrastructuri de blocaj îi împiedică să acționeze concertat.
Limitele rețelelor sociale: mase adunate rapid, dar fără forță de negociere
Deși platforme digitale precum Facebook sau WhatsApp permit răspândirea accelerată a chemărilor la protest fără asistența sindicatelor clasice, acest mecanism are limite evidente. Viteza de reacție online nu echivalează cu o capacitate de anduranță.
„Enorm ca viteză, poate mult mai puțin ca durată. Pare că folosirea platformelor digitale prezice participarea, iar televiziunea și presa scrisă nu o prezic. Rețelele sociale permit strângerea a sute de mii de oameni fără munca de organizare de dinainte, ceea ce le lasă mișcărilor foarte puțină capacitate de a negocia și de a rezista în timp.” – Alex Dincovici
Pentru ca indignarea de pe internet să se transforme într-o prezență fizică semnificativă, este nevoie ca un eveniment declanșator puternic să se suprapună peste rețele existente capabile să gestioneze adunarea.
Supapa emigrării în locul revoltei
În România, pasivitatea aparentă a cetățenilor este strâns legată și de fragilitatea societății civile formate după perioada comunistă, dar și de opțiunile individuale. Sociologul face referire la teza economistului american Tyler Cowen privind preferința pentru stabilitate și complacere, menționând că dinamica locală este diferită.
În societatea românească nu este vorba despre mulțumire, ci mai degrabă despre o resemnare accentuată, susține specialistul, invocând cadrul teoretic al lui Albert Hirschman: o parte masivă a populației a optat pentru „plecare” (emigrare) în loc să își folosească „vocea” prin proteste.
Protestul ca reacție de criză, nu ca exercițiu civic de rutină
În spațiul public autohton, demonstrațiile de amploare continuă să fie un fenomen episodic, apărut după șocuri majore, fără să devină o rutină a cetățeniei active. Datele sociologice relevă că profilul celor care protestează frecvent este similar cu cel din mediul internațional: persoane tinere, educate, din mediul urban.
„În România, protestul rămâne episodic, declanșat de un șoc, și nu este nici acum o practică civică obișnuită. Datele internaționale se confirmă în mare și aici. Participă mai des tinerii, oamenii educați și cei de la oraș. Protestele anticorupție din 2017, după cum remarca Florin Poenaru, au fost, de exemplu, mai ales ale clasei de mijloc urbane, ceea ce le-a limitat rezonanța în restul țării.” – Alex Dincovici
În schimb, mediul rural nu este lipsit de reacție, chiar dacă iese mai rar în stradă. Acolo, mobilizarea funcționează prin prisma identității de breaslă și prin rețele cu miză politică orientate către probleme concrete.
În final, neparticiparea la demonstrații nu echivalează cu lipsa problemelor. Frustrarea care nu se revarsă în stradă își găsește alte canale: rezistența zilnică, opțiunea exprimată la vot sau părăsirea definitivă a țării. Acțiunea de masă se materializează doar atunci când există concomitent o organizare activă, suport logistic și o motivație morală comună.
Explorează subiectele:
