De ce ne temem mai mult de vaccin decât de gripă? Paradoxul care a dus la zeci de decese în România

Un copil din Vâlcea a pierdut lupta cu gripa, devenind unul dintre cele 83 de decese confirmate de INSP. În timp ce virusul face victime reale, mulți părinți rămân blocați într-o „amânare permanentă”. Psihologii dezvăluie mecanismul din spatele acestei ezitări: de ce mintea noastră percepe boala ca pe o statistică abstractă și vaccinul ca pe un risc iminent, și cum această eroare de judecată poate deveni fatală.

Până pe 22 februarie, aproximativ 1,3 milioane de români se vaccinaseră antigripal, într-o țară cu aproape 19 milioane de locuitori permanenți . Întrebarea nu este de ce nu ne vaccinăm în general - ci de ce atât de mulți părinți ezită să își vaccineze copiii, chiar și atunci când cifrele arată că gripa și rujeola ucid. Psihologii consultați de „Adevărul” spun că răspunsul nu are nimic de-a face cu ignoranța.

Frica ajunge să decidă în locul rațiunii

Din dezbaterea publică despre vaccinare lipsește, de multe ori, o componentă esențială: înțelegerea mecanismului psihologic din spatele refuzului sau al amânării. Fără această perspectivă, campaniile de informare riscă fie să nu convingă, fie să întărească exact rezistența pe care încearcă să o reducă.

„Cele mai frecvente temeri pe care le aud în cabinet nu sunt teorii elaborate, ci întrebări simple: «Dacă vaccinul îi provoacă o reacție gravă și eu am fost cea care a decis asta? Dacă îi fac mai mult rău?»”, spune Gabriela Răileanu, psihoterapeut adlerian.

Potrivit acesteia, mecanismul este unul bine cunoscut în psihologie: oamenii tolerează mai ușor un risc perceput ca fiind exterior și imprevizibil - cum este boala - decât un risc asociat unei decizii personale, cum este vaccinarea. „Ne este mai greu să ne asumăm posibilitatea unei reacții adverse rezultate dintr-o alegere directă, pentru că asta activează sentimentul de vină. Chiar dacă, obiectiv, riscul de a face boala este mai mare decât cel al reacțiilor severe la vaccin, emoțional funcționăm altfel”, explică ea.

În acest punct, decizia nu mai este ghidată strict de date medicale, ci de frica de a greși. Iar frica, odată instalată, devine un filtru prin care sunt interpretate toate informațiile ulterioare. Una dintre erorile fundamentale ale comunicării oficiale este tocmai această presupunere: că un părinte ezitant are nevoie de mai multe date. În realitate, problema nu ține doar de ce știu oamenii, ci de cum procesează emoțional acel risc.

La rândul său, Gabriela Marc, psiholog clinician principal și lector universitar asociat la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, declară: „Ezitarea față de vaccinare nu este doar o problemă de informare. Ține de încredere, de relația cu autoritățile și de senzația de control. Vaccinul este perceput ca o intervenție asupra unui copil sănătos. Chiar dacă riscul este extrem de mic, el devine emoțional mai greu de tolerat decât riscul unei boli care pare îndepărtată.” Cu alte cuvinte, părintele simte că „face ceva” ce ar putea provoca un rău, în timp ce boala rămâne o posibilitate abstractă. Iar mintea reacționează mai puternic la pericolele percepute ca fiind directe și imediate decât la cele statistice.

Laura Gavan, psihoterapeut specializat în terapie cognitiv-comportamentală, descrie același proces: ezitarea parentală este alimentată de gânduri care apar spontan și duc invariabil către cel mai negru scenariu - „vaccinul îmi poate răni copilul" -, de tendința de a supraestima riscurile rare și de a subestima riscurile reale ale bolilor precum rujeola sau gripa. În absența contactului direct cu aceste boli, ele au devenit, pentru mulți părinți, simple noțiuni abstracte, nu amenințări concrete, spune ea.

Cu cât o boală devine mai rară, cu atât pare mai puțin periculoasă. Iar când nu mai există frică față de boală, toată anxietatea părintelui se mută spre vaccin, atrag atenția specialiștii.

„Când o boală ajunge să fie rară, vaccinul începe să pară, în mod paradoxal, mai periculos decât boala însăși”, explică Gabriela Răileanu. „Funcționăm pe baza experienței directe. Dacă nu mai vedem cazuri grave în jurul nostru, percepem pericolul ca fiind scăzut.”

„Creierul nu evaluează riscul prin statistici, ci prin experiențe directe și imagini cu încărcătură emoțională. Dacă boala nu este prezentă în jurul nostru, ea devine abstractă. În schimb, o poveste despre o reacție adversă, chiar dacă este rară, rămâne vie în memorie. Emoția cântărește mai mult decât procentul”, completează Gabriela Marc.

Și Laura Gavan descrie același proces printr-un concept cunoscut în psihologie drept „biasul normalității”. Atunci când nu există experiență directă cu o boală gravă, mintea presupune că situația actuală va continua la fel. Dacă părinții nu au văzut cazuri severe de rujeolă sau gripă în jurul lor, concluzia devine simplă: pericolul nu mai este real.

În acest fel, evaluarea riscului nu mai este ghidată de date medicale, ci de ceea ce pare familiar și obișnuit. Iar familiarul, chiar dacă este înșelător, oferă o senzație falsă de siguranță.

Ce a schimbat pandemia

Pandemia de COVID-19 nu a generat ezitarea față de vaccinare, dar a amplificat-o și a complicat-o, atrag atenția specialiștii. O decizie medicală care ținea, în mod tradițional, de prevenție și încredere în medic a devenit, pentru mulți, o declarație de poziționare socială și politică. Din perspectiva sănătății publice, aceasta a fost o ruptură majoră.

De pildă, un raport UNICEF din 2023 arăta că percepția asupra importanței vaccinurilor pentru copii a scăzut în 52 dintre cele 55 de țări analizate în timpul pandemiei. În România, declinul a fost de 10% comparativ cu deceniul anterior.

„Pentru unii părinți, pandemia a întărit încrederea în știință și în prevenție. Pentru alții, a crescut suspiciunea și oboseala emoțională. Mesajele contradictorii, schimbările frecvente de recomandări și climatul tensionat au erodat încrederea în autorități. Vaccinarea nu a mai fost percepută doar ca un act medical, ci ca unul cu implicații sociale și politice”, este de părere Gabriela Răileanu.

„Când o decizie medicală este încărcată politic sau moral, dialogul devine dificil. În loc să discutăm despre protecție și prevenție, ajungem să discutăm despre tabere”, atrage atenția Gabriela Marc.

Un studiu realizat de INSP în martie 2023, pe un eșantion de 805 părinți, arată că, deși majoritatea primeau informații despre vaccinare de la medicii de familie, o parte semnificativă avea rezerve privind eficacitatea vaccinurilor. Problema nu mai este lipsa accesului la informație, ci credibilitatea sursei și calitatea relației dintre medic și pacient.

Această neîncredere nu a apărut, însă, din neant. De exemplu, vaccinul AstraZeneca anti-COVID a fost retras din mai multe țări europene după ce a fost asociat cu cazuri rare, dar grave, de tromboză. Alte vaccinuri anti-COVID au generat efecte adverse documentate medical, iar comunicarea instituțională a oscilat între minimizare și schimbări bruște de recomandări care au lăsat publicul derutat. Un părinte care a trăit acea perioadă și care astăzi ezită față de vaccinul antigripal sau ROR al copilului său nu reacționează irațional, reacționează dintr-o experiență reală de neîncredere.

Distincția pe care sănătatea publică nu o face suficient de clar este aceea dintre vaccinurile dezvoltate în regim de urgență, cu date de siguranță limitate la momentul lansării, și vaccinurile clasice din calendarul de imunizare al copiilor, care au în spate zeci de ani de utilizare și un raport risc-beneficiu documentat extensiv. „A trata această distincție drept irelevantă, sau a refuza să o recunoști public, înseamnă a pierde exact părinții pe care îi vrei de partea ta”, mai spun specialiștii.

Între ezitare și refuz

Ezitarea de a-l vaccina pe cel mic nu este, în sine, o problemă. Devine una când se transformă în amânare permanentă. „Este esențial să diferențiem între ezitarea sănătoasă și cea care poate deveni periculoasă”, explică Gabriela Răileanu. „Ezitarea sănătoasă înseamnă dorință de informare și nevoie de claritate. Ține de grija față de copil. În schimb, amânarea repetată, refuzul rigid și ignorarea contextului epidemiologic cresc riscul real, atât pentru copil, cât și pentru comunitate. A pune întrebări este responsabil. A evita constant decizia din frică poate deveni, la rândul său, un risc.”

Gabriela Marc subliniază că diferența dintre un părinte care ezită să-și vaccineze copilul și unul care refuză definitiv nu stă în nivelul de educație sau în cantitatea de informație primită. „Diferența nu ține de nivelul de educație, ci de flexibilitatea psihologică, de starea de siguranță emoțională. Ezitarea rigidă apare când frica devine identitate, când orice informație care contrazice convingerea este respinsă automat, iar amânarea devine constantă," spune ea.

În opinia Laurei Găvan, există un tip de îndoială flexibilă, deschisă la dovezi, și există o convingere fixă, impermeabilă la argumente. „Diferența dintre ele nu ține de cât știe cineva, ci de cât de mult poate tolera incertitudinea fără să se blocheze în frică”.

Cum vorbești cu un părinte care se teme să-și vaccineze copilul

Specialiștii în psihologie consultați de „Adevărul” susțin la unison că tonul autoritar, rușinarea publică sau etichetarea acestora nu funcționează. Deși pot părea reacții ferme din partea instituțiilor, ele produc, de cele mai multe ori, efectul invers - întăresc rezistența.

„Un limbaj calm și respectuos funcționează mai bine decât o abordare dură”, spune Gabriela Răileanu. „Tonul agresiv poate genera conformare pe termen scurt, dar nu construiește încredere. Empatia nu înseamnă să negi datele științifice, ci să recunoști emoția părintelui: «Înțeleg că îți este teamă. Mulți părinți simt asta. Hai să ne uităm împreună la informații.»”

Gabriela Marc explică cum, atunci când un părinte se simte judecat, intră în defensivă. „Iar un om aflat în apărare nu mai ascultă pentru a înțelege, ci pentru a se apăra.” În acel moment, discuția nu mai este despre date medicale, ci despre protejarea propriei poziții. „O persoană atacată nu devine mai cooperantă, devine mai rigidă”.

„Mesajele de tipul «Înțeleg că vrei siguranță pentru copilul tău» sunt mai eficiente decât cele alarmiste”, mărturisește Laura Găvan.

Cercetările și experiența clinică arată că mesajele centrate pe protecție și grijă au un impact mai mare decât cele centrate exclusiv pe pericol. „Când spui «Îți protejezi copilul și pe cei vulnerabili din jurul lui», mesajul devine concret și uman”, punctează Gabriela Răileanu. Conceptul de imunitate colectivă capătă sens atunci când este tradus în realitate: „Copilul tău îl protejează pe colegul care are o boală gravă.”

„Accentul pus exclusiv pe riscul de deces poate genera anxietate, dar nu neapărat încredere. În schimb, apelul la responsabilitate și la relație - la ideea de grijă reciprocă - reduce tensiunea și deschide spațiu pentru dialog”.

Barierele omise de campaniile de vaccinare

Oricum, non-vaccinarea este tratată aproape întotdeauna ca un refuz ideologic. De cele mai multe ori, nu este. „Există teama de autoritate, neîncrederea acumulată în timp, reacția de opoziție la presiune, experiențe negative anterioare cu sistemul medical sau influența comunității și a liderilor informali. Dar există și bariere foarte concrete: acces dificil la servicii, programări complicate, distanța mare până la cabinet sau lipsa timpului. Uneori, ceea ce etichetăm drept «refuz» este, de fapt, epuizare sau un context logistic complicat”, explică psihoterapeutul.

Un studiu realizat în 2024 de INSP și OMS în județele Brașov, Timiș și Covasna arată că unul dintre motivele frecvent invocate pentru nevaccinare ține de situații aparent banale: îmbolnăvirea temporară a copilului în perioada programării, urmată de lipsa unui sistem de reprogramare și de monitorizare activă. În absența unei reveniri din partea sistemului medical, amânarea se transformă în omisiune. Nu vorbim, în multe cazuri, despre un refuz explicit, ci despre o întrerupere pe care nimeni nu o recuperează.

Totodată, Gabriela Marc adaugă o dimensiune pe care politicile publice o subestimează adesea: relația. „Relația precede influența. Încrederea în vaccinare este strâns legată de încrederea în medicul de familie și în coerența mesajelor publice. Acolo unde interacțiunea a fost grăbită sau percepută ca lipsită de respect, neîncrederea crește. Fără relație, informația rămâne teorie.” Cu alte cuvinte, nu toate barierele sunt ideologice. Unele țin de organizare. Altele țin de încredere. Iar fără a înțelege această diferență, orice campanie riscă să vorbească la general, în timp ce problema este, de fapt, particulară.

Ce ar trebui să facă statul

Soluțiile nu sunt misterioase, însă problema este aplicarea lor consecventă. „Statul poate contribui prin comunicare centrată pe comunitate, prin implicarea activă a medicilor de familie, prin campanii în școli și prin colaborarea cu lideri locali, inclusiv din mediul religios. Încrederea nu se construiește prin mesaje impersonale, ci prin relații constante și coerente”, spune Gabriela Răileanu.

Gabriela Marc atrage atenția asupra unei greșeli frecvente făcute în ceea ce privește comunicarea cu populația: „Polarizarea «pro-vaccin» versus «anti-vaccin» închide conversația. Etichetele cresc defensivitatea. Majoritatea părinților nu sunt ideologic opuși vaccinării, ci ambivalenți.”

Un raport al Centrului European pentru Prevenirea și Controlul Bolilor (ECDC) privind creșterea acoperirii vaccinale în UE și SEE arată că mesajele bazate exclusiv pe responsabilitate colectivă sunt mai puțin eficiente atunci când nu sunt legate și de beneficiul individual. În plus, formatele interactive - explicații vizuale, simulări ale modului în care funcționează protecția comunitară - au impact mai mare decât mesajele scurte, chiar dacă acestea sunt corecte din punct de vedere epidemiologic.

Așadar, statul nu are nevoie doar de mai multe campanii, ci de campanii mai bine gândite: mai locale, mai relaționale, mai adaptate modului real în care oamenii iau decizii.

„Schimbarea reală nu apare prin înfrângere, schimbarea reală are loc într-o relație securizantă. Prin relație. Prin acel spațiu în care frica este recunoscută, dar nu lăsată să decidă singură. Pentru că, dincolo de poziții și etichete, rămâne un adevăr simplu: un părinte care iubește. Iar iubirea, atunci când este susținută de claritate și încredere, poate deveni cel mai puternic aliat al prevenției", concluzionează Gabriela Marc.