De ce se micșorează și seacă tot mai mult lacurile din România. Fenomenul îngrijorător, vizibil pe tot mai multe ape

Mai multe lacuri de acumulare amenajate în deceniile trecute au trecut prin transformări ample, tot mai vizibile în ultimii ani, cauzate de aluviuni, colmatare, dar și de perioadele secetoase. Localnicii se plâng de starea lacurilor, însă fenomenul poate fi cu greu oprit.

Lacul Cinciș din Hunedoara a fost amenajat la începutul anilor ’60 pe valea Cernei, după construcția barajului său de beton, la circa zece kilometri de municipiul Hunedoara.

Acumularea, cu o capacitate de aproape 30 de milioane de metri cubi de apă, s-a întins pe mai mult de 250 de hectare, ocupând vetrele mai multor sate din Ținutul Pădurenilor, care aveau să fie înghițite de ape.

Lacul Cinciș „a intrat la apă”

În ultimii ani, lacul Cinciș și-a schimbat treptat înfățișarea în zona din amonte, aflată la 7–8 kilometri de barajul Cinciș-Cerna. Aflată pe malul lacului, biserica ruinată, veche de peste două secole, a fostului sat Baia Craiului, dispărut la amenajarea lacului, reprezintă un reper al transformărilor din zonă.

„În trecut, ne plimbam cu barca până la biserică și chiar intram cu ea în interiorul lăcașului. Încă se mai văd urmele inundării bisericii, lăsate de umezeală. În unele perioade, apele ajungeau la aproape doi metri în interiorul ei. De mai mulți ani însă, apele nu mai ajung la biserica din coada lacului, iar în zona unde luciul lacului acoperea aproape totul în jurul ei vedem acum firul de apă al Cernei, care curge puțin mai sus de locul pe unde curgea înainte de amenajarea Cincișului”, povestește un localnic din Toplița, localitate aflată în amonte de lacul Cinciș.

În fiecare an, uscatul câștigă tot mai mult teren în zona de la „coada” lacului de acumulare. Aluviunile aduse de râul Cerna au format la început o zonă mlăștinoasă, din care, în anii secetoși, ieșeau la iveală mici insulițe de nisip fin. Cu timpul, insulele din amonte s-au lărgit și au devenit permanente, unele unindu-se cu uscatul, iar vegetația s-a instalat treptat pe ele: întâi stufăriș și plante specifice bălților, apoi arbuști și pâlcuri de arbori de luncă. Valea acoperită în trecut de luciul apei, unde localnicii își amenajaseră pontoane și locuri unde legau bărcile, s-a reîmpădurit treptat, iar uscatul se extinde anual cu câteva hectare, conturat de firele Cernei și de pădurile de pe versanți.

Porcii mistreți, căprioarele și numeroase păsări au fost atrase de acest habitat, găsindu-și adăpost în locurile traversate în trecut de bărci și vaporașe. Până la mijlocul secolului trecut, zona modelată de aluviunile adunate timp de zeci de ani era ocupată de casele, bisericile, cimitirele și fostele topitorii ale satului Baia Craiului, care încă își mai păstrează câteva ruine pe malul lacului de acumulare.

Lacul Trei Ape, tot mai mic

În anii ’60 a fost amenajat lacul de acumulare Trei Ape, din Munții Semenic, aflat în vecinătatea satelor Gărâna și Brebu Nou. Barajul său, aflat la altitudinea de 850 de metri, a fost primul ridicat în România din anrocamente cu miez de argilă, materialele locale fiind folosite pentru construcția care avea să adune apele pâraielor Grădiște, Semenic și Brebu, care formează Timișul, unul dintre cele mai lungi râuri din vestul României.

La fel ca Cincișul, în deceniile trecute de la amenajarea sa, lacul Trei Ape a fost o destinație atractivă pentru turiști. Zona de agrement din jurul său era căutată de familiile muncitorilor din Banatul Montan, de timișoreni și chiar de sârbi.

„Îmi amintesc verile în care, de pe malul lacului până pe pășunile din Brebu Nou, era plin de oameni care își așezau păturile și corturile, unii chiar la noi în spatele casei, satul nostru fiind chiar la marginea lacului. De la an la an, satul a devenit tot mai pustiu, iar numărul turiștilor a scăzut, lacul fiind tot mai secat”, spune o localnică din Brebu Nou.

Anii secetoși și aluviunile au făcut ca apele lacului Trei Ape să se retragă, iar uscatul să câștige tot mai multe hectare în jurul luciului de apă. Unii localnici și proprietari de pensiuni din zonă au reclamat „golirea” lacului, cerând explicații autorităților. Însă fenomenul afectează majoritatea lacurilor de acumulare din România, pe unele într-un ritm mai lent, pe altele mai rapid, în funcție de mărimea lor, de geologia și de relieful zonei.

De ce se micșorează lacurile de acumulare

Un studiu publicat de Universitatea Tehnică de Construcții din București, cu titlul „Colmatarea acumulărilor”, arată că realizarea lacurilor de acumulare modifică regimul natural al râurilor și favorizează depunerea aluviunilor, mai ales în zona de la coada lacurilor, unde transportul solid este încetinit. Procesul duce treptat la colmatare, iar în cazul lacurilor de mică adâncime poate favoriza chiar formarea unor zone deltaice.

Lacul superb din vestul României ocolit de români. Locul unde s-au născut legende cu OZN-uri, monștri și blesteme

„Lacurile de acumulare de mici dimensiuni sunt predispuse fenomenului de colmatare, ca urmare a eroziunii malurilor, fenomen indus de valurile din zone cu versanți erodabili sau cu pantă mai mare decât cea naturală”, arată studiul publicat de UTCB.

Cercetarea realizată de Laurențiu Mihai Lungu arată că sunt afectate de colmatare în special lacurile din zonele colinare și de pe cursurile inferioare ale râurilor, unde eroziunea și caracterul torențial al scurgerii favorizează depunerile rapide de aluviuni.

„Colmatarea cea mai lentă a lacurilor se produce în regiunile de munte, unde predomină rocile rezistente la eroziune. Acest lucru poate fi observat la lacurile alpine, a căror vârstă depășește 10.000 de ani și în care grosimea sedimentelor încă nu este deosebit de mare. La extremitatea opusă se află lacurile din regiunile subcarpatice și din Podișul Moldovei, unde multe cuvete lacustre de dimensiuni mici au fost colmatate uneori după o singură viitură”, notează studiul.

Procesul de colmatare este influențat atât de condițiile naturale, cât și de intervențiile umane, cum sunt defrișările, schimbarea utilizării terenurilor, urbanizarea și dezvoltarea infrastructurii.

„Aproximativ 50 la sută din volumele anuale de aluviuni se scurg în mai puțin de o lună, atunci când se înregistrează viituri. Procesul rapid de colmatare se explică prin acțiunea energică de erodare a albiei, favorizată de următorii factori: natura geologică a formațiunilor din bazinul hidrografic; caracterul torențial al scurgerii debitelor; caracterul pulsatoriu al debitelor evacuate pe râu prin funcționarea centralei din amonte, cu valori mai mari decât în regim natural”, notează autorii cercetării.

În România, unele lacuri de baraj au o durată de funcționalitate de secole, cele mai vechi fiind la Oravița, în Munții Banatului, și la Roșia Montană, în Munții Metaliferi, însă alte lacuri s-au colmatat în doar câțiva ani.

„Într-o perioadă medie de 15 ani, în lacurile de baraj de pe râurile interioare s-au depus circa 200 de milioane de metri cubi de aluviuni, din care aproape jumătate numai în lacurile de pe râurile Argeș și Olt. Ritmuri mici de colmatare se înregistrează la lacurile mari: Izvorul Muntelui - 0,03% și Vidraru - 0,04%, ceea ce le asigură o funcționare milenară, dacă nu intervin situații imprevizibile”, arată cercetarea.

România, țara celor peste 2.000 de baraje. Secretele construcțiilor emblematice ale hidroenergeticii românești

Condițiile de relief și de scurgere a râurilor nu au oferit șanse prea mari pentru amenajarea de lacuri și baraje mari, cum sunt Vidraru, Vidra, Siriu sau Gura Apelor. Aproape 90 la sută din lacurile de acumulare din România au capacități sub 200 de milioane de metri cubi, iar dintre acestea, jumătate au capacități sub 20 de milioane de metri cubi.

Cum poate fi oprită colmatarea lacurilor

Un alt studiu publicat de UTCB, în 2021, arată că schimbările climatice duc la creșterea torențialității scurgerilor pe versanți, la activarea torenților pe cursuri de apă de regulă lipsite de debite și la apariția unor viituri rapide tot mai ample.

„Pentru lacurile de acumulare, fenomenul este extrem de nefavorabil, conducând la colmatarea accentuată a acestora. Efectul imediat este scăderea volumului, afectând atât folosința de furnizare a apei brute, cât și capacitatea de atenuare a viiturilor, pentru protecția avalului. O situație adeseori trecută ușor cu vederea este colmatarea de la coada lacului. În timp se produc veritabile baraje aluvionare, vegetate intens, uneori chiar împădurite, care împiedică accesul apelor mari în acumulare. Viitura poate ocoli lacul, cu efect direct asupra siguranței barajului, dar mai ales cu efecte catastrofale pentru localitățile situate în vecinătatea sau în avalul barajului”, arată autorii cercetării cu titlul „Planurile de management ale bazinelor hidrografice în contextul schimbărilor climatice”.

Potrivit studiului, reducerea colmatării lacurilor de acumulare se poate face prin limitarea aluviunilor care ajung în lac, prin tranzitarea sedimentelor astfel încât să se depună cât mai puțin și prin eliminarea celor deja depuse, adică prin decolmatare.

„Pentru a menține volumul acumulării, soluția optimă, atunci când este posibilă, constă în tranzitarea aluviunilor prin lac. Scurgerea trebuie să se facă într-un regim cât mai apropiat de cel natural și, dacă exploatarea se face în acest mod din primii ani de folosință, este de așteptat ca depunerile din lac să fie parțial antrenate în aval și să nu se creeze depuneri semnificative”, arată cercetarea realizată de Elena Țuchiu și Corina Boscornea.

În schimb, evacuarea din acumulare a aluviunilor depuse este măsura cea mai scumpă și are un impact defavorabil asupra mediului.