De la „Miorița” la Facebook, românii trăiesc de secole prin comparație. Ciobănașul era pizmuit pentru „oi mai multe”, boierii făceau zgomot cu tunul ca să știe toată lumea că la ei e petrecere mare. Astăzi, concurenții de pe „Insula Iubirii” își cosmetizează viața și își joacă orgoliile sub soarele fierbinte al plajei.

În spatele show-ului, sociologul Gelu Duminică identifică același sindrom vechi: obsesia de a fi „numărul 1”. Ne declarăm conservatori, dar trăim hedonist. Ne plângem de „decadența” de la TV, dar stăm lipiți de ecran, fascinați de ea.

„Insula Iubirii” nu inventează nimic nou. Își face doar treaba cea mai sinceră: ne arată o oglindă pe care nu putem să o ignorăm.

O arheologie culturală a spectacolului intimității

Mulți se întreabă de ce emisiunea „Insula Iubirii” are un impact atât de puternic asupra publicului. Răspunsul, spune sociologul Gelu Duminică, este simplu: pentru că ne regăsim în ea.

„Comportamentele de pe insulă – consumul de alcool, dorința de a impresiona, tentațiile, infidelitatea – nu sunt altceva decât reflexii ale vieții cotidiene. Doar că, acolo, ele sunt concentrate și expuse în prim-plan”, explică sociologul.

Multe dintre aceste situații se regăsesc chiar și în propriile case: „Vedem certurile dintre părinți, cu vorbe deloc plăcute; recunoaștem dorința de a epata – de la „camera bună” din casele bunicilor, în care nu intra nimeni decât la ocazii, până la fotografiile postate pe Instagram pentru a arăta tuturor unde am fost în vacanță. De la mica pizmă față de cei care par să o ducă mai bine, până la modul în care ne purtăm cu partenerul sau partenera. De la consumul de alcool, până la multe alte obiceiuri. Multe dintre comportamentele expuse în show ne sunt familiare. Și tocmai de aceea acest tipar ne atrage atât de mult”.

Miorița, Manole și opulența boierilor: rădăcinile culturale ale dorinței de a epata

Fascinația pentru intimitatea altora nu e o invenție recentă, ci are rădăcini adânci în cultura românească. „Miorița” vorbește despre pizmă și rivalitate, „Legenda Meșterului Manole” despre dorința de a fi „cel mai bun”, iar boierii moldoveni din secolul al XVIII-lea își anunțau petrecerile cu focuri de tun – nu din nebunie, ci ca să știe toată lumea cine e stăpânul.

„Noi, românii, avem două mituri fondatoare: «Miorița» și «Mănăstirea Argeșului» (Legenda Meșterului Manole). De ce e pizmuit ciobănașul? Pentru că „are oi mai multe, mândre și cornute”. Adică, folosind limbajul de azi, pentru că e «mai șmecher», «mai jupân». La fel, în «Legenda Meșterului Manole», la final, Domnitorul Negru Vodă îl întreabă pe Manole, aflat pe acoperiș, dacă ar putea construi o biserică și mai frumoasă. Iar când Manole (care își sacrificase soția, pe Ana, prin zidire), răspunde mândru că da, ce face vodă? Ia scara meșterilor, de pe acoperiș, lăsându-i prizonieri. Manole își face aripi din șindrilă și încearcă să zboare, dar se prăbușește și moare pe câmpul de lângă mănăstire. Ce ne arată asta? Că nevoia de a fi «stăpân», «numărul 1», «jupân» – toate acele formule pe care le regăsim azi în manele – nu e deloc o chestiune nouă”, explică sociologul Gelu Duminică.

Finalul legendei concentrează de fapt două mari teme: jertfa creatoare (nimic durabil nu se naște fără sacrificiu) și pizma puterii (stăpânul distruge chiar pe cel care a creat frumusețea, pentru a rămâne unic).

Și mai este și nevoia de a afișa ceea ce nu ești, doar pentru ca ceilalți să te privească altfel: „Dimitrie Cantemir, în «Descrierea Moldovei» (secolul al XVIII-lea), notează ce însemnau petrecerile boierilor moldoveni: pe lângă faptul că «beau de rupeau» și «mâncau de se spărgeau», când se îmbătau, trăgeau cu tunurile. Nu de nebuni, ci de fală. Pentru că, dacă nu vede și nu aude lumea, mai ești tu, oare, stăpânul, jupânul, numărul 1?”.

Așadar, aparențele și spectacolul nu sunt invenții ale televiziunii, ci constante culturale. Iar reality-show-ul la care facem referire nu face altceva decât să le scoată la lumină.

Sindromul „numărul 1”: de la tricoul cu brand scris greșit la ratele pentru telefoane

Un element esențial pe care îl scoate la iveală show-ul TV este obsesia de a părea altceva decât ești. Concurenții își cosmetizează trecutul, cariera sau nivelul de educație. Dar câți dintre noi nu facem același lucru – fie pe Facebook, fie prin felul în care consumăm?

„Facem rate pentru telefoane de ultimă generație, cumpărăm haine cu logo-ul cât jumătate din tricou, uneori scrise greșit, ridicăm case mai mari decât putem întreține, doar pentru a arăta ceea ce nu suntem. Uitați-vă la mașinile care circulă pe străzile din România! Totul ține de capitalul simbolic – de nevoia de a fi percepuți altfel decât realitatea”, spune Gelu Duminică.

Aceeași nevoie de validare o regăsim și online. „Pe Facebook, mulți declară că sunt ceea ce nu sunt. Scriu că au absolvit universități prestigioase, dar greșesc «miau» în loc de «mi-au». Aceste forme de capital simbolic – dorința de a părea ceea ce nu ești – sunt mai vizibile în societăți aflate încă la început de drum. România trăiește astăzi cea mai bună perioadă din istoria ei, dar suntem încă departe de echilibrul unei societăți dezvoltate. Să nu uităm că, până de curând, eram printre cele mai sărace țări din lumea civilizată și încă ne aflăm la coada clasamentului european. Am progresat mult, dar mai avem de recuperat. E firesc, deci, să existe și asemenea comportamente”, mai menționează sociologul.

Această mască socială nu este, prin urmare, întâmplătoare. Ea este produsul unei istorii recente și al unei societăți tinere, încă marcată de decalaje economice și de nevoia de validare prin imagine.

Supapa socială: râsul și batjocura

Dar „Insula Iubirii” nu e doar o vitrină de comportamente. Are și o funcție de supapă. Oferă publicului prilejul de a râde, de a judeca, de a-și proiecta frustrările asupra „personajelor” de pe ecran. „Exact cum făceau vechile farse populare, precum teatrul cu Mărioara și Vasilache, care ironizau metehnele societății”, subliniază sociologul.

Rolul părinților în educația media: cum să-i ajuți pe copii să înțeleagă mesajele televiziunii și online

Aceste show-uri pot deveni, paradoxal, și ocazii de învățare. Dacă adulții aleg să discute cu tinerii despre ceea ce văd pe ecran, spectacolul superficial se poate transforma într-o lecție despre alegeri, consecințe și autenticitate.

„Suntem influențați de foarte multe lucruri, iar media are un rol important. Normal că ne influențează, în ce măsură nu pot spune exact. Cert este că influențează atât în bine, cât și în rău. Diferența o facem noi, prin explicații și prin discuții. Decodificarea o oferim noi”, subliniază sociologul.

Adolescenții pot înțelege că succesul vine doar din tatuaje sau aparențe, dar asta se întâmplă doar dacă adulții lipsesc din viața lor. „Dacă suntem prezenți, putem decodifica tot ceea ce văd. Pentru copii și tineri, lumea este filtrată prin ochii adulților din jur”, explică el.

Astfel de produse media pot fi, așadar, contexte reale de învățare pentru tânăra generație, cu condiția ca adulții să își asume rolul de facilitatori: „Le explicăm, le contextualizăm, le arătăm de ce un lucru e bun sau rău. Pentru că noi decodificăm pentru ei. Iar ei încă au încredere în noi. E ca atunci când le spui să nu pună mâna pe cuptor pentru că se vor arde: dacă le spui, înțeleg și evită; dacă nu, riscă să afle singuri pe pielea lor. De noi depinde”.

Paradoxul românesc: conservatori în declarații, hedonici în practică

Poate cea mai puternică oglindă pe care o pune în față „Insula Iubirii” este acest paradox tipic românesc: declarăm că suntem conservatori, dar trăim hedonist.

Ne revoltăm public împotriva decadenței, mai ales a celei de la TV, dar în vacanțe facem exact ce fac și concurenții: bem, mâncăm, flirtăm, judecăm după aparențe. Ne declarăm modești și moraliști, dar alergăm după validare socială prin imagine.

Această ruptură între ce spunem și ce facem e exact combustibilul pe care îl exploatează show-ul. Și, poate, motivul real pentru care, unii dintre noi, nu ne putem dezlipi de el.

Concluzie: oglinda din care nu putem fugi

„Insula Iubirii” nu este doar un spectacol frivol, ci și o oglindă culturală și socială, fapt remarcat și de psihologul Keren Rosner într-o altă „analiză marca Adevărul”. Ea ne arată, brutal și fără filtre, cum ne comportăm atunci când renunțăm la mască.

Nu e vina producătorilor că publicul se uită – ci a noastră, că ne regăsim în poveștile lor.

Întrebarea nu e dacă show-ul degradează societatea, ci dacă avem curajul să recunoaștem ceea ce oglinda ne arată: că de secole trăim prin comparație, prin pizmă și prin nevoia de a fi „numărul 1”.