La sfârșitul săptămânii trecute un subiect european a făcut senzație pe internetul românesc. Este vorba despre Raportul Matic , adoptat de Parlamentul European pe 24 iunie, referitor la situația sănătății sexuale și reproductive și a drepturilor aferente în UE, în contextul sănătății femeilor.
Documentul în sine vorbește despre drepturile femeilor și politicile de sănătate publică în statele membre, ceea ce nu e chiar o noutate. Raportul Matic conține însă și o mențiune care a creat foarte mare confuzie (și furie):
„Întrucât, în anumite circumstanțe, bărbații transgen și persoanele non-binare pot, de asemenea, să rămână însărcinate și ar trebui, în astfel de cazuri, să beneficieze de măsuri în ceea ce privește sarcina și serviciile de îngrijire legate de naștere fără discriminare pe criterii de identitate de gen”.
Simpla alăturare a cuvintelor „bărbați” și „să rămână însărcinate” nu avea cum să treacă neobservată și, evident, fără să fie speculată politic. Dar dacă dăm la o parte discuțiile ideologice, cu siguranță există și foarte mulți cetățeni de bună-credință care ar putea avea întrebări în legătură cu menționarea expresă a bărbaților transgen și persoanelor non-binare într-un context legat de naștere.
Un bărbat transgen este o persoană care s-a născut femeie, dar care a făcut sau ar putea să facă tranziția socială și legală către sexul masculin. O persoană non-binară este o persoană care nu se identifică nici cu genul feminin, nici cu cel masculin.
Pentru că aceste realități nu pot fi contestate, cel puțin în UE, statele membre au încercat să găsească soluții pentru ca din punct de vedere legal aceste persoane să nu fie discriminate.
De aici a apărut și necesitatea menționării exprese în Raportul Matic a persoanelor transgen și non-binare într-o context referitor la „naștere”.
Voi prezenta mai departe date și decizii judecătorești din Europa și din România care demonstrează, o dată în plus, că subiectul este unul de actualitate, indiferent ce spun unii sau alții.
Care este legătura între bărbații transgen și naștere?
Ideea că un bărbat ar putea da naștere unui copil este una care a stârnit dintotdeauna panică în opinia publică, deci nu este România vreo excepție. „E vorba de o panică morală”, după cum notează într-un articol publicația International Journal of Law, Policy and the Family, Oxford Academic.Iar pentru a vedea cum se pune problema în lumea mai avansată din acest punct de vedere, vom merge către două cazuri din Marea Britanie și Germania.
Problema pe care au trebuit să o rezolve instanțele din aceste țări a fost aceea a statutului parental ce ar trebui să fie atribuit unei persoane transgen masculine care dă naștere unui copil. Ar trebui să fie „tatăl” copilului sau „mama” acestuia? Sau pur și simplu „părinte”?
Din punct de vedere biologic, o persoană trans care s-a născut femeie poate rămâne însărcinată prin mijloace naturale sau artificiale și poate da naștere unui copil, chiar dacă urmează un tratament medical în acest sens.
„Nu cu mult timp în urmă se considera că infertilitatea era prețul care trebuia plătit pentru tranziția de la un gen la altul (n.r.- din cauza tratamentelor medicale/hormonale făcute de persoanele ce voiau să-și schimbe sexul). Astăzi lucrurile nu mai stau așa și tot mai multe persoane trans devin părinți după tranziția legală”, scrie în articolul „Trans Men Giving Birth and Reflections on Fatherhood: What to Expect?” din International Journal of Law, Policy and the Family.
Ce s-a întâmplat în cele două cazuri? Freddy McConnell, un transgender din Marea Britanie care a născut în ianuarie 2018, a inițiat proceduri judiciare pentru a fi recunoscut drept „tată” sau „părinte” al copilului său.
Freddy McConnell a pierdut procesul și, potrivit deciziei instanței britanice, el este considerat în acest moment drept „mamă” a copilului. Bărbatul transgen a hotărât să se adreseze Curții Europene a Drepturilor Omului. O decizie similară cu cea din speța lui Freddy McConnell a fost luată și de Curtea Federală de Justiție din Germania în cazul O.H. care, la fel, după ce a pierdut procesul de la el din țară s-a adresat CEDO.
În acest context pot fi amintite și discuțiile care se poartă la nivelul european pentru evitarea sintagmelor „mamă” și „tată” din actele oficiale cu cele de „părinți” (sau părinte 1 și părinte 2).
Unde se află România în subiectul persoanelor transgen?
Dar dacă tot am adus vorba de instanța de la Strasbourg, trebuie spus că România a pierdut recent (ianuarie 2021) un proces la CEDO , după ce două persoane transgen (care s-au născut femei, dar au vrut să fie recunoscute de sex masculin) au dat în judecată statul pentru că instanțele de judecată românești le-au respins cererile de modificare a actelor de identitate (datele referitoare la sex, prenume și CNP) pe motiv că nu și-au făcut intervenție chirurgicală de schimbare a sexului.Cele două persoane au invocat încălcarea mai multor articole din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dintre care cele referitoare la „dreptul la proces echitabil”, „dreptul la respectarea vieții private și de familie”, dreptul la un remediu efectiv” și „interzicerea discriminării” au fost declarate admisibile de către CEDO.
De altfel, condiționarea legală a tranziției unei persoane la un alt gen la alt gen (care în România se face doar prin decizie judecătorească) de o intervenție chirurgicală de schimbare de sex este un alt subiect unde nu există o practică unitare în Europa. Totuși cele mai multe state au renunțat la această condiție.
„Recunoașterea legală a identității de gen a persoanelor transgender fără a necesita intervenție chirurgicală a fost posibilă în douăzeci și șase de state membre ale Consiliului Europei (n.r.- nu e vorba numai de țări din UE)”, se arată în decizia CEDO despre care am vorbit mai sus.
Se va schimba și în România practica judiciară după hotărârea CEDO?
Avocata Iustina Ionescu, specializată în drepturile omului și care a reprezentat cele două persoane care s-au adresat Curții de la Strasbourg, a declarat pe acest subiect:„În ultimii patru ani, deja la nivelul instanțelor din București practica majoritară este în sensul recunoașterii identității de gen fără condiționarea de aceste intervenții chirurgicale. Nu toate persoanele transgender au nevoie sau își doresc să se supună unor astfel de intervenții chirurgicale. Și în orice caz CEDO spune că nu ar trebui să fie nimeni obligat pentru că se încalcă drepturile omului”.
Cu toate acestea, mai explică avocata Iustina Ionescu, legislația din România în domeniul recunoașterii legale a tranziției de la un gen la altul este rămasă în urmă, neclară și din acest motiv a permis o jurisprudență contradictorie.
„Vorbim despre dificultăți în schimbarea actelor care se face doar prin procedură judecătorească ce poate dura ani de zile în unele situații. O procedură administrativă simplificată ar fi un prim pas de care are nevoie orice persoană transgender”, mai spune Iustina Ionescu, care folosește exemplul Maltei unde recunoașterea identității de gen se face printr-o procedură administrativă simplificată, nefiind nevoie de decizia unei instanțe de judecată.
„Pe autorități le interesează să nu existe confuzie atunci când prezinți actul de identitate, iar înfățișarea pe care o ai să corespundă cu markerii privind sexul nu să fie contradicție. Pentru că dacă este contradicție și polițistul care face identificarea este confuz lucrurile se complică. Este o soluție practică”, mai spune Iustina Ionescu.
Câte persoane din România au făcut demersuri legale pentru a fi recunoscute de alt gen decât cel în care s-au născut?
„În analiza și monitorizarea hotărârilor judecătorești din perioada 2006 și 2017, pe care am făcut-o în cadrul asociației Accept, accesând bazele de date legislative publice, am găsit în jur de 48 de cazuri. E posibil să fie mai multe dar la astea să fi avut noi acces.
Din 2017 s-au adresat asociației Accept sute de persoane trans și o parte dintre ele au început și procedurile judecătorești”, mi-a mai spus avocata Iustina Ionescu.
Cu alte cuvinte, dincolo de discuțiile politice și ideologice, menționarea persoanelor transgen în Raportul Matic al Parlamentului European vine într-un context în care instanțele de judecată și legislatorii din UE trebuie să rezolve situații concrete care țin atât de drepturile omului, cât și de realități care nu pot fi contestate.
