Prin decizia luată luni, când a respins proiectul de lege asumat de guvern în fața Parlamentului privind reforma pensiilor magistraților, Curtea Constituțională a României „a împins criza relației dintre magistrați și societate la apogeu”, scrie Gabriel Andreescu, unul dintre cei mai cunoscuți disidenți din perioada regimului comunist, arestat pentru convingerile sale, într-un articol de opinie pe Contributors.ro . „Sugestia că independenţa magistraţilor ar avea legătură cu salariul şi cu vârsta întrucât salariile şi pensiile ridicate îi salvează pe magistraţi de corupţie are o asemenea insolenţă, încât reprezintă un motiv de scoatere din magistratură”, consideră cunoscutul scriitor.

Cinci judecători constituționali au asigurat majoritatea care a picat proiectul Guvernului Bolojan asupra pensiilor de serviciu ale magistraților. Patru din cei cinci au fost numiți de PSD. Fiecare din cei patru are în spate o dubioasă istorie profesională și de deontologie. Proiectul Bolojan nu a trecut la proba de constituționalitate din motive de încălcare a procedurii. Proiectul va putea fi readus în Parlament după rezolvarea „detaliilor”. Însă prin această decizie, Curtea Constituțională a împins criza relației dintre magistrați și societate la apogeu. Nu a contat de loc pentru judecătorii constituționali că CSM se pronunțase oficial (chiar se antepronunțase) asupra Proiectului. Nu a contat nici faptul că prin înfruntarea unui proiect pentru care Guvernul își asumase răspunderea, ei făceau politică în sens propriu.

La fel nu contase în deciziile anterioare ale CCR, absența dintre prerogativele magistraților prevăzute de Constituție, a vreunei competențe de decizie asupra veniturilor și a limitei de vârstă pentru pensionare. Nici faptul că dacă independența puterii judecătorești s-ar proteja prin beneficii financiare, asemenea practici s-ar regăsi în toate statele din Europa. Nici evidența că legarea independenței magistraților de privilegii, pe motiv că acestea i-ar feri de corupție, îi face pe autorii ei incompatibili cu statutul de apărători ai legii.

Cei 5 judecători constituționali nu pot găsi vreun sprijin în legea fundamentală

Mediocritatea argumentului cu care a fost respins proiectul Bolojan nu ne permite să vedem dacă acesta este un pretext „în lipsă de altceva”, ori o probă de incompetență. Consiliul Suprem al Magistraturii se pronunțase deja asupra proiectului Bolojan, oficial, printr-un comunicat al instituției și prin repetatele acuze ale președintei CSM, Elena Costache. Acestea sunt echivalente cu emiterea de către CSM a unui aviz negativ. În plus, este impardonabil pentru CSM că s-a antepronunțat, „ceva inacceptabil la nivel de purtător de putere, de judecător”.

Proiectul Bolojan a devenit lege prin asumarea răspunderii Guvernului. Adoptarea lui a exprimat voința politică a Executivului și Legislativului, manifestare a prerogativelor și deci a identității celor două puteri. Există oare în Constituție, undeva, vreo semnalare a rolului CSM în asemenea situații[5]? Purtătorii de cuvânt ai magistraților au făcut repetat apel la independența magistraților, ca expresie a separării celor trei puteri în stat. Cum se potrivește impetuozitatea cu care magistrații invocă separarea puterii judecătorești de celelalte două, cu insolența arătată de ei față de voința politică exprimată de Guvern și Parlament?

Clișee și declamații făcute pe un ton amenințător

Decizia CCR s-a oprit la absența avizului CSM și decizia este reversibilă. Votul judecătorilor constituționali a avut ca fundal vacarmul clișeelor, declamațiilor și exceselor de mânie ale comunității magistraților. Suspendarea activității instanțelor într-o mare proporție (grevă de fapt, deși judecătorii și procurorii nu au acest drept) a acutizat presiunea.

Aproape toate argumentele ÎCCJ, CSM și a altor purtători de cuvânt ai magistraților sunt raționalizări ale subiectivității. De ce ar fi veniturile magistraților drepturi deja câștigate şi nu ar fi la fel veniturile altor categorii? De ce numai în cazurile magistraților modificările legale nu pot opera retroactiv asupra pensiilor deja aflate în plată? De ce ar fi în competenţa CCR să stabilească raționalitatea normelor tranzitorii atunci când se introduc modificări normative semnificative (creșterea vârstei de pensionare, eliminarea perioadelor asimilate etc.), „pentru a nu afecta drepturi sau a nu crea situații absurde”? De ce privilegiul ieşirii la pensie a magistraților la alte vârste decât a celorlalte categorii (posibilă, și după amendarea din 2023, prin derogare, la 47 de ani) ar fi justificabil, proporțional şi rezonabilă? De ce în cazul magistraților modificările propuse ar fi bruște şi excesive, dar nu și în situația celorlalți angajați la stat?

Poate cea mai impardonabilă este interpretarea pensiei de serviciu drept o componentă esențială a stabilității financiare, care asigură independența justiției! Pe o astfel de logică, pensii comparabile cu venitul în activitate ar trebui să aibă și profesorii universitari, întrucât ei se bucură de autonomie universitară (prevăzută în Constituţie); şi angajații care reprezintă puterile executive şi legislative, pentru ca astfel să fie asigurată separarea puterilor. Sugestia că independenţa magistraţilor ar avea legătură cu salariul şi cu vârsta întrucât salariile şi pensiile ridicate îi salvează pe magistraţi de corupţie are o asemenea insolenţă, încât reprezintă un motiv de scoatere din magistratură (sublinierea autorului, n.r.).

Argumentele de mai sus au fost enunțate de-a lungul anilor de magistrați când au început să fie contestate privilegiile lor. Au construit o halucinație colectivă întărită de mai multe decizii ale Curții Constituționale. Or, textul constituțional este contrar acestor feluri de interpretări. Prevederile privind munca și protecția socială a muncii, libertatea economică și nivelul de trai sunt generalizatoare, contrare constituirii unui regim excepțional pentru o anumită categorie. Niciuna dintre competențele prevăzute în Capitolul VI al Constituției privitoare la Autoritatea judecătorească nu acordă magistraților puterea de a decide asupra veniturilor și a limitei de pensionare (sublinierea autorului, n.r.). Niciuna nu leagă principiul unicității, imparțialității şi egalității pentru toţi a Justiției și independența magistraților de salarizarea lor și de anii de muncă. Or, tocmai aceste articole nu au fost luate în considerare de judecătorii Curții Constituționale când s-au pronunțat asupra constituționalității politicilor guvernamentale privitoare la statutul magistraților.

Independența justiției nu se sprijină pe privilegierea magistraților

Constituțiile europene diferă ca urmare a istoriei diferitelor națiuni și a realităților politice care le-au dat naștere. Prevederile legilor fundamentale definesc forme de regim, structuri de organizare administrativă și alte aspecte ale construcției statale care alimentează jurisprudența Curților Constituționale în fiecare țară în parte. Dincolo însă de astfel de specificități, constituțiile democrațiilor europene sunt foarte asemănătoare în privința nucleului comun: garanțiile acordate drepturilor și libertăților fundamentale, celor sociale, economice și culturale și principiile de drept universale precum puterea legii și compatibilitatea cu dreptul internațional.

Prevederile legilor fundamentale cu privire la drepturile sociale și economice pot impune anumite raporturi între veniturile minime, medii și maxime ale angajaților în servicii publice. Însă dincolo de anumite aspecte limitate, cum ar fi discriminarea, politica veniturilor exprimă opțiuni economico-sociale care ies de sub mantia constituțiilor și deci, de sub interpretarea Curților Constituționale.

Independența justiției este un principiu garantat de toate constituțiile europene. Dacă independența puterii judecătorești ar fi de apărat prin venituri extravagante și pensionări la vârsta maturizării profesionale, asemenea practici s-ar regăsi în toate statele din Europa. Or, în niciuna dintre democrațiile respectabile nu găsim raportul de 10 la 1 la pensiile medii și limite de încetare a activității magistraților sub standardul celorlalți angajați.

Puterea unică a curților constituționale constă într-un tip special de respectabiltate a celor care păzesc constituțiile. Actuala criză demonstrează că România are de reconstruit relația dintre magistrați și societate (sublinierea autorului, n.r.).

Argumentele magistraților de susținere a privilegiilor lor produc de mult timp un fel de halucinație colectivă. De abia în condițiile crizei care a dus la proiectul de eliminare a privilegiilor, criticile la adresa discursului clișeizat, declamativ și amenințătoral magistraților au atins pragul critic capabil să lupte cu puterea mundană a profitorilor. În special, interpretările judecătorilor constituționali, aflați în conflict de interese, au acutizat problema. Curtea Constituțională a creat în jurul salariilor şi pensiilor magistraților o teorie artificială a unicităţii pentru care niciun sofism nu a fost ratat. Retorica acestei construcții a reuşit să intimideze judecata de bun simţ, că salariile şi pensiile magistraţilor sunt asemenea altora, subiectul politicilor publice.

Prin prerogativa lor de a emite decizii „obligatorii și imediate”, membrii Curții Constituțioanle pot practic să captureze statul. Cum poți da la nouă oameni puterea să țină pavăză celor două mari puteri, legislativă și executivă, care exprimă voința populară? În principiu, capitalul pe care judecătorii constituționali îl pun în valoare este calitatea lor profesională și imparțialitatea cu care interpretează Constituția și acordul normelor publice cu aceasta.

Privilegiile au corupt comunitatea judecătorilor și procurorilor, responsabilă de nedreptăți strigătoare la cer. Bătălia pentru dreptatea juridică arată în România precum un teren de luptă răvășit. Este suficient să ne gândim la hotărârile judecătorești care se bat cap în cap, la cauzele ce se judecă de 35 de ani (Dosarul Revoluției, Dosarul Mineriadei din 13-15 iunie 1990), la încercările de a desființa CNSAS, la salvarea unor mari corupți prin prelungirea proceselor până la precrierea faptelor. Adaug la sfârșit, uluitoarea edulcorare a regimului Ceaușescu în sentințe la nivel de Curți de Apel și ÎCCJ și compararea, la fel de uluitoare, de către judecătorii ÎCCJ, a cazului fostului ministru Nicolae Bănicioiu cu cel al disidentului rus Aleksei Navalnîi.

Cu privire la respectabilitatea membrilor Curții Constituționale – criteriul de legitimitate fundamental al puterii dată acestei instituții – iată scurte fapte din cariera lui Cristian Deliorga, Gheorghe Stan, Mihai Busuioc şi Bogdan Licu, cei patru judecători constituționali numiți de PSD care au picat, alături de Mihaela Ciochină, proiectul Bolojan.

USR ceruse Curții Constituționale să respingă numirea lui Gheorghe Stan și a lui Cristian Deliorga ca membrii ai CCR întrucât aceștia „mințiseră cu nerușinare că își vor înceta activitățile de incompatibilitate” – și nu le încetaseră. Cristian Deliorga fusese anchetat de DNA în dosarul privitor la fraudarea unor concursuri pentru procurori.

Parcursul profesional al lui Mihai Busuioc bifează absolvirea Facultății de Drept la Universitatea „Nicolae Titulescu”, un curs postuniversitar la Facultatea de Drept a Universității „Transilvania” din Brașov, un master în drept funciar și cursuri postuniversitare la Colegiul Național de Apărare. A deținut funcții de conducere la Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară și la Curtea de Conturi.

Despre Bogdan Licu sunt multe de menționat. A fost membru al Marii Loji masonice în perioada 2003-2012. A avut un doctorat la Academia SRI sub îndrumarea ministrului de Interne Gabriel Oprea. Jurnalista Emilia Șercan a identificat plagierea masivă a tezei sale, iar Licu a renunțat la doctorat. Anecdotic, unul dintre autorii plagiați a fost judecătorul Cristi Danileț, contracandidatul lui Licu la Curtea Constituțională. Despre calitatea profesională a lui Bogdan Licu vorbesc notele lui din perioada studiilor: media 7,54 la licență, media anilor de studii din facultate a fost 7,08, la disciplina Drept penal a luat nota 5, iar la Drept civil, nota 6.

Asemenea persoane nu au ce să caute într-o Curte Constituțională demnă de menirea și de puterea ei. Un număr de judecători și procurori sunt incompatibili profesional și deontologic cu înaltul rol de slujire a dreptății în societate. Criza generată de inițiativa Guvernului Bolojan a punctat necesitatea de a reconstrui relația dintre magistrați și societate. Ea are de început cu schimbarea legislației care reglementează statutul judecătorilor și procurorilor și organizarea/funcționarea Curţii Constituţionale. Este momentul să ieșim din halucinația că independența magistraților este asigurată de privilegii.

*Inițial, acest articol de opinie a fost publicat în Contributors.ro .

Distribuie Distribuie Comentarii