Destinul crunt al reginei cu 24 de sarcini: cum a rămas fără dinți la 32 de ani
Maria Luisa de Parma Foto: wikipedia
Până în secolul al XIX-lea, obiceiul ca femeile căsătorite, inclusiv cele de rang regal, să aducă pe lume cât mai mulți urmași posibili ducea la statistici care astăzi par de neimaginat. Spre exemplu, în Regatul Unit, reginele consoarte Charlotte și Anne au trecut prin 15, respectiv 17 sarcini, în timp ce celebra împărăteasă a Austriei, Maria Tereza, a fost însărcinată de 16 ori, dând naștere cu succes la 13 copii. Toate aceste cifre pălesc însă în fața recordului deținut de Maria Luisa de Parma, regina Spaniei din tumultuosul secol al XVIII-lea. Din cele 24 de sarcini ale sale, 14 au fost duse la termen, însă doar șapte dintre copii au reușit să supraviețuiască primilor ani de viață și să atingă maturitatea.
Tributul fizic: știrbă la 32 de ani și dependentă de o proteză din porțelan
Măritată la numai 14 ani cu vărul ei, Carol, Prinț de Asturia (viitorul rege Carol al IV-lea), în cadrul unei ceremonii desfășurate la 4 septembrie 1765 la Palatul La Granja, Maria Luisa a devenit mamă pentru prima dată la 15 ani. Cuplul princiar și-a luat în serios misiunea de a asigura moștenitori coroanei, însă lanțul neîntrerupt de nașteri și avorturi spontane a secătuit-o pe tânără de minerale și vitamine.
În lipsa stomatologiei moderne și a suplimentelor nutritive din secolul al XVIII-lea, zicala populară a vremii, conform căreia o mamă pierde „un dinte pentru fiecare copil”, s-a adeverit în mod dramatic în cazul suveranei. La 32 de ani, regina își pierduse întreaga dantură. Transformarea fizică a fost completată de modificarea siluetei, apariția cearcănelor și îngălbenirea pielii. Ambasadorul Rusiei, Stepan Zinoviev, care a avut ocazia să o întâlnească personal, a lăsat o mărturie elocventă despre starea acesteia: „Nașterile repetate, indispozițiile și poate un germene de boală ereditară au desăvârșit ofilirea ei: nuanța galbenă a tenului și pierderea dinților au fost lovitura de grație adusă frumuseții sale”.
Deși înfățișarea ei deteriorată a devenit rapid ținta pamfletelor politice și a bârfelor de la curte, Maria Luisa nu părea să se lase afectată. Pentru a putea mesteca hrana și a păstra aparențele în public, ea apela la o proteză rudimentară, confecționată din dinți de porțelan fixați cu ajutorul unor sârme ascunse.
Pion pe tabla de șah a Europei încă din copilărie
Înainte ca maternitatea să îi distrugă trăsăturile, Maria Luisa fusese o copilă și o adolescentă atrăgătoare, deși scundă de statură. S-a remarcat de timpuriu prin inteligență, o fire autoritară, ambiție, dar și printr-o pasiune pronunțată pentru bijuterii și vestimentație extravagantă. Născută la începutul lui decembrie 1751 în Parma, ea era, de fapt, spanioloaică. Tatăl ei, ducele Filip de Parma (al patrulea fiu al regelui Filip al V-lea al Spaniei), și mama sa, Elisabeta Farnese, conduceau ducatul italian după ce acesta fusese cedat ramurii spaniole a Casei de Bourbon prin Tratatul de la Aix-la-Chapelle din 1748.
Copilăria prințesei s-a suprapus cu o perioadă de mari frământări geopolitice, marcată de Războiul de Șapte Ani, trecerea de la Absolutismul Luminat la Era Revoluțiilor și, ulterior, ascensiunea Imperiului Napoleonian. Deși Spania își pierduse statutul de superputere globală și se afla într-un declin structural, prinsă între interesele Franței și ale Marii Britanii, alianțele matrimoniale rămâneau esențiale.
Astfel, la doar 12 ani, Maria Luisa a intrat în calculele dinastice ale mamei sale, care viza exclusiv prinți moștenitori. Primul pe listă a fost Ludovic, Duce de Burgundia și moștenitor al coroanei franceze, însă acesta a decedat în 1761. Un an mai târziu, în 1762, a fost perfectată logodna cu vărul ei, Prințul de Asturia. Totuși, în 1763, după decesul surorii sale mai mari, Isabella, a existat o tentativă secretă de a o căsători pe Maria Luisa cu cumnatul ei rămas văduv, împăratul Iosif al II-lea. Propunerea a fost respinsă în mare taină pentru a nu-i compromite reputația, iar nunta cu moștenitorul Spaniei a mers mai departe.
Adevărata conducătoare a Spaniei și controversa „amantului” prim-ministru
Odată ajunsă la curtea de la Madrid, tânăra prințesă a profitat de faptul că socrul ei, regele reformator Carol al III-lea, era văduv, devenind rapid cea mai influentă femeie din regat. Puterea ei a devenit absolută în 1788, când soțul său a urcat pe tron sub numele de Carol al IV-lea. Lipsit de viziune politică și interesat mai mult de meșteșugărit și vânătoare, noul monarh era dominat total de soția sa, care conducea de facto țara.
În acest context, regina l-a remarcat pe Manuel de Godoy, un tânăr membru al gărzii regale, căruia i-a asigurat o ascensiune fulminantă în aparatul de stat, propulsându-l în funcția de prim-ministru la vârsta de doar 25 de ani. Această promovare neașteptată a alimentat zvonurile că Godoy îi era amant și, mai mult, că el ar fi fost tatăl biologic al tuturor celor șapte copii ai reginei care au ajuns la maturitate.
Istoricul spaniol Juan Eslava Galán susține, în volumul „Historia de España contada para escépticos”, că deciziile majore ale statului erau luate de Maria Luisa împreună cu amantul ei, Manuel Godoy. În sprijinul acestei teorii este invocată corespondența extrem de intimă dintre cei doi, în care suverana îi oferea detalii despre întârzierile ciclului menstrual sau simptomele menopauzei, primind în schimb consolări din partea prim-ministrului. De asemenea, părintele Juan Almaraz, biograful reginei care a murit în exil în 1819, a lăsat un document cu valoare de testament în care afirma despre copiii supraviețuitori ai suveranei că „niciunul dintre fiii și fiicele sale nu provenea din uniunea legitimă cu regele Carol al IV-lea”, indicându-l pe Godoy drept tată.
Pe de altă parte, Emilio La Parra López, recunoscut drept principalul expert contemporan în biografia lui Godoy, demontează acest mit în lucrarea sa „Manuel Godoy. La aventura del poder”. Istoricul demonstrează că eticheta de „amant” a fost rezultatul unei campanii agresive de defăimare, pusă la cale de aristocrația ostilă prim-ministrului și de însuși prințul moștenitor Fernando (viitorul rege Fernando al VII-lea). Caricaturile vulgare și pamfletele epocii aveau, în realitate, scopul politic de a șubrezi autoritatea regelui Carol al IV-lea.
Trădarea propriului fiu și capcana lui Napoleon
Domnia cuplului regal a fost însă rapid destabilizată de izbucnirea Revoluției Franceze, survenită la doar un an după încoronarea lui Carol al IV-lea, și de campaniile militare declanșate de Napoleon în Europa începând cu 1791. Punctul culminant al crizei a fost atins în 1808, odată cu invadarea Spaniei de către trupele franceze, moment în care prințul Ferdinand a conspirat direct cu Napoleon pentru a-și detrona propriul tată.
Speculând disensiunile profunde din sânul familiei regale spaniole, liderul francez i-a convocat pe Carol al IV-lea, pe Maria Luisa și pe fiul lor, Ferdinand, la o întrevedere în orașul francez Bayonne. Acolo, printr-o manevră politică nemiloasă, Napoleon i-a obligat pe toți trei să abdice și să renunțe la coroana Spaniei, pe care i-a oferit-o fratelui său, Joseph Bonaparte. După pierderea tronului, Maria Luisa și-a petrecut ultimii ani în exil, încetând din viață în anul 1819, la vârsta de 67 de ani.
Explorează subiectele:
