Dincolo de imposibil: bărbații care au învins tortura, oceanul și sălbăticia

Deși nu are statura impunătoare a unui cașalot sau a unui elefant, nu dispune de agilitatea ghepardului și nici de colții sau ghearele leului, omul posedă o capacitate unică de a inventa soluții și de a supraviețui în cele mai vitrege medii. Cazurile documentate de medici, psihologi și istorici confirmă faptul că suferințele de neimaginat pot fi îndurate atunci când voința de a trăi preia controlul complet.

Odiseea lui Louis Zamperini: 47 de zile în derivă și doi ani de calvar

Una dintre cele mai răsunătoare mărturii de tenacitate umană îi aparține lui Louis Zamperini. Fostul atlet olimpic nu doar că a plutit timp de 47 de zile pe o barcă de salvare în Oceanul Pacific, înfruntând foamea extremă și rechinii, dar a rezistat apoi la aproape doi ani de tortură sistematică în lagărele japoneze, trăind în cele din urmă până la vârsta de 97 de ani.

Venit pe lume la 26 ianuarie 1917 în localitatea Olean din New York, într-o familie de imigranți italieni stabilită ulterior în California, Zamperini a învățat să boxeze de mic pentru a face față bătăilor și jignirilor provocate de originea sa. Ulterior, și-a canalizat energia în atletism, inspirat de alergătorul Glenn Cunningham.

"Înainte să încep să alerg, nimeni din școală, cu excepția câtorva prieteni de-ai mei, nu-mi știa numele. Apoi, pe măsură ce am început să câștig curse, ceilalți copii au început să-mi spună pe nume. Pete (n.r. fratele său mai mare) mi-a spus că trebuia să renunț la băutură și la fumat dacă voiam să am rezultate bune și că trebuia să alerg, să alerg și iar să alerg. În acea vară am decis să mă dedic în totalitate; peste noapte am devenit fanatic. Nici măcar nu-mi mai permiteam să beau un milkshake", povestea Zamperini.

Dedicarea i-a adus locul opt în finala de 5.000 de metri la Jocurile Olimpice din 1936. După ce a urmat cursurile Universității din California de Sud, în toamna anului 1941 s-a alăturat Aviației Militare a SUA, devenind sublocotenent.

Trimis pe frontul din Pacific, la baza din Funafuti, Zamperini a îndeplinit rolul de bombardier pe un aparat Consolidated B-24 Liberator, botezat „Superman”. În aprilie 1943, în cursul unui atac aerian asupra insulei Nauru, controlată de forțele nipone, bombardierul a fost serios avariat și atacat de trei avioane de vânătoare Zero, însă echipajul a reuşit să aterizeze în siguranță.

Dezastrul a lovit puțin mai târziu, pe 27 mai 1943, când Zamperini a fost trimis într-o misiune de căutare la bordul unui alt aparat B-24, considerat o veritabilă „rablă”. Motoarele au cedat, iar aeronava s-a prăbușit în ocean, la aproximativ 1.370 de kilometri de insula Oahu. Dintre cei 11 membri ai echipajului, opt au pierit pe loc.

Doar trei bărbați au scăpat cu viață: Zamperini, pilotul Russell Allen Phillips și militarul Francis Pershing McNamara. S-au adăpostit pe două plute gonflabile legate între ele, însă rațiile s-au epuizat după numai o zi. Pentru a supraviețui, au băut apă de ploaie și au consumat pești cruzi sau păsări maritime prinse din zbor, inclusiv albatroși, înfruntând rafale de gloanțe trase din avioanele nipone, furtuni violente și rechini care dădeau târcoale ambarcațiunilor improvizate.

McNamara a cedat fizic după 33 de zile, trupul său fiind încredințat apelor de către camarazii săi. Zamperini și Phillips au rezistat până în ziua 47, când curenții i-au purtat către Insulele Marshall. Acolo însă, salvarea s-a transformat într-un nou coșmar: au fost capturați de marina militară japoneză.

Prizonieratul a însemnat bătăi crunte și umilințe repetate până la capitularea Japoniei. Unul dintre principalii săi torționari a fost Mutsuhiro Watanabe, supranumit „The Bird”, individ inclus ulterior pe lista celor mai periculoși 40 de criminali de război căutați de autorități. Deși profund marcat de traume fizice și psihice, Zamperini a izbutit să învingă sindromul de stres posttraumatic după repatriere, experiențele sale remarcabile devenind subiectul volumelor biografice și al filmelor „Unbroken” (2014), „Unbroken: Path to Redemption” (2018), precum și al documentarului „Captured by Grace” (2015).

Simon Kenton, pionierul care a scăpat de nouă ori de la moarte prin tortură

O altă viață care pare desprinsă din ficțiunile de frontieră a fost cea a lui Simon Kenton, personaj emblematic al coloniștilor din teritoriile care acoperă astăzi statele Virginia de Vest, Ohio și Kentucky. Vânătorul și cercetașul a supraviețuit epidemiilor, sălbăticiei necruțătoare, confruntărilor sângeroase și unor torturi cumplite.

Kenton s-a născut la 3 aprilie 1755 în ținutul Fauquier din Virginia, fiind fiul imigrantului irlandez Mark Kenton Sr. și al soției acestuia, Mary Miller Kenton, de descendență scoțiano-galeză. A crescut muncind pământul și a rămas analfabet, știind să-și scrie doar propriul nume.

Existența sa a căpătat o turnură dramatică încă din adolescență, episod descris în publicația Legends of America:

"Pe când avea 16 ani, a fost implicat într-o ceartă din gelozie care avea legătură cu o femeie. Crezând că omorâse un om, a fugit în sălbăticia din regiunile care astăzi fac parte din West Virginia, Kentucky și Ohio, unde, timp de mai mulți ani, a folosit numele «Simon Butler». A învățat să se adapteze și să supraviețuiască în sălbăticie. Era un bărbat impunător prin statură și forță, iar rezistența sa fizică a fost pusă adesea la încercare, deoarece a trebuit să facă față celor mai dure condiții pe care le oferea frontiera", arată autoarea Kathy Alexander.

Relațiile tensionate cu populațiile băștinașe au marcat profund viața cercetașului. La sfârșitul iernii din 1773, în timp ce își usca veșmintele lângă foc alături de doi tovarăși în preajma actualului oraș Charleston (Virginia de Vest), grupul a fost surprins de un atac. Unul dintre bărbați a murit pe loc, iar Kenton și celălalt supraviețuitor au scăpat în pădure desculți, dezbrăcați și fără arme. Cei doi au rătăcit mai bine de șapte zile de-a lungul râului Great Kanawha, îndurând gerul și foamea până au întâlnit alți coloniști pe malul râului Ohio.

În 1774, Kenton a activat ca cercetaș în Războiul Lordului Dunmore, sprijinindu-i pe coloniști împotriva războinicilor Shawnee. Trei ani mai târziu, în aprilie 1777, el a intervenit decisiv pentru a salva viața faimosului explorator Daniel Boone. Boone fusese împușcat în picior și era pe punctul de a fi scalpat, când Kenton l-a împușcat pe războinicul înarmat cu tomahawk, a doborât un altul lovindu-l cu patul armei și a ucis încă doi inamici cu cuțitul, cărându-l apoi pe rănit pe umeri din mijlocul bătăliei. Recunoscător, Boone i-ar fi transmis că s-a purtat „ca un bărbat” și că este „un om de ispravă”.

În timpul Războiului de Independență, Kenton a continuat să lupte de partea americanilor. Anul 1778 i-a adus însă cea mai grea încercare: capturat în timpul unei incursiuni de recunoaștere de războinicii Shawnee, a fost supus torturii ore în șir. A fost forțat să alerge printr-un culoar de aproximativ 400 de metri format din două șiruri de războinici care îl loveau fără milă cu bâte. În mod miraculos, Kenton a supraviețuit de nouă ori acestei execuții ritualice, fiind în cele din urmă salvat și îngrijit de un alt om al frontierei.

După încheierea ostilităților, și-a întemeiat o nouă familie, după ce prima soție îi pierise într-un incendiu, și a crescut șase copii. S-a stins din viață la respectabila vârstă de 81 de ani, pe pământurile din statul Ohio.

Explorează subiectele:

Louis Zamperini Simon Kenton supraviețuire

Distribuie Distribuie Comentarii