Dincolo de răsfăț: cum afectează stilurile parentale sănătatea mintală a copiilor, explică un psihiatru

Lumea se transformă într-un ritm rapid, iar educarea copiilor a devenit una dintre cele mai mari provocări ale societății actuale. Dezvoltarea tehnologică accelerată și schimbările sociale au redefinit fundamental copilăria, precum și dinamica dintre părinți și copii. Ecranele digitale captează o mare parte din atenția celor mici, iar rețelele sociale au introdus noi forme de bullying, adesea mai subtile și mai greu de identificat în mediul online, cu potențiale efecte devastatoare asupra dezvoltării emoționale. Copiii își construiesc acum lumi virtuale la care mulți părinți nu mai au acces, adâncind astfel decalajul dintre generații. Pe de altă parte, presiunea financiară și goana după un standard de viață mai bun îi obligă pe mulți adulți să petreacă tot mai mult timp la muncă. Această realitate reduce semnificativ timpul petrecut în familie, afectând calitatea comunicării dintre părinți și copii. La toate acestea se adaugă presiunea performanței școlare, modelele sociale promovate online și un flux copleșitor de teorii despre parenting. Unii părinți devin hiperprotectivi, alții aderă la modele educaționale depășite, iar unii pur și simplu nu mai reușesc să se implice suficient în viața copiilor. De multe ori, lipsește și sprijinul bunicilor, fie din motive obiective, fie ca urmare a schimbărilor sociale din ultimele decenii. Cum pot părinții să găsească echilibrul într-o lume în continuă schimbare, pentru care nu există încă un „manual de utilizare”? Laura Jijie, medic primar psihiatru pediatric, cu o vastă experiență la Spitalul Județean de Urgență „Mavromati” Botoșani, oferă perspective esențiale.

„Răsfățul nu este o boală, ci consecința unui stil parental”

Laura Jijie subliniază că mulți părinți confundă răsfățul cu o problemă psihică, etichetând adesea un copil răsfățat pe nedrept. „Răsfățul nu este o boală. De foarte multe ori, însă, un copil răsfățat este etichetat pe nedrept ca având o problemă psihică. În realitate, răsfățul reprezintă, de cele mai multe ori, rezultatul interacțiunii dintre temperamentul copilului și stilul parental”, explică specialista. Ea adaugă că, la vârste mici, crizele de afect, cunoscute sub denumirea de tantrumuri (plâns, țipete, trântit pe jos), sunt comportamente prin care copilul testează limitele. Dacă părintele cedează imediat, copilul învață să folosească aceste comportamente agresive pentru a obține ceea ce dorește. În astfel de cazuri, nu este vorba despre o problemă de sănătate mintală a copilului, ci despre o atitudine parentală inconsecventă și inadecvată. Cele mai frecvente greșeli ale părinților nu derivă din lipsa dorinței de a fi perfecți, ci din dificultatea de a stabili și menține limite clare. Laura Jijie încurajează părinții să nu se învinovățească, ci să se concentreze pe înțelegerea nevoilor copilului, pe disponibilitatea emoțională și pe implementarea unor reguli ferme și consecvente. Copilul are o nevoie intrinsecă de limite și le testează constant, chiar și în prezența familiei extinse. Consecvența este vitală. „Dacă acasă stabilim o regulă, iar într-un magazin copilul începe să țipe și să se trântească pe jos pentru că își dorește o jucărie sau dulciuri, iar noi cedăm de rușinea celor din jur, copilul învață că exact acel comportament îi aduce rezultatul dorit”, exemplifică medicul. Este esențial ca toți membrii familiei să aibă o atitudine educațională unitară, altfel copilul devine confuz și nu înțelege clar ce îi este permis și ce nu.

Cel mai sănătos stil parental: reguli ferme și empatie

Specialiștii recomandă stilul parental autoritar (numit și autoritativ), care combină limite clare și consecvente cu empatia și disponibilitatea emoțională. În acest stil, încălcarea regulilor are consecințe, dar părintele respectă și nevoia de autonomie a copilului, validându-i emoțiile. Un exemplu oferit de medic este: „Înțeleg că ești supărat pentru că nu te mai las să folosești telefonul, dar regula este că la ora 21.00 telefonul rămâne în bucătărie, la încărcat.” Prin această abordare, copilul se dezvoltă cu o stabilitate emoțională și comportamentală mai mare. Pe de altă parte, stilul parental dominant impune reguli rigide, fără empatie pentru emoțiile copilului, adesea însoțit de etichetări negative precum „ești leneș” sau „nu ești bun de nimic”. Aceste mesaje pot duce la anxietate, depresie, o imagine de sine negativă, dificultăți de relaționare și chiar comportamente agresive în colectivitate.

De ce nu înseamnă iubire să-i permiți copilului orice

Stilul parental permisiv, la polul opus, permite copilului să facă aproape orice, deoarece părintele nu stabilește limite. Problemele apar atunci când copilul intră într-un mediu structurat, cum ar fi școala, unde va tolera cu dificultate refuzul și autoritatea profesorilor, generând dificultăți de integrare și respectare a regulilor. „Le spun întotdeauna părinților că impunerea unor limite nu înseamnă că își iubesc copilul mai puțin. Îi putem spune foarte clar: «Eu te iubesc, dar nu sunt de acord cu acest comportament.»”, precizează Laura Jijie. Este crucial ca emoțiile copilului să fie înțelese și validate, dar acest lucru nu implică acceptarea oricărui comportament. Un alt stil problematic este cel hiperprotectiv, în care părintele face totul în locul copilului, nu-i permite inițiativa și îl protejează excesiv. Un copil crescut astfel poate dezvolta numeroase temeri, dificultăți în a se descurca singur și o dependență permanentă de ajutorul altora. Această dependență afectează imaginea de sine, încrederea în propriile capacități și autonomia personală și socială. „Este foarte important să-i lăsăm pe copii să greșească. Tocmai din propriile greșeli învață cel mai bine”, afirmă medicul, cu condiția ca greșeala să nu fie însoțită de etichetări sau reproșuri umilitoare. Copiii nu se nasc fără emoții și este normal să plângă, să se supere sau să nu fie întotdeauna ascultători. Ei învață treptat să-și gestioneze emoțiile prin experiențele de viață. Frustrarea este o parte firească a dezvoltării; copilul trebuie să învețe să o tolereze, să aștepte și să înțeleagă că nu toate dorințele pot fi îndeplinite imediat. Acest proces este facilitat de prezența părinților care îi ascultă, le validează emoțiile și îi ajută să le înțeleagă. Lipsa implicării părinților se manifestă prin stilul parental dezinteresat, în care copilul este lăsat să facă orice nu din răsfăț, ci din nepăsare. Copilul are nevoie de limite pentru a înțelege comportamentele acceptate în diverse situații și de sentimentul că se poate baza pe părinți la nevoie. Acest stil poate duce la dificultăți în dezvoltarea unor relații de atașament sănătoase, copiii având nevoie de relații familiale solide, reguli clare și părinți prezenți în viața lor pentru o dezvoltare armonioasă.

„Niciodată nu este prea târziu ca părintele să schimbe ceva”

Vestea bună este că niciodată nu este prea târziu pentru a corecta un comportament sau un stil educațional. Schimbarea începe în momentul în care părintele conștientizează necesitatea modificării propriei abordări. De multe ori, intervenția specialiștilor debutează chiar cu educația părinților, identificând greșelile din modul în care aceștia reacționează și comunică cu copilul. Copilul este o oglindă a comportamentului adulților. Un părinte care țipă frecvent transmite mesajul că agresivitatea este o modalitate firească de gestionare a problemelor, iar copilul va reproduce acest tip de reacție. În schimb, un adult poate modela un comportament sănătos spunând: „Acum sunt foarte nervos. Te rog să-mi dai câteva minute să mă liniștesc, iar apoi vom discuta și vom găsi împreună o soluție.” Exemplul personal al părinților este fundamental. Nu putem cere copilului să reducă timpul petrecut în fața ecranelor dacă noi înșine suntem constant cu telefonul în mână. La fel se întâmplă și cu obiceiurile nesănătoase, precum consumul de alcool sau fumatul în prezența copiilor. Copiii învață în primul rând prin observație și imitație. Rolul părinților depășește aducerea pe lume a unui copil; ei sunt responsabili de educația și de dezvoltarea sănătății mintale a acestuia. Pe lângă hrană, haine și educație, timpul petrecut împreună, disponibilitatea emoțională și calitatea relației părinte-copil sunt la fel de importante. Condițiile materiale superioare, fără prezența emoțională a părinților, nu sunt suficiente pentru o dezvoltare armonioasă. Chiar și într-un „paradis material”, pot apărea probleme serioase. Chiar dacă părinții muncesc mult pentru a asigura un confort financiar, timpul petrecut cu copilul este de neînlocuit. Doar 20 sau 30 de minute pe zi, dar petrecute cu o atenție exclusivă, în care copilul simte că părintele este cu adevărat prezent, îl ascultă și îi acordă importanță (nu doar pentru observații sau certuri), sunt esențiale. Acest timp contribuie decisiv la dezvoltarea psiho-emoțională a copilului și a viitorului adolescent, care va ști că are în spate părinți pe care se poate baza și în care poate avea încredere. Semnalele care ar trebui să-i determine pe părinți să solicite ajutor specializat includ comportamente agresive, opoziționism sau agitație care persistă o perioadă mai lungă de timp. Specialiștii iau în considerare intensitatea, durata simptomelor și mediile în care apar. Dacă un copil mai mare manifestă comportamente inadecvate atât în familie, cât și la școală sau în grupul de prieteni, însoțite de alte simptome emoționale sau comportamentale, o evaluare psihologică și psihiatrică devine necesară. Scopul este de a stabili dacă este vorba despre dificultăți specifice unei etape de dezvoltare sau despre o tulburare emoțională sau de comportament care necesită intervenție specializată.

Explorează subiectele:

Parenting Sănătate mintală copii Laura Jijie

Distribuie Distribuie Comentarii