De la miliardari din Silicon Valley până la cetățeni obișnuiți, pregătirile pentru un așteptat sau temut sfârșit al lumii au cunoscut o explozie a interesului, dacă nu o fascinație de-a dreptul macabră, relatează The Guardian.

Cel care s-a prezentat drept părintele survivalismului își spunea Kurt Saxon, dar era de fapt Donald Eugene Sisco, de profesie jurnalist. În anii 1960, acesta a oscilat între grupuri de extremă dreapta din California, înainte a renunța cu totul la ele, întrucât nu se potriveau de fapt viziunilor sale. Pasiunea lui Sisco pentru fabricarea bombelor artizanale care să fie folosite în scopuri activiste l-a costat pe acesta degetele de la o mână. El se vedea pe sine ca pe un vizionar reîncarnat, pretinzând că a fost în alte vieți un legionar roman, un soldat de asalt nazist și chiar filosoful revoluționar anglo-american Thomas Paine (1736 –1809).

În rândurile activiștilor pregătirii pentru apocalipsa de orice fel, de la prăbușirea societății umane la o catastrofă naturală de proporții, se află miliardari și cetățeni obișnuiți, care discută serios scenariile inclusiv pe un forum Reddit dedicat.

De pildă, se poate spune că Elon Musk este motivat în aspirațiile sale tehnologice diverse de anxietatea cu privire la apocalipsă. Astfel, prin proiectele sale privind viața pe Marte, el este condus de convingerea că rasa umană poate fi salvată de la o potențială distrugere.

Scenariile înfricoșătoare variază - de la catastrofă climatică și rebeliune a inteligenței artificiale la o nouă pandemie sau izbucnirea unui război nuclear între regimuri autoritare - la fel și natura pregătirilor. Unii spun că este pur și simplu rațional să fii pregătit pentru un colaps al civilizației, în timp ce alții aproape că așteaptă cu sufletul la gură un eveniment cataclismic.

Este o întrebare dacă această obsesie este exacerbată azi de teorii ale conspirației care inundă spațiul online, alături de știrile ce vestesc în fiecare zi o viitoare apocalipsă, sau dacă este doar o extensie a viziunilor unor pionieri precum Sisco.

Dar cum a ajuns el la această concepție?

În anii 1970, creșterea criminalității și inflația explozivă l-au convins pe Sisco că America se îndreaptă spre o prăbușire catastrofală, așa că ar face bine să-și ia toate măsurile de precauție.

În 1976, a lansat revista „Survivor”, care le oferea abonaților o colecție tulburătoare de sfaturi despre autosuficiență (cum să faci singuri lumânări, să confecționezi, să cultivi castraveți), alături de predicții înfricoșătoare despre un eveniment cataclismic pe care îl numea Ziua Colapsului.

„Prăbușirea ireversibilă a Americii ar trebui să fie evidentă pentru oricine 1980”, a scris Sisco în primul număr. Într-un interviu, a exprimat entuziasmul și misantropismul genocidar al supraviețuitorului: „Sunt încântat de perspectiva sfârșitului civilizației. Este o aventură și un mare măcel urmează să vină.”

Cum a apărut survivalismul

În pofida pretențiilor lui Sisco de a fi inventat termenul, conceptul de supraviețuitor își are originile în scrierile de ficțiune, mai cu seamă în romanul semnat de Giles Tippette (Survivor, 1975).

Acesta relatează povestea lui Franklin Horn, un bărbat de vârstă mijlocie consumat de premoniții sumbre cu privire la un dezastru iminent.

Protagonistul este convins că orașul în care locuiește este în pragul colapsului, astfel că încearcă să-și convingă soția și prietenii să i se alăture în construirea unei fortărețe în Munții Ozark.

„Nu sunt umanist. Sunt un supraviețuitor”, se apără el.

După ce este refuzat, hotăraște să acționeze de unul singur, fapt care îi prilejuiește experiența unui pericol real, ce vine în contrapondere cu paranoia sa: un opozant ostil încearcă să-i fure proviziile și să-l ucidă.

Apărându-și viața, Horn realizează că un om nu poate trăi singur, temându-se constant pentru viața sa: după această lecție de umilință, protagonistul revine în sânul societății.

Poveștile de supraviețuire care au aprins imaginația

Tema supraviețuirii după un naufragiu este veche în literatură.

De la Robinson Crusoe al lui Daniel Defoe în 1719 până la filmul lui Ridley Scott, Marțianul, aproape 300 de ani mai târziu, publicul a fost captivat de poveștile despre indivizi ingenioși care cumva găsesc modalității de a supraviețui unui mediu ostil până când au posibilitatea de a se întoarce la civilizație. Sunt romane de aventură în care eroismul constă mai degrabă în rezolvarea problemelor decât într-un conflict cu societatea.

Astfel, un supraviețuitor este foarte diferit de un survivalist: statutul primului este temporar, pe când al doilea își face din supraviețuire o identitate. El nu are doar dorința activă să se înstrăineze de civilizație, ci tânjește să o vadă distrusă.

În anii 1970, astfel se oameni se numeau - ei practic se despărțeau de societate. Deși spuneau că este o decizie din necesitate - de pildă, trebuiau să se apere de hoți - ei înșiși se pregăteau să riposteze violent. Violența este în natura întregii întreprinderi: pentru că cel se retrage astfel nu se mulțumește să întrețină o grădină de legume și să cioplească un arc și o săgeată pentru a vâna hrană. El își dorește arme și oameni pe care să le folosească.

Un roman ce îi pune față în față pe un supraviețuitor autentic și un survivalist este romanul lui William Golding din 1954, „Împăratul muștelor”, în care un grup de școlari sunt blocați pe o insulă în timpul unui război nuclear.

Liderul lor inițial, Ralph, încearcă să mențină un set de bază de norme sociale și solidaritate până la sosirea ajutorului. Focul pe care îl întreține este deopotrivă un semnal pentru salvatori și un simbol al valorilor civilizației „Regulile sunt singurul lucru pe care îl avem!”, spune el. Contracandidatul său, Jack, se transformă însă într-un șef de trib, exercitând puterea prin violență, barbarie și superstiție. Pentru el, catastrofa este eliberare. De ce ar mai vrea el să se întoarcă acasă?

O situație în care se pune problema supraviețuirii în fața unei amenințări la adresa civilizației umane a fost însă surprinsă revelator în cartea-fenomen a lui H.G. Wells, Războiul Lumilor (1890).

În toiul haosului creat de o invazie marțială, naratorul întâlnește un artilerist cu un plan: omenirea se va regrupa și se va reconstrui în canale și tuneluri subterane pentru a purta un război de gherilă împotriva invadatorilor.

El este animat de desfătarea de a ucide, este un eugenist: „La urma urmei, este un fel de lipsă de loialitate să trăiești și să pângărești rasa.”

Supraviețuirea a devenit un curent principal în prima jumătate a anilor 1980. Ziarele au prezentat profiluri ale afacerilor de supraviețuire și ale comunităților izolate pe care le deserveau, găsind personaje foarte asemănătoare artilerismului. Temerile lor includeau războiul nuclear, invazia străină, dezastrele ecologice, războiul rasial și penuria de alimente din cauza suprapopulării.

Sociologul Richard G. Mitchell Jr. a petrecut mai mult de un deceniu discutând cu persoane care practică supraviețuirea pentru cartea sa din 2002, „Dancing at Armageddon: Survivalism and Chaos in Modern Times”.

Astfel, a descoperit că majoritatea dintre ei se simțeau neputincioși și copleșiți în viața de zi cu zi și se simțeau puternici doar imaginându-se personaje principale într-o lume mult simplificată, fără lege „Supraviețuirea”, a observat Mitchell, „este o modalitate de a realiza reconstituirea creativă a sinelui și adesea a tovarășilor” într-o narațiune care să confere un nou sens vieții.

În 1981, Mad Max 2: The Road Warrior a popularizat cuvântul, până acum obscur, „postapocaliptic”. „Mad” Max Rockatansky nu este, tehnic vorbind, un supraviețuitor, pentru că nu s-a așteptat și nici nu a dorit ca societatea să se prăbușească. Fost ofițer de poliție, el se alătură comunității vulnerabile, mai degrabă decât bandei de motocicliști sălbatici. Dar filmul a inspirat totuși un gen mai agresiv pe care scriitorul Mike Davis l-a numit „armagedonist”.

În același an, Jerry Ahern a început să publice „Survivalistul”, o serie de romane de duzină în care protagonistul era John Rourke, un fost ofițer CIA care luptă împotriva invadatorilor sovietici, a mutanților și a canibalilor în urma unui război nuclear.

În același timp, tema supraviețuirii s-a contopit cu mișcări ale miliției de extremă dreaptă, care au înființat o Școală de Antrenament pentru Supraviețuirea Învingătorilor din vremurile de pe urmă. Grupurile au atras însă atenția FBI-ului după ce un membru a ucis un ofițer de poliție de culoare.

Un grup naționalist alb înrudit, Ordinul, l-a ucis pe prezentatorul radio evreu Alan Berg și a fost, de asemenea, închis de FBI.

„Un supraviețuitor este pur și simplu cineva care anticipează prăbușirea civilizației și se pregătește să-i supraviețuiască”, a protestat Sisco acestui gen de violență.

În romanul lui David Brin din 1985 „Poștașul”, protagonistul îmbracă uniforma unui poștaș mort și livrează corespondența abandonată pentru a aduce puțină speranță și ordine în Oregonul post-apocaliptic. Inamicii săi sunt o miliție „libertină, macho, hiper-supraviețuitoare” a cărei sălbăticie antisocială este învinovățită pentru starea disperată a Americii: „Aceeași filozofie solipsistă a egoului a alimentat furia nazismului”.

În „Poștașul”, societatea este ceva neprețuit care ar trebui jelit și reconstruit, nu un castel de nisip care ar merita dărâmat.

Cei ce se pregătesc pentru apocalipsă

După ce mișcarea milițiilor a fost asociată cu atrocități precum atentatul cu bombă din Oklahoma City în 1995, reputația supraviețuirii s-a deteriorat și mai mult. După care, în 1998, un utilizator al unui forum despre virusul Y2K a introdus sinonimul „prepper”. Suna mai modern și mai rezonabil decât „survivalist”, punând accent pe detaliile practice ale pregătirii, mai degrabă decât pe visele cu ochii deschiși la schimburi de focuri post-apocaliptice. Serialul National Geographic „Doomsday Preppers”, lansat în 2012, a devenit cea mai urmărită emisiune a canalului de până acum.

Capodopera sumbră a lui Cormac McCarthy din 2006, „The Road”, este adesea lăudată pe site-urile web dedicate „prepperilor”, dar prezintă supraviețuirea ca pe o muncă istovitoare mai degrabă decât ca pe o aventură.

„Au fost puține nopți de stat în întuneric în care să nu-i invidieze pe morți”, scrie McCarthy despre protagonistul său anonim. Între timp, cel mai apreciat episod din serialul HBO „The Last of Us” îl prezintă pe un supraviețuitor mizantrop (interpretat de Nick Offerman) care recunoaște: „Uram lumea și eram fericit când toată lumea murea”. Dar carapacea sa dură se sparge atunci când se îndrăgostește de un vizitator neașteptat și i se amintește că, până la urmă, oamenii contează.

În timp ce personajul lui Offerman îl reprezintă pe supraviețuitorul pustnic de modă veche, alte povești îi satirizează pe noii miliardari care se pregătesc pentru o viață nouă: oameni precum Peter Thiel, care cheltuiesc sume uriașe de bani pe buncăre de lux, insule private sau refugii în Noua Zeelandă. În timp ce supraviețuirea tradițională este o fantezie a puterii pentru cei lipsiți de putere, această versiune este o cale de evadare pentru elite de multe ori acuzate că sunt responsabile pentru instabilitatea socială și de mediu care îi îngrozește.

„De ce acești oameni atât de invidiați pentru puterea lor par atât de speriați?”, s-a întrebat economistul Robert A Johnson în New Yorker. „Ce ne spune asta cu adevărat despre sistemul nostru? Sunt persoane care se retrag din lume”.

Toate povestirile despre catastrofă și supraviețuire conțin un verdict asupra naturii umane. Majoritatea textelor despre supraviețuire, de la ghiduri la romane precum „Drumul”, promovează o viziune hobbesiană asupra umanității: civilizația este o piele subțire întinsă peste un abis de brutalitate animală. „Oamenii au avut întotdeauna impulsuri spre dominare care sunt practic mai puternice decât impulsurile spre cooperare”, a spus John Christopher când a fost întrebat despre pesimismul din „Moartea ierbii”.

Dar chiar așa stau lucrurile sau aceste scenarii doar dau apă la moare tendințelor de a crede ce e mai rău? Deși nimeni nu știe ce s-ar întâmpla dacă totul s-ar prăbuși, Rebecca Solnit scrie în „Un paradis construit în iad” că, în urma catastrofelor reale, jefuitorii sunt depășiți numeric de oamenii care încearcă să se ajute și să se salveze reciproc.

„Toată lumea era prietenul tău și tu, la rândul tău, prietenul tuturor”, își amintea un supraviețuitor al cutremurului din San Francisco din 1906. „Individul, sinele izolat, dispăruse. Sinele social era dominant.”