Foarte interesant!
Limba română este fascinantă prin flexibilitatea sa semantică și gramaticală, precum și prin vechimea ei cu rădăcini apostolice. „Poporul român s-a născut creștin” nu este o axiomă redundantă, o invenție teologico-filosofică de secol XIX, ci o realitate ontologică și paradigmatică. Românii nu au o dată de încreștinare fixă, istorică și impusă de marile imperii, ca la alte popoare, ci creștinismul a crescut odată cu poporul român, stricto sensu, ființial. Unele popoare străine, prin istoricii lor, ne acuză că nu există dovezi arheologice clare că proto-românii au fost de la început creștini, atunci când s-au format ca popor cu rădăcini traco-geto-romane încă din secolul al III-lea, deși pe teritoriul Dobrogei sau sudului Moldovei, Munteniei și în Ardeal s-au descoperit numeroase artefacte legate de cultul creștin într-o perioadă în care creștinismul era cumplit prigonit de împărații păgâni romani. Iar din secolul al IV-lea, odată cu Edictul de la Milano impus de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, limesul Dunării a reprezentat frontiera artefactelor arheologice creștine până în secolul al VI-lea, odată cu retragerea trupelor Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin). Este un adevăr axiomatic că Sf. Apostol Andrei i-a creștinat pe geto-daci din Dobrogea și sudul Moldovei, dar să nu-l uităm nici pe episcopul geto-got Wulfila, care a păstorit localnicii din actualul Bărăgan în secolul al V-lea. Personal consider însă că cea mai clară dovadă a creștinismului ontic românesc este tocmai limba română.
Poporul nostru vorbește o limbă străveche care are capacitatea de a se plia pe istoria și tradițiile multiseculare. Este o limbă mlădioasă și plastică, care conține în rădăcina cuvântului întregul sens al istoriei românești. Strămoșii noștri proto-români au trebuit doar să adauge în timp afixele și sufixele necesare pentru a exprima caracterul născut creștin al poporului nostru. Fiecare cuvânt al limbii române are în subsidiar o rădăcină care dă sens adânc exprimării. Când spunem, spre exemplu, „descântec”, avem de-a face cu originea unui radical care cuprinde două cuvinte: „des-cântec”, adică „cântec des”, care prin aglutinare devine unul singur: descântec. Și exemple continuă nenumărate în limba noastră. Unul dintre cele mai legate simbolic de creștinism este cuvântul „înviere”. Să explicăm cum ar fi cuvântul „înviere”, adică „în-vie”, ce are la bază explicația imediată de „a fi în vie”, dar și sensul simbolic și lingvistic de „înviere”. Acest participiu substantivizat reprezintă cea mai puternică dovadă a creștinismului ontologic românesc illo tempore.
Românii – față de popoarele catolice occidentale care folosesc verbul „înviere” cu sensul semantic „resurecție, ridicare sau sculare” – folosesc verbul „a învia”, fapt semasiologic care este unic în Europa și Orientul Mijlociu. Tocmai acest substantiv „înviere” sau verbul „a învia” arată, de fapt, ontologic creștinismul apostolic ab initio al proto-românilor, ceea ce ar putea explica gramatical creștinismul inițial al spațiului carpato-danubiano-pontic. Verbul „a învia” arată flexibilitatea limbii române și conexiunea cu substantivul „înviere”. Deci, „a învia” se analizează gramatical ca „în-vie”. Adică „a fi în vie”, simbolul hristic creștin, dar și veterotestamentar; „vie” este, în sens simbolic creștin, dar care capătă la români și sensul semantic de „vie” sau „viu”, adică „în viață”. Pentru că de la început românii au înțeles dictonul evanghelic: „Eu sunt Calea, Adevărul și… Viața”. Deci Hristos, reprezentat în catacombele romane ca viță de vie, devine prin asumarea evanghelică „Viața” în viziunea primilor creștini din spațiul proto-românesc. Viața, vie, viu, vița de vie, ca simbol creștin apostolic și reprezentare evanghelică a lui Hristos, devine un substantiv și un verb „a învia” legat de creștinism la proto-români și apoi la români. Când românii spun „a învia”, este oarecum similar mot-à-mot cu a fi „în-vie”, adică „în viață” sau, simbolic-ontologic, sinonim cu verbul „a învia”, adică a fi viu în Hristos, ca și Iisus.
Textul Vechiului Testament face referire la vița de vie atât la modul concret, cât și figurat. Astfel, vița era, înainte de toate, metafora care simboliza în mod special poporul ales. Profetul Isaia, în cartea sa, spune lămurit acest lucru: „Căci vița Domnului Atotțiitorului este casa lui Israel” (Is. 5, 7). Astfel, poporul lui Israel era vița pe care Dumnezeu a luat-o din Egipt și pe care a sădit-o în Canaan, într-un pământ ales, unde să aducă rod îmbelșugat. Psalmistul mărturisește această lucrare minunată a lui Dumnezeu, astfel: „O viță din Egipt ai adus, păgâni ai alungat și ai răsădit-o. Cale ai făcut înainte-i, i-ai răsădit rădăcinile și s-a umplut pământul. Umbra ei a acoperit munții, iar mlădițele ei, cedrii lui Dumnezeu; vițele și le-a întins până la mare, și lăstarii până la râu” (Ps. 79, 8-11). De asemenea, în Noul Testament, Iisus se identifică cu vița de vie. În capitolul 15 al Evangheliei după Ioan, majoritatea zicerilor cu privire la Mântuitorul Hristos sunt referiri strict la atributele sau însușirile Sale ființale. Iisus le vorbește ucenicilor despre relația lor cu Sine. Aceasta este exprimată, dar tot cu referire la definirea propriei Sale persoane, în tema „viță și mlădiță” sau „rod și rodire”, în termenii cei mai categorici: „Eu sunt vița cea adevărată (Ἐγώ εἰμι ἡ ἄμπελος ἡ ἀληθινή) și Tatăl Meu este lucrătorul” (In. 15, 1). Trebuie menționat faptul că denumirea pentru Tatăl de „viticultor” și pentru Fiul de „viță” nu înseamnă că Iisus este o ființă creată. El rămâne Fiul lui Dumnezeu, „născut” și nu „făcut” (creat), așa cum se afirmă în Crezul Conciliului de la Niceea. Deci putem afirma faptul că poporul român este creștin de la începuturile apostolice. Această evidență istorică nu trebuie dovedită arheologic, ci reprezintă dovada (gramaticală) axiomatică a creștinismului românesc, așa cum spunea și Simion Mehedinți; este starea ontologică a limbii române prin substantivul „înviere” și verbul „a învia”. Românii au asimilat „învierea” creștină în sens pascal prin folosirea substantivului „vie”, ca simbol al creștinismului apostolic și reprezentare în catacombele primelor basilica creștine din Imperiul Roman prin „vița de vie” ca reprezentare a lui Iisus Hristos. Proto-românii de la începuturi au primit creștinismul, care l-au introdus în limbă prin „vița Tatălui”. Pentru strămoșii noștri, „a fi viu” este similar cu a fi „în-vie”, adică în simbolistica hristică reprezentând pe Fiul Omului. ”Via” este la proto-români, ca și la românii de azi, sinonim cu ”vie” sau ”viu”. Deci putem argumenta că aceste cuvinte „viu”, „vie”, „înviere” sunt ziceri cu o componentă de similaritate, care atestă creștinismul apostolic românesc și faptul că poporul român s-a născut creștin cât mai aproape cronologic de anul Răstignirii Mielului lui Dumnezeu.
Ionuț Țene/ napocanews.ro
