<< Pentru prima dată, ofițerii SIS dezvăluie de ce femeile sunt adesea cei mai buni spioni pentru vremurile noastre >>, scrie Helen Warrell, pentru Financial Times .

<< Călătoria mea către școala de spioni începe în penumbra unui oraș treaz. Nu știu unde mă duc și am primit doar instrucțiuni să mă întâlnesc cu persoana de contact la un punct de reper din centrul Londrei. Noi călătorim cu mașina, barca și trenul către un loc în care ofițerii Serviciului Secret de Informații din Marea Britanie, agenția de spionaj de peste mări cunoscută sub numele de SIS, își învață meseria. Nu am voie să ți-l descriu, dar pot să-ți spun asta: e uriaș și auster, iar vântul puternic îmi face ochii să lacrimeze.

La ușă, sunt întâmpinată de o femeie mică de statură și veselă, cu părul blond, scurt și ondulat, a cărei primire radiantă este în contradicție cu ciudațenia precară a acestui loc. Kathy, care este responsabilă de toate operațiunile de informații ale ofițerilor SIS și agenților lor din întreaga lume, mă conduce către niște fotolii, lângă o fereastră mare.

Ea glumește că, atunci când i s-a oferit pentru prima dată un loc de muncă la agenție, cunoscută și sub numele de MI6, mama ei s-a întrebat dacă vrea să se angajeze în ceva atât de „trăznit și necunoscut”. „Tatăl meu a zis doar atât: „Luptă pentru ceea ce-ți dorești”. Această nordică modestă spune că „nu este deosebit de curajoasă”. Dar ea este unul dintre cei mai puternici spioni din Marea Britanie.

Kathy este unul dintre cei patru directori generali de la SIS, fiecare raportând șefului cunoscut sub numele de „C”. Pentru prima dată, trei dintre ele sunt femei. Acestea lucrează în cele mai importante și în evoluție rapidă domenii ale spionajului. Kathy este director de operațiuni. Rebecca este șef-adjunct, supervizând strategia. Cea mai cunoscută slujbă din MI6 îi aparține Adei, care este șefa tehnologiei, cunoscută sub numele de „Q”, după creatorul de gadgeturi al lui James Bond. Mi-am petrecut șase luni intervievându-le despre cum au ajuns în vârf, într-o carieră tradițional masculină, și încercând să înțeleg cum este viața unei femei spion.

Întrucât șeful MI6 este singurul membru al agenției care este numit sau căruia i se permite să vorbească în public, și pentru că toți au fost bărbați, aceasta este prima dată când ofițerii SIS de sex feminin au vorbit vreodată. Am fost de acord să le schimb numele și să omit anumite detalii pentru a le proteja pe ele și pe sursele cu care lucrează. Ele au fost de acord să vorbească pentru a încuraja femeile candidate și pentru a modifica percepția despre spionaj ca fiind un joc al bărbaților.

Profilul discret al acestor trei ofițeri superiori este în concordanță cu istoria femeilor din serviciile secrete britanice. În trecut, femeile au fost tratate superficial, transferate în roluri de secretariat sau, înainte de epoca SIS, au fost trimise pe post de „capcane” pentru a prinde sau șantaja inamicii. Când Vernon Kell a co-fondat precursorul MI6, în 1909, el a identificat bărbații ca fiind recruții ideali, cei „care puteau nota pe manșeta cămășii în timp ce călăreau”. Părerile sale despre femei erau mai puțin cunoscute, dar se spune că a comentat odată: „Îmi place ca fetele mele să aibă picioare bune”. În ciuda faptului că s-au dovedit a avea abilități semnificative și vitejie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, femeile din MI6 și agenția-soră, MI5, s-au luptat să progreseze și nu au fost recrutate în mod regulat ca ofițeri de informații până la sfârșitul anilor 1970.

Acest misoginism a fost repetat și exagerat în romanele binecunoscute, scrise de foști spioni, precum Ian Fleming și John le Carré. Ofițerul fictiv de la MI6, James Bond, își pipăie secretara, își condimentează operațiunile cu relații extravagante și întâlnește puține femei spioni, cea mai faimoasă fiind ofițerul rus de contrainformații, Rosa Klebb. Versiunile de film ale cărților lui Fleming au făcut celebru un întreg gen de „fete Bond”, mai degrabă cuceriri decât ființe umane pe deplin desenate. Le Carré, cel mai cunoscut pentru cronicile de spionaj din Războiul Rece, jucând rolul unui ofițer de informații enigmatic, George Smiley, exprimă o viziune similară bidimensională. Femeile lui sunt „sirene” care exercită o putere sexuală puternică asupra protagoniștilor masculini, dar au puțin de spus pentru ele însele. Singura excepție, Connie Sachs, este o caricatură în direcția opusă – un excentric cu o memorie enciclopedică, căzută în alcoolism după ce a fost exclusă de la locul de muncă la care excelează.

Reprezentările sexiste nu se limitează cu greu la filmele de spionaj, dar contează mai mult într-o profesie în care misterul este încurajat, iar realitatea este clasificată. Percepțiile construite prin referințe culturale sunt, la fel ca multe aspecte ale moștenirii Bond, cu „două tăișuri”. Filmele au făcut din SIS un brand legendar, dar portretizarea lor legată de crimele ad-hoc și de operațiunile solo este departe de a fi exactă. Pentru MI6, absența istorică a femeilor este atât o omisiune gravă, cât și o armă secretă. Principalii adversari ai Regatului Unit de astăzi – China, Rusia, Iran și Coreea de Nord – sunt societăți represive cu puține femei aflate în poziții de putere. Pentru femeia spion, această slăbiciune a inamicului este exploatabilă. Tocmai pentru că e atât de probabil să fie trecute cu vederea, femeile au potențialul de a fi cei mai buni spioni dintre toți.

Reprezentările sexiste nu se limitează cu greu la filmele de spionaj, dar contează mai mult într-o profesie în care misterul este încurajat, iar realitatea este clasificată.

În urmă cu patru ani, SIS a lansat prima sa reclamă la televiziune pentru a recruta mai multe femei și minorități etnice. Aceasta începe cu filmări despre un rechin care se „împletește” amenințător prin apă, înainte de a dezvălui o scenă mult mai blândă: o femeie și fiul ei tânăr care se uită la prădător din cealaltă parte a sticlei acvariului. Linia finală este concepută pentru a „dizolva” deosebirea cu spionii: „În secret, suntem la fel ca tine”.

Acest lucru nu este strict adevărat. Spionii nu seamănă prea mult cu noi, iar munca la MI6 este o experiență deosebit de ciudată. Nu poți spune nimănui în afară de familia apropiată cine este angajatorul tău și nici măcar ei nu au voie să știe nimic despre activitățile tale de zi cu zi. Trebuie să-ți închizi telefonul cu mult înainte să te apropii de sediul central, ziguratul de smarald de pe podul Vauxhall din centrul Londrei. Odată ajuns acolo, îl încui. Ai acces limitat la internet. Singurul contact cu lumea exterioară se face prin telefon fix. Pentru că nu este sigur, lucrul de acasă este extrem de dificil. Deci, în timp ce organizația încurajează flexibilitatea, aceasta este limitată de realitatea că orele de lucru trebuie petrecute, în mare parte, la birou. Administrarea internă a vieții de zi cu zi este neobișnuit de greoaie. Tranzacțiile complicate precum cumpărarea unei case sunt, în cuvintele unui ofițer de informații, „un coșmar”.

Când Kathy a trecut pragul sediului SIS pentru prima dată, în urmă cu trei decenii, preocuparea ei a fost mai simplă: era la înălțime pentru acest rol? „Nu vă faceți griji, nu va trebui să trageți cu arme. Nu veți sări din niciun elicopter. Acesta nu este un job ca al lui James Bond”, i-a spus intervievatorul. În cele din urmă, a fost trimisă într-o zonă de război, lucrând alături de armată și fiind instruită să manevreze o armă de foc pentru autoapărare. Ea îmi spune aceste două lucruri de parcă nu ar exista deloc contradicție.

Drumul ei în SIS a fost unul standard: avea peste 20 de ani, obținuse recent un doctorat în literatură și aplica pentru a doua oară la schema de formare pentru absolvenți a Ministerului de Externe și Commonwealthului. Kathy a fost redirecționată pe drumul spionajului printr-o scrisoare în care o invita să ia un interviu pentru „oportunități alternative de peste mări”, despre care i s-a cerut să nu discute cu nimeni. Întotdeauna și-a dorit să fie ambasador, dar a fost intrigată de această organizație paralelă și de felul în care crea legături cu străinii.

Ea nu era o potrivire firească. Stereotipul unui ofițer MI6 este, conform legendei serviciului public, un bărbat alb de clasă superioară în pantaloni chino de culoare bej și cizme de deșert. Kathy a refuzat inițial aspectul elegant al biroului. „Nu erau mulți oameni cu accente regionale”, își amintește ea, râzând. Fiecare grup de noi recruți începe împreună; cea mai mare parte a grupului lui Kathy provenea din sudul mai prosper al Angliei și urmase studii la Universitatea Oxford sau Cambridge. Ea a crescut în nord-vest și a mers la o școală secundară locală și la o universitate din cărămidă roșie. „Eram un pic de la țară”, spune ea. „A trebuit să învăț cum să folosesc metroul. Cred că am fost doar de două ori, la Londra, la teatru cu mama mea”.

Kathy a început o slujbă de birou, lucrând la sistemele de arme iraniene, dar a evoluat către roluri care conduc agenți din întreaga lume (sursele de informații, colaboratorii, cunoscuți ca „active” în terminologia americană de spionaj, sunt de obicei denumiți „agenți” de către MI6). Asta însemna să fie departe de partenerul ei pe termen lung, care a rămas în Marea Britanie. Viața pe care o descrie este incitantă: călătorii, învățarea limbilor străine, „a intra sub pielea” oamenilor și a culturilor noi. Munca, cu atât mai mult. Ea povestește zilele dinaintea biometriei, de a-ți croi drum neobservat dintr-o țară în alta, adesea pe jos, și de a-ți schimba pe drum felul în care te deghizai. Peruca ei preferată a fost o coadă roșie în stilul anilor 1970, în stil Farrah Fawcett. Ocazional, se plimba cu 50.000 de lire sterline în geantă, probabil pentru a plăti agenții, dar nu detaliază. „Este o meserie cu adevărat specială”, spune ea.

Recrutarea și gestionarea agenților, în străinătate, nu a fost întotdeauna ușoară, mai ales atunci când șablonul pentru rol era masculin. „La începutul carierei mele, am simțit că există moduri speciale de a mă comporta și de a duce la bun sfârșit lucrurile pe care le simțieam ca provocatoare”, spune Kathy. „Cu siguranță a existat ceva mândrie masculină în jurul ideii de a opera singur”. Atunci, ca acum, metodele de legătură care funcționau în relațiile bărbat-bărbat nu au funcționat în relațiile dintre femeie și bărbați. „Nu aș sta neapărat să beau whisky toată noaptea cu un agent”, spune ea, explicând că a trebuit să facă lucrurile să funcționeze în propriile condiții, cum ar fi invitarea oamenilor la ea acasă, ceea ce stabilește imediat un grad de încredere. La un moment dat, ea s-a apucat de golf, în încercarea de a construi relații cu un potențial agent care era obsedat de sport. Nu a mers bine. „Profesorul meu de golf, la lecția a treia, mi-a spus: „Acesta nu este jocul tău”.

Kathy susține că, în mod contra-intuitiv, femeile sunt uneori în frunte în țările cele mai conservatoare. „Când joci într-o cultură dominată în special de bărbați, femeile tind să fie subestimate și, prin urmare, percepute ca fiind mai puțin amenințătoare”, spune ea. „Acesta a fost un avantaj pentru mine, pentru că uneori acei indivizi nu te vor observa. Și este vorba despre percepțiile lor despre SIS. Nu se așteaptă neapărat ca o femeie mai tânără să se încurce în fața lor”. Acest element de surpriză, spune ea, „poate fi cu siguranță un sos secret”.

A te apropia de străini și a-ți păstra munca secretă față de prieteni necesită înșelătorie. Catolică, cu un „simț de vinovăție bine dezvoltat”, Kathy a găsit acest lucru deosebit de greu. „Există un paradox în centrul acestui job, pentru că suntem profund etici, dar trebuie să spunem și minciuni. Facem asta pentru că avem un obiectiv pe care trebuie să-l atingem – sună cu adevărat lipsit de originalitate – pentru un bine mai mare”, spune ea. „Simt o durere de fiecare dată când trebuie să spun unui prieten ce am făcut, iar acela nu este adevărul”.

Majoritatea prietenilor apropiați ai lui Kathy nu știu că este spion. La fel ca toți ofițerii SIS, povestea ei de zi cu zi este că lucrează la Ministerul de Externe. Când este întrebată despre muncă, tactica ei este să descrie un rol „atât de plictisitor încât nu te vor mai întreba niciodată. Cred că săracilor mei prieteni le este milă de mine”.

Există momente în care a pretinde că faci o treabă legată de politică este insuportabilă, mai ales când găzduiești oaspeți în timpul activității din străinătate. „Unii dintre prietenii mei sunt acum conștienți de ceea ce fac pentru că, la un moment dat, devine neplauzibil să am șase telefoane mobile în geantă. Și unul dintre ele sună, iar eu trebuie să ies afară. Și spun: „Îmi pare foarte rău, dar trebuie să plec de la cină chiar acum. S-ar putea să nu mă întorc până destul de târziu în seara asta, așa că iată cheile pentru casă și nu-ți face griji”.

Cei trei spioni cu care vorbesc sunt supuși unor restricții multiple: Legea Secretelor Oficiale, care face ca dezvăluirea informațiilor clasificate să constituie o infracțiune; angajamentul MI6 că nu va dezvălui niciodată identitățile angajaților săi sau ale agenților acestora; și propria lor nerăbdare de a evita respingerea potențialilor recruți de sex feminin cu povești înfiorătoare (MI5 era îngrijorat de scăderea vertiginoasă a cererilor din partea femeilor după un episod din 2002 al dramei de spionaj a BBC, Spooks, în care o tânără stagiară a fost cufundată inițial cu capul într-o friteuză, conform relatărilor de la acea vreme).

În unele momente, spionii ezită să vorbească în mod evident. Kathy, care a lucrat în combaterea terorismului în perioada de vârf a activității Isis în Irak și Siria, a contribuit la întreruperea atacurilor care vizează Marea Britanie. Detaliile sunt secrete, dar, când întreb dacă a salvat vieți britanice, parcă ar exista și un embargo emoțional. „Da”, spune ea ezitant. „Dar nu aș vrea să crezi că sunt doar eu”. Este reticentă în a-și asuma orice merit pentru operațiunile care, subliniază ea, au fost un efort colectiv. Și ea, dintre cei trei spioni cu care vorbesc, poartă cea mai mare responsabilitate pentru protejarea identităților agenților SIS, „secretul nostru cel mai bine păzit”. Poate din aceste motive, răspunsurile ei par cele mai cenzurate. „Sunt atât de norocoasă să fac treaba asta”, spune ea. „Cu toții vedem imaginile oribile ale conflictului Rusiei din Ucraina. Unul dintre lucrurile care mă țin în continuare este faptul că știu că noi contribuim la combaterea crizelor cu care Marea Britanie și aliații noștri s-au confruntat anul trecut și cu care se vor confrunta anul viitor”. Cu asta, subiectul vărsării de sânge pe pământ britanic este închis.

Arhetipul istoric al unei femei spion este Mata Hari, curtezana olandeză acuzată că a strâns informații pentru germani în timpul Primului Război Mondial și care a fost executată de un pluton de execuție francez. Dar încă din 1945, Maxwell Knight – un spion din timpul războiului despre care se spune că ar fi fost modelul pentru șeful spionului „M” al lui Fleming – a încercat să respingă ceea ce el a numit o „prejudecată de lungă durată și nefondată” împotriva angajării femeilor și a respins ideea că sexul a jucat „un rol neliniștitor și periculos în munca lor”. Se declara complet opusul a ceea ce el numea „metodele Mata Hari” și a scris într-un memoriu către colegi: „Sunt convins că au fost obținute de către femeile agenți mai multe informații, ținându-se departe de brațele bărbatului, decât au fost obținute vreodată prin altă metodă”.

Toate femeile spion cu care vorbesc, fie că sunt pensionate sau încă lucrează, sunt sincere cu privire la pericolele de a interpreta greșit intențiile potențialilor agenți. Întâlnirile cu surse de informații au loc în camerele de hotel și adesea în mișcare, în mașini. Ambele sunt locații neplăcut de intime. O spioană care a avansat în funcție în cadrul MI6, în urmă cu 40 de ani, mi-a spus că avea tendința să se declare membru al serviciilor secrete britanice mult mai devreme în acest proces decât ar fi putut face un bărbat, pentru a evita orice confuzie. În timpul perioadei sale de conducere a agenților, Ada (acum Q) avea să construiască în mod explicit asociații familiale. „Se schimbă lucrurile. Puteți vedea literalmente cum se schimbă în ochiul unui agent. O voi face foarte deschis, spunând: „Simt ca și cum aș fi sora ta”. „Îmi pot imagina că ești fratele meu”. „Te respect cu adevărat ca tată.’ Aduci literalmente acea terminologie” (în drama franceză de spionaj din 2015, Le bureau des légendes, o tânără, ofițer de informații, care atrage atenția amoroasă a unui om de știință iranian folosește aceeași tehnică. Când spune că îi amintește de tatăl ei defunct, tensiunea dintre ei se risipește).

„Nu vă faceți griji, nu va trebui să trageți cu arme. Nu veți sări din niciun elicopter. Aceasta nu este o slujbă a lui James Bond.”

Claire Hubbard-Hall, un istoric al spionajului, dă vina pe cultura populară pentru că a „încadrat” pe nedrept viziunea publică asupra femeilor spioni drept „foarte sexualizate”. Experta – care scrie o biografie a ceea ce ea numește „femeile uitate” ale serviciului de informații britanic, inclusiv neînfricata secretară MI6 care a inspirat-o pe Miss Moneypenny a lui Fleming – spune că, în general, cuvântul „secretar” a fost adesea folosit pentru a deghiza femeile ale căror roluri au evoluat mult dincolo de ei în rangul nominal clerical. Acest lucru explică obscuritatea relativă a femeilor care lucrează la operațiuni și statutul înșelător de scăzut al majorității personalului feminin. Restricțiile impuse femeilor spioni le fac, de asemenea, excepțional de greu de cercetat. Până în 1973, cei care se căsătoreau erau nevoiți să părăsească imediat serviciul. Drept urmare, mulți au rămas singuri și nu au avut niciodată copii – istoricii trebuie să caute documente, cum ar fi jurnale îngropate în arhivele familiei. Găsirea adevăratei domnișoare Moneypenny a fost, spune Hubbard-Hall, „precum încercarea de a găsi o fantomă”.

„Mi-am dat seama că există curaj fizic și există curaj. Și sunt lucruri destul de diferite” – Rebecca, șeful-adjunct MI6

Ada nu este un om care să fie descurajat de lipsa strămoșilor de sex feminin: spionajul a fost singurul loc de muncă pe care și-a l-a dorit vreodată. Crescând în străinătate, ea a preluat manualul de spionaj Usborne de la fratele ei mai mare, tăind numele lui pe coperta interioară și scriindu-l pe al ei ferm, în locul lui. Ea și prietenii ei au învățat codul „pigpen”, un sistem de cifre care înlocuiește literele cu simboluri, și își lăsau note unul altuia sub ghivece de flori. Nu a fost nicio surpriză că, atunci când a aplicat la Ministerul de Externe, la 20 și ceva de ani, a fost identificată ca un candidat care ar putea fi mai potrivit pentru SIS. O „tocilară” auto-mărturisită, ea descrie cu drag primul ei loc de muncă, de a preveni riscul deținerii de arme nucleare, ca o combinație între a se familiariza cu „știința cu adevărat profundă” a tehnologiei nucleare și a avea „relații incredibil de strânse cu o serie de agenți diferiți care își riscau viețile pentru a putea împărtăși secrete cu noi”.

Acești agenți se află în centrul misiunii de informații umane, informând despre celulele teroriste, programele de arme și, din ce în ce mai mult, războiul cibernetic. În timp ce MI5, agenția națională de spionaj, dezvoltă surse în Marea Britanie, ofițerii SIS trec peste diviziunile culturale, lingvistice și religioase. Ei le cer oamenilor să-și trădeze țările și guvernele. De la impasul războiului rece la concentrarea post-9/11 pe combaterea terorismului și până la conflictele de astăzi, cu marile puteri, acest aspect al breslei a rămas constant. Oricare ar fi amenințările noi, este puțin probabil să se schimbe. Legătura ta cu agentul tău este diferită de oricare alta, intensificată de pericol din ambele părți.

Un efort uriaș precede contactul inițial cu o potențială sursă SIS. Oamenii de știință specializați în date parcurg terabytes de informații pentru a găsi, în cuvintele lui Kathy, „ținta genială” care ar putea avea accesul potrivit și, mai ales, un motiv pentru a coopera. Ofițerii de caz stabilesc abordări, în timp ce experții în risc operațional planifică cum să pună ofițerul SIS potrivit în fața persoanei, la momentul potrivit. O echipă de foști profesioniști în teatru îl echipează pe ofițer prin deghizări. Și după ce contactul este stabilit, cei de la tehnic concep sisteme de comunicații ascunse pentru a permite agenților să transmită secrete ofițerilor.

Aici intervin Ada și echipa ei. Acum, la 40 de ani, a fost prima femeie numită în rolul lui Q, la nivel de director general. Înaltă și atletică, cu părul blond și scurt, Ada are o înclinație pentru broșele mari și strălucitoare în formă de insecte. Acestea, spune ea, tind să atragă priviri anxioase din partea persoanelor de contact din industrie care suspectează o cameră sau un microfon ascuns înăuntru. Ne întâlnim în laboratorul Q, faimos descris în filmele Bond ca un atelier subteran cavernos care găzduiește Aston Martin-uri deconstruite, cutii de țigări care explodează și, în ultimii ani, bănci uriașe pline de ecrane de computer. Deși am fost ținută departe de orice prototip în timpul vizitei mele, mi s-a spus că filiala Q face încă „ascunderi” de înaltă tehnologie în interiorul obiectelor de zi cu zi, precum ceasuri, cești de ceai, butoni și, într-adevăr, broșe. Când o întreb pe Ada ce obiect de zi cu zi a folosit recent pentru a ascunde un gadget, ea îmi spune: „Orice de pe această masă, orice poți vedea în această cameră”.

Secretul extrem din jurul operațiunilor lui Q este de așa natură încât nu am voie să descriu nimic, nici măcar în cei mai modești termeni. Pot doar să observ că, având în vedere amploarea amenințării tehnologice reprezentate de țările ostile, computerele sunt foarte evidente. Spionajul se desfășoară din ce în ce mai mult în domeniul intangibil digital, folosind instrumente precum inteligența artificială. Echipa are propriul etos distinct, un spirit de antreprenoriat cunoscut sub numele de „cultura Q”. „Nu poți să vorbești despre Q fără să zâmbești și nu este marca de film a lui Q. Este acea chutzpah, o credință că poți duce lucrurile la bun sfârșit”, spune Ada. „Este acel echilibru rafinat de a fi cu adevărat distractiv și profund serios în același timp.”

Totuși, nu este o meserie cu atractivitate universală. În timp ce filiala Q are acum mai multe femei decât bărbați la niveluri superioare, acestea sunt sub-reprezentate în departament, în ansamblu. Ada dorește să schimbe acest lucru, dar deficitul mai mare de femei în știință și inginerie face recrutarea mai dificilă. Ea însăși nu provine dintr-un mediu tehnic. Puterea ei este expertiza operațională perfecționată pe o serie de posturi avute în străinătate, unde a învățat arabă și a condus agenți, inclusiv în zone de război. Pentru o parte din acest timp, ea a avut și o familie, lucru care a prezentat probleme practice neobișnuite. La începutul unui post, i s-a dat o mașină blindată și a devenit primul ofițer din serviciu care a întrebat unde sunt punctele Isofix pentru a putea introduce scaunul pentru mașina copilului ei. „Au fost o mulțime oameni care spuneau că nu am primit nicio cerere pentru unul dintre aceste lucruri până acum”, spune ea. „Și, de fapt, se dovedește că este foarte greu de făcut” (în cele din urmă, au găsit o cale).

După cum o descrie Ada, dificultățile de a lucra în străinătate având copii sunt echilibrate de avantaje. Spre deosebire de personajele din filme, care pleacă din Londra pentru operațiuni urgente, majoritatea ofițerilor SIS lucrează în ambasadele străine sub acoperire diplomatică. O parte relativ mică din timpul lor este ocupată cu activități sensibile din punct de vedere operativ. „Ți se oferă multă autonomie pentru a afla cum să îți faceți treaba în orice circumstanță în care te afli”, spune Ada. „Aparent, când ești detașat în străinătate trăiești o viață foarte obișnuită. Putem face lucruri extraordinare în slujba țării, dar este foarte important să arate ca fiind obișnuite”. Lucrul în străinătate având o familie nu a ținut-o în loc. „A fi vizibil însărcinată poate stimula conversații neobișnuite”, spune ea. „Unii dintre cei mai duri negociatori s-au `înmuiat`, vorbind despre speranțele lor pentru proprii lor copii sau pentru generația următoare”.

Bănuiesc că atât bărbații, cât și femeile ofițeri care trăiesc în străinătate își implică familiile în moduri mai deschise, cum ar fi în timpul supravegherii, mult mai des decât vor admite. Există chiar precedente istorice pentru prezența copiilor în timpul sarcinilor operaționale sensibile. Dezertorul KGB, Oleg Gordievski, a fost retras dintr-o poziție periculoasă, din Uniunea Sovietică, în 1985, de doi diplomați britanici și soțiile lor, una dintre ele aducându-și copilul (deși acest lucru a fost raportat pe scară largă, MI6 nu a confirmat niciodată faptl că Gordievski a fost agentul lor). Când câinii s-au adunat în jurul mașinii, la granița cu Finlanda, mama bebelușului, îngrijorată că vor detecta agentul ascuns în portbagaj, a început să schimbe de scutece chiar deasupra locului în care era ascuns. În timp ce a aruncat pachetul murdar pe pământ, câinii au fugit îngroziți, conform unei relatări a autorului Ben Macintyre. Cu două decenii mai devreme, în 1961, MI6 a conceput un plan pentru ca soția șefului stației din Moscova să colecteze informații de la un spion militar sovietic. Se întâlnea cu el într-un parc, unde le oferea copiilor dulciuri dintr-o cutie care conținea și role secrete de film. Când a rămas însărcinată, a început căutarea unui alt soț de ambasadă care provine din „pram-age”, povestește jurnalistul Gordon Corera. MI6 a refuzat să comenteze dacă astfel de activități continuă și astăzi.

Este greu să împaci participarea familiei la aceste povești cu stăpânirea mentală necesară pentru spionaj. Ada recunoaște că a trebuit să dezvolte reziliență psihologică pentru a face față muncii de teren „dificile, uneori periculoase”. „Am făcut lucruri extraordinare în locuri extraordinare. Și am avut niște experiențe dificile, atât profesionale, cât și personale”, spune ea. „Am avut momente de traumă și am depășit totul cu sprijin imens din partea serviciului”. Ea spune că, deși recunoașterea acestor probleme a reprezentat o dovadă de curaj, „nu există eroism” în cultura MI6.

În loc să imite atributele unui macho, Ada spune că a beneficiat de-a lungul carierei sale de șansa de a fi tratată ca o „a treia categorie”, nici bărbat, nici femeie. Spune că, în timp ce colegii bărbați există în primul rând prin „denumirea postului lor”, ei îi este mai ușor să creeze relații noi și diferite, deoarece, ca femeie, așteptările obișnuite „pălesc”. Acest lucru este util atunci când navighezi pe teritoriul neexplorat al relației spion-agent. „În momentele în care te decizi să devii agent, trebuie să faci mii de calcule bazate pe riscuri, dar nu ești sigur cum să răspunzi emoțional. Nu există etichetă. În mod ironic, devine un pic al nimănui”. În acel spațiu, femeile sunt foarte bune în a găsi un teren comun, explică Ada. „Noi suntem cele liminale”.

Baroneasa Meta Ramsay comandă o ceașcă de ceai Earl Grey și mă îndeamnă să gust o prăjitură. Ne așezăm în camera Pugin a Camerei Lorzilor, o cameră cu lambriuri din lemn, cu tapet gotic victorian în dungi ondulate de roșu și auriu. Ramsay este fost ofițer de informații SIS, acum în vârstă de 80 de ani, deși agenția nu va confirma și nici nu va infirma că a lucrat vreodată acolo. A fost șefa stației din Helsinki a MI6 în momentul evadării lui Gordievski și una dintre cele două femei care au ajuns la un grad superior în anii 1970 și 1980. În cardiganul ei elegant mov, bluza de culoarea liliacului și broșa din ametist, Ramsay este mai degrabă ca o bunică scoțiană amabilă, cu excepția faptului că poveștile ei implică mult mai mult pericol. Este discretă, dar sub poveștile ei despre viața în serviciu există furie reală față de felul în care erau tratate femeile. Atât ea, cât și marea ei prietenă, Daphne Park – un ofițer superior al SIS care a murit în 2010, la vârsta de 88 de ani – au condus cariere distinse, dar nu au reușit să ajungă la cele mai înalte ranguri. Acest lucru, bănuiau ele, se datora sexului.

Ramsay vorbește cu un accent regional, care se accentuează atunci când întreb despre dosarul SIS cu privire la femeile ofițeri. Este deosebit de supărată că Park, un ofițer de informații de o viață, care a activart din partea SIS la Moscova, Lusaka, Hanoi și Ulan Bator, nu a progresat la cele mai înalte niveluri (MI6 nu a confirmat și nici nu a infirmat că a angajat-o pe Park). „Nu este nicio îndoială în mintea mea că Daphne ar fi trebuit să fie cel puțin pe o treaptă în funcția de șef adjunct. Pot spune asta fără niciun echivoc”, afirmă Ramsay, bătând în masă cu o unghie roz. Park, descrisă cu răutate, într-un necrolog, drept „mai mult ca Miss Marple decât ca Mata Hari”, a demisionat devreme din serviciu, în 1979, după ce i-a spus unei prietene că nu va fi promovată niciodată în fruntea SIS din cauza sexului său.

La începutul anilor 1990, se zvonea că Ramsay va fi în cursa pentru postul de C, deși listele scurte nu sunt niciodată recunoscute public. În privat, ea credea că promovarea unei femei în acest rol ar fi în continuare „destul de imposibilă”. S-a pensionat, iar mai târziu a început o carieră în politică, devenind consilier de politică externă al lui John Smith, liderul laburist de la acea vreme. Ea observă că, în timp ce multe femei talentate, precum Noor Inayat Khan, au excelat în cadrul Special Operations Executive, un serviciu secret și o unitate de sabotaj în timpul războiului, înființată în 1940, a existat o perioadă lungă după aceea când femeile au încetat să mai fie angajate ca ofițeri de informații. Ramsay povestește un episod din anii 1970, când a dat peste o femeie despre care credea că ar fi un „perfect” coordonator de agenți. I-a telefonat șefului de recrutare pentru a discuta despre o atare perspectivă, dar acesta i-a spus că nu caută femei. recrutezi bărbați!”.

Deoarece SIS nu a numit încă o femeie șef, reprezentările culturale ale spionajului s-au dovedit mai progresiste decât realitatea. În urmă cu aproape 30 de ani, în GoldenEye, Judi Dench a apărut pentru prima dată ca M, șeful MI6, în opoziție cu Bond-ul întruchipat de Pierce Brosnan. La prima lor întâlnire, ea îl acuză că este „un persoană demodată, sexistă, misogină, o relicvă a războiului rece”. „Dacă crezi pentru o clipă că nu am ouă să trimit un om să moară, instinctele tale sunt complet greșite”, îi spune ea la un pahar de Bourbon. SIS rămâne, de asemenea, în urma MI5, care a numit prima femeie director general, Stella Rimington, în 1992, iar pe a doua, Eliza Manningham-Buller, 10 ani mai târziu. Amândouă avuseseră de-a face cu multă misoginie în timpul avansării în funcție. Rimington scrie în memoriile sale că cele mai apropiate femei de agenți, în primele zile ale carierei ei, făceau ordine în casele conspirative și le aprovizionau cu alimente.

Manningham-Buller îmi spune că sexismul pe care l-a cunoscut în anii 1970 era rodul unui paternalism enervant. „Trebuia să-i protejezi pe cei mici. Nu vroiai ca ei să facă ceva periculos”, spune ea. „Exista prezumția că nicio țintă care se respectă, cum ar fi un ofițer KGB sau un terorist, nu ar fi de acord vreodată să fie o sursă umană condusă de o femeie. Desigur, dincolo de orice altceva, destul de multe dintre sursele pe care le dorești ar putea fi în primul rând femei.”

De fapt, Manningham-Buller a descoperit curând că faptul de a fi femeie avea avantaje operative. Odată, a fost adusă pentru a ajuta la interogarea unui ofițer de informații rus din SUA care refuzase să vorbească cu vreunul dintre colegii ei. „El a crezut clar că sunt o nulitate și a început să se laude cu toate lucrurile pe care le făcuse”, spune ea. Exploatarea prejudecăților adversarilor poate oferi un avantaj. În timpul primei sale vizite în Rusia, ca director general al MI5, în 2003, Manningham-Buller a cerut să folosească baia și a fost uimită să constate că Lubianka – sediul serviciului de securitate FSB al Rusiei – nu avea toaletă pentru femei. „Dacă propria organizație nu are nicio femeie, cu excepția unei organizații clericale, nu ]’i poți imagina că alți oameni ar putea avea”, spune ea.

În aparență, Thames House, unde se află MI5, are un echilibru de gen mai bun decât MI6. Femeile reprezintă acum 47% din personal, comparativ cu doar 37% în Vauxhall, conform cifrelor de anul trecut. Cu toate acestea, diferența mediană de salarizare a MI5, de 19%, este considerabil mai mare decât cea a MI6, unde este de 7% (prin comparație, diferența de remunerare a sectorului privat din Regatul Unit este de 20%).

Chiar dacă serviciile au parcurs un drum lung de pe vremea lui Daphne Park și Meta Ramsay, inegalitățile persistă. Un raport din 2015 despre femeile spion, realizat de Comitetul de Informații și Securitate al Parlamentului, a citat o serie de femei anonime din comunitatea serviciilor de informații care discutau despre mediul de la birou. Una dintre ele a spus că, deși a existat o dorință reală de diversitate la vârful și la baza organizației, a existat un „permafrost” la nivel de management mediu care a menținut „o mentalitate și o perspectivă tradițional foarte masculină”. O altă mamă care lucrează a menționat „restricții implicite” cu privire la locurile de muncă pe care le poți avea după ce ai copii. Acestea au fost adesea prezentate de bărbați care au presupus că sunt de ajutor spunând lucruri precum: „Oh, nu ai vrea să faci acea treabă, e prea mult de călătorit pentru o mamă”, a spus femeia.

Acest lucru amintește de faptul că șeful ei i-a spus lui Rimington, în anii 1980, că, deși putea conduce agenți, el nu i-ar permite să recruteze nimic legat de amenințarea teroristă fatală din Irlanda de Nord. I-a spus lui Rimington: „O familie are nevoie de mama ei”.

Este o zi răcoroasă atunci când mă întâlnesc cu Rebecca pentru una dintre plimbările ei pe pod. (…)

Curiozitatea legată de oameni este cea care a atras-o pe Rebecca să spioneze. Nu este deloc curajoasă. Ea „nu poate lucra la înălțimi” și „nu este pasionată nebunește de avioane”. Având în vedere vertijul ei, nici măcar nu-i plac în mod deosebit podurile. „Nu aș merge spre pericol”, spune ea. „Aceea nu sunt eu. Eu sunt cea care, dacă bărcuța cu vâsle devine instabilă, spune: „Plecați toți de aici. Chestia asta se va scufunda”. Dar mi-am dat seama că există vitejie fizică și curaj. Și sunt lucruri destul de diferite”.

Când Rebecca a fost scoasă din procesul de recrutare de la Ministerul de Externe, la 20 și ceva de ani, și a fost întrebată dacă vrea să fie spion, a fost precaută. Într-o casă mare a consiliului de regență din Carlton Gardens, unde a fost invitată la ceai, un domn genial a descris ce ar implica slujba. „Am crezut… Lucrul pe care îl descrie acest tip sună destul de interesant. Și nu într-un mod captivant, ca la James Bond. Îmi amintesc că m-am gândit că psihologia acestui lucru sună cu adevărat interesant”, spune ea. „Premisa majoră a biroului a fost să ieșim și să rezolvăm o problemă culturală cu cineva, pentru a determina acea persoană străină să ne spună lucruri pe care nu le-ar spune unui diplomat”. Ea l-a întrebat de ce sursele potențiale ar face asta, observând că ea nu ar face același lucru. „El a răspuns: o fac pentru că este lucrul corect de făcut și corespunde cu cine sunt ei, iar tu ești persoana care a aflat asta”. A fost irezistibil și s-a alăturat într-o „grabă amețitoare”.

(…)

Rebecca s-a alăturat SIS într-un grup de 11 oameni; doar un alt recrut era femeie. Regulile de la acea vreme încă mai impuneau ca logodnicul ei să fie verificat și, recent, în timp ce parcurgea documentele vechi, ea a găsit formularul de „permisiune de căsătorie”. În anii 1990, a devenit, din întâmplare, o pionieră, fiind una dintre primele care au avut un copil în străinătate. A avut trei luni de concediu de maternitate, timp în care încă trebuia să păstreze legătura cu agenții, lăsându-și soțul cu copilul în timp ce ieșea la întâlniri de seară. Sprijinul parentale a parcurs un drum lung, cu concedii plătite mai generos și până la un an de concediu fără plată. Personalul de acoperire este detașat pentru a se ocupa de relațiile cu agenții în timpul absențelor pentru maternitate și „nu pune povara aproape la fel de mult asupra individului”, spune ea.

Când copiii ei erau adolescenți, Rebecca a decis să le spună că este spion. „Au fost foarte sensibili și am considerat că informațiile nu vor fi o povară pentru ei, că nu vor spune tuturor”. În timp ce unii spioni aleg să nu le spună niciodată copiilor, ea a vrut ca aceștia să cunoască „cerințele deosebite” ale vieții sale profesionale.

Plimbarea noastră continuă pe lângă Camera Lorzilor, unde Rebecca, pasionată de grădină, se oprește pentru a rupe un cap de semințe de fenicul dintr-o tulpină deshidratată. Ea îl înfășoară cu grijă într-un șervețel și îl pune în geantă pentru a-l planta ulterior. Ea a încercat, ca deputat, să ajute femei talentate să se dezvolte. Dar încă nu există atât de multe cereri din partea femeilor pentru funcții superioare pe cât și-ar dori ea. În timp ce diversitatea este sloganul multor organizații, ea susține că pentru SIS este esențială. „Nu există nicio linie de afaceri care să aibă nevoie de diferențe de perspectivă mai mult decât a noastră”, spune ea. „Nu există niciodată un mod perfect de a face ceva. Avem nevoie de mai multe femei. Avem nevoie de mai multe minorități etnice. Avem nevoie de mai mulți oameni care au urmat căi sociale complet diferite”. În acest scop, MI6 a încercat să vizeze femeile absolvente de facultate recent și chiar a postat un anunț pe Mumsnet, forumul online pentru părinți, atrăgând oamenii cu „creativitate, perspicacitate, curiozitate, empatie și intuiție” să ia în considerare slujba de ofițer de informații.

Rebecca este sigură că o femeie va fi în cursa pentru următorul C, chiar dacă ea însăși nu va fi pe lista scurtă (în timp ce scriam acest articol, Rebecca s-a retras din MI6. Ea a fost prima femeie numită șef-adjunct, iar postul, aflat la discreția lui C, este acum vacant). Își face griji că femeile încă se exclud din activitatea de informații” pentru că ele cred că nu sunt imaginea de spion pe care o vezi la televizor”.

Dar reprezentările culturale se schimbă. În cel mai recent film, No Time to Die, Bond este înlocuit de un ofițer SIS genial, de culoare, femeie, care îl consideră slăbănog și care necesită îngrijiri medicale. Chiar și Le Carré a sugerat, într-un eseu din 2008, din New Yorker, că eșecurile legate de informații ale MI6 în Irak – cel mai chinuitor episod al serviciului de când Kim Philby a fost expus ca agent dublu sovietic, cu jumătate de secol înainte – au fost parțial din vina unei aroganțe masculine rigide: „Au fost prezente femei înțelepte atunci când a fost alcătuit notoriul și extrem de jenantul Dosar Irak… ?”, a intrebat el. „Bărbații sunt cei mai vinovați”.

Cele mai interesante lucruri despre spioni sunt lucrurile despre care nu pot vorbi. Cu cât petrec mai mult timp cu Rebecca, Kathy și Ada, cu atât vreau să le întreb mai mult. Dar nu am voie să știu prea multe nici despre suișurile, nici despre coborâșurile din cariera lor. Nu știu câte comploturi teroriste au dejucat sau ce operațiuni le fac să se simtă cele mai mândre. Nu mi se spune despre riscurile pe care și le asumă agenții și câți au murit lucrând pentru SIS sau despre cum se simte asta. Ele nu-mi vor spune despre compromisurile etice pe care trebuie să le facă sub presiune sau cât de mult s-au apropiat de capturare sau de vătămare fizică.

Dintre toate conversațiile noastre, cele despre pericolele slujbei sunt cele mai incomode. Kathy, care a lucrat în zone de conflict, spune că „nu a simțit niciodată” că își riscă viața. O cercetare ulterioară nu dezvăluie mare lucru. „Stai într-o cameră de hotel și te întrebi cine va batea la ușă și dacă va fi persoana pe care o aștepți și pe care o speri, sau dacă este altcineva, cum ar fi poliția locală”, explică ea. „Deci, probabil că există o energie puternică mai degrabă decât o teamă pentru siguranța ta fizică”.

Chiar și pentru un optimist declarat, există un sentiment de irealitate în ceea ce privește modul în care Kathy își descrie munca. „Foarte rar mă simt stresată în munca mea”, îmi spune ea, la un moment dat. Rebecca spune simplu: „Am avut zile groaznice, dar nu am avut niciodată una plictisitoare”.

Aceste trei femei trebuie să fie unele dintre cele mai bune din domeniul lor, dar nu am idee cât le-a costat asta pe ele sau pe familiile lor. Mi se spune că multe femei spion de succes sunt singure. Altele se luptă să echilibreze cerințele unei vieți în străinătate cu cariera partenerilor lor și educația copiilor lor. Acest lucru nu este valabil doar pentru femeile – și bărbații – care lucrează în domeniul informațiilor, ci și pentru cei care au multe alte locuri de muncă expatriate. Recrutările în situații periculoase, aventurile străine și satisfacția comploturilor zădărnicite compensează minciunile de zi cu zi, pericolele, secretele deținute de la cei dragi? Chiar dacă femeile sunt spioni excelenți, câte ar dori să facă această muncă și de ce?

Ada se apropie cel mai mult de a răspunde. La sfârșitul interviului nostru, își scoate șnurul Q, își scoate permisul de securitate de pe suport și îmi arată un permis de acces cu colțurile uzate, ascuns dedesubt. Pe el este tipărit un pasaj din discursul lui Teddy Roosevelt – „Citizenship in a Republic”. Nu criticul contează, a spus fostul președinte audienței sale în 1910, ci omul „care se află de fapt în arenă, a cărui față este pătată de praf, sudoare și sânge; care se străduiește cu vitejie…care, în cel mai bun caz, cunoaște până la urmă triumful realizării înalte și, care în cel mai rău caz, dacă eșuează, măcar eșuează îndrăznind foarte mult”.

Simt că, în sfârșit, înțeleg ce înseamnă să fii spion: un om al faptelor mai degrabă decât un vorbitor, un luptător mai degrabă decât un observator. Îmi iau rămas-bun de la Ada, cobor cu liftul, traversez holul până la porțile ecluzei, îi dau escortei mele insigna de securitate și ies pe lângă paznici. Abia când sunt „aruncat-” pe strada întunecată, îmi dau seama că protagonistul din discursul motivațional este încă un alt mit masculin născut din privilegii. Un alt James Bond, un alt George Smiley, o altă ficțiune care glorifica ceea ce Roosevelt numea „the men who quell the storm and ride the thunder”. Dacă trebuie să existe o egalitate reală pentru femeile care spionează pentru țara lor, atunci trebuie să o smulgă din trecut. Este timpul pentru o nouă poveste. >>

Distribuie Distribuie Comentarii