Soldaţii ucraineni care se retrag de pe prima linie a frontului din bazinul carbonifer Donbas, din estul Ucrainei, au împărtăşit o parte din cele îndurate în războiul obositor de uzură purtat acum de Rusia împotriva ţării lor.
The Associated Press a obţinut câteva mărturisiri din partea lor. Potrivit agenţiei americane de presă, unii soldaţi se plâng de haos, dezertări şi probleme de sănătate mintală cauzate de bombardamentele necruţătoare ale armatei ruse. Alţii, dimpotrivă, se concentrează pe menţinerea unui moral ridicat, pe eroismul camarazilor lor şi angajamentul de a-şi continua lupta, chiar dacă sunt în dezavantaj în faţa unei ofensive aprige.
Locotenentul Volodimir Nazarenko, în vârstă de 30 de ani, comandant secund al Batalionului „Svoboda” din Garda Naţională a Ucrainei, a făcut parte din rândul trupelor care s-au retras de la Severodoneţk din ordinul superiorilor militari. La capătul unei luni de lupte, tancurile ruseşti au şters orice potenţială poziţie defensivă şi au transformat un oraş cu o populaţie antebelică de 101.000 de locuitori într-un „deşert mistuit”, afirmă el.
La acea vreme, Severodoneţk era unul dintre cele două oraşe mari din regiunea Luhansk aflate sub controlul Ucrainei. Aici, la fel ca în regiunea vecină Doneţk, separatiştii proruşi au proclamat acum opt ani, cu susţinerea Moscovei, republici populare „independente” de restul Ucrainei. În momentul primirii ordinului de retragere, pe 24 iunie, apărătorii Severodoneţkului erau înconjuraţi din trei direcţii şi aveau o poziţie defensivă instalată într-o uzină chimică care adăpostea şi civili.
„Dacă exista un iad pe pământ, acela era Severodoneţkul”, spune Artiom Ruban, un soldat din batalionul lui Nazarenko aflat acum la Bahmut, la circa 64 de kilometri sud-vest de acest oraş din Luhansk. „Oraşul a fost menţinut până în ultimul moment datorită puterii interioare a băieţilor noştri”, adaugă el. „Luptam în condiţii inumane. Este greu să explic acest lucru aici”, continuă Ruban. „Am luptat până la capăt. Sarcina era să distrugem inamicul, indiferent de situaţie”, explică soldatul ucrainean.
Nazarenko, care a luptat la Kiev şi în diverse părţi din estul Ucrainei după lansarea invaziei ruse, consideră operaţiunea de la Severodoneţk drept „o victorie”, în ciuda rezultatului. Potrivit acestui comandant secund, apărătorii au reuşit să limiteze pierderile în timp ce au oprit avansul ruşilor mult mai mult decât se aşteptau la început. „Armata lor a suferit pierderi uriaşe, iar potenţialul lor de atac a fost ras”, susţine el.
Atât locotenentul, cât şi soldatul aflat sub comanda sa şi-au exprimat încrederea că Ucraina va recupera într-o bună zi toate teritoriile pierdute şi va învinge la final Rusia. Ei insistă că moralul rămâne ridicat în rândul trupelor ucrainene.
Alţi soldaţi, majoritatea fără experienţă de luptă înainte de invazie, se arată pesimişti în această privinţă.
Oleksii, care s-a înrolat în armata ucraineană în 2016 pentru a lupta împotriva separatiştilor, tocmai s-a întors de pe front şchiopătând puternic. A fost rănit pe câmpul de luptă de la Zolote, localitate ocupată între timp de ruşi.
„La televizor arată imagini frumoase din primele linii, despre solidaritate, despre armată, dar realitatea este foarte diferită”, dezvăluie el.
În opinia sa, cursul războiului nu poate fi schimbat nici măcar cu mai multe arme occidentale. El spune că batalionul său a pierdut 150 de soldaţi în primele trei zile de luptă şi a rămas fără muniţii în doar câteva săptămâni. La un moment dat, bombardamentele neîncetate i-au împiedicat pe soldaţi să se ridice din tranşee. Din cauza bombardamentelor, soldaţii răniţi erau evacuaţi doar noaptea, uneori după două zile de aşteptare.
Un fost profesor din Sloviansk, care „nu şi-a imaginat niciodată” că va lupta pentru ţara sa, vorbeşte despre sentimente amestecate în prima linie a frontului. „Există bucurie, există tristeţe. Totul este împletit”, mărturiseşte acest bărbat în vârstă de 28 de ani.
El spune că şi-a văzut camarazi cedând din cauza epuizării, atât fizice, cât şi psihice, unii dintre ei prezentând tulburări de stres posttraumatic.
„Este greu să trăieşti sub un stres continuu, nedormit şi subnutrit. Să vezi toate acele orori cu ochii tăi - morţi, membre sfârtecate. Este puţin probabil ca psihicul cuiva să reziste la aceste lucruri”, subliniază el.
Maria, comandant de pluton în vârstă de 41 de ani care s-a înrolat în armata ucraineană în 2018 după ce a lucrat ca avocat şi a născut o fiică, menţionează că gradele de pericol şi disconfort pot varia foarte mult în funcţie de locaţia unei unităţi şi de accesul la liniile de aprovizionare.
Liniile de front stabilite la începutul conflictului cu separatiştii pro-ruşi sunt mai statice şi mai previzibile, în timp ce câmpurile de luptă apărute după invazia rusă sunt „o lume diferită”, explică ea. Femeia spune că soţul ei luptă în prezent într-un astfel de „punct fierbinte”.
„Suntem urmaşii cazacilor, suntem liberi şi curajoşi. Este în sângele nostru. Vom lupta până la capăt”, dă asigurări ea, în condiţiile în care, după cucerirea Luhanskului, forţele ruse îşi pregătesc asaltul în vederea ocupării întregii regiuni Doneţk şi implicit a Donbasului.
