Iluzia blocurilor „pe bile”: cum afli dacă locuința ta rezistă la cutremur
Deși teama provocată de cutremurul de 5,7 grade din 18 noiembrie i-a determinat pe mulți proprietari să se întrebe în ce stare se află imobilele lor, discuția despre siguranța seismică din România rămâne dominată de o serie de mituri periculoase. Matei Sumbasacu, seismolog și reprezentant al organizației Re:Rise, explică faptul că multe dintre convingerile bucureștenilor despre rezistența clădirilor nu au nicio bază reală și își au rădăcinile în deciziile politice luate imediat după dezastrul din 1977.
Falsa siguranță moștenită din regimul comunist
O mare parte dintre poveștile despre blocuri „indestructibile” au apărut din nevoia psihologică a oamenilor de a crede că nu trăiesc în pericol. După seismul din 1977, autoritățile comuniste nu au urmărit reabilitarea serioasă a fondului locativ avariat, iar familiile au revenit în apartamente fără să cunoască gradul real de degradare al structurilor. „După cutremurul din 1977, conducerea țării de atunci, în special Nicolae Ceaușescu, n-a avut deloc de gând să consolideze sau să repare clădiri, însă multe, multe, multe mii de clădiri fuseseră foarte afectate”, arată Matei Sumbasacu.
Această realitate a fost documentată de organizația Re:Rise prin publicarea, pe platforma Ordinul Criminal , a stenogramei ședinței în care Nicolae Ceaușescu ar fi dispus oprirea lucrărilor de reparații și consolidare. Cel care a încercat să dezvăluie situația printr-o scrisoare adresată postului Europa Liberă a fost inginerul Gheorghe Ursu, ulterior arestat, torturat și ucis de Securitate la data de 17 noiembrie 1985.
În lipsa unor intervenții reale și profunde, inclusiv persoanele apropiate regimului sau angajații Securității preferau să creadă că autoritățile nu le-ar fi lăsat familiile în clădiri șubrede. Din aceste speranțe transmise de la un vecin la altul s-au născut două dintre cele mai persistente legende urbane: ideea că imobilele în care locuiau securiști ar fi fost ridicate ori reparate la standarde superioare și mitul blocurilor construite „pe bile”. Deși izolarea bazei reprezintă o tehnică inginerească reală, utilizarea ei la clădirile rezidențiale din România a fost o raritate extremă. „Toată lumea crede că blocul în care locuiește este pe bile și că cumva nu se va mișca la cutremur că e izolat sau că un securist important trăiește acolo, așa că ei sunt în siguranță”, punctează reprezentantul Re:Rise.
Anul 1978, reperul tehnic, și verificarea oficială a blocului
Pentru a înlocui presupunerile cu fapte, locatarii trebuie să verifice mai întâi dacă imobilul lor figurează deja în evidențele oficiale privind riscul seismic. În București, un instrument util este platforma „După cutremur”, dezvoltată de Re:Rise, care afișează pe hartă situația clădirilor expertizate din Capitală, pe baza datelor oficiale verificate manual de voluntarii asociației.
Un alt indiciu important privește anul edificării imobilului, întrucât normele de proiectare s-au schimbat radical după 1978, ca urmare a lecțiilor învățate în urma tragediei din anul precedent. „Din punct de vedere al rezistenței seismice și al proiectării seismice, în 1977 noi ne-am dat seama de foarte multe lucruri, foarte multe particularități ale cutremurelor vrâncene, și apoi le-am implementat în coduri. Cumva, am învățat să ne pregătim clădirile pentru cutremurele noastre cu adevărat de abia după 1978”, explică Sumbasacu.
Totuși, simpla dată a construcției nu ține loc de expertiză tehnică și nu oferă o garanție absolută de siguranță. Cei care vor să afle cu precizie dacă blocul lor era deja ridicat la momentul seismului din 1977 pot consulta arhiva de fotografii aeriene disponibilă pe site-ul Fostul București , unde sunt adunate imagini realizate din avion în diverse etape istorice, inclusiv în anii 1977 și 1978.
Cum poți solicita expertizarea și cine suportă costurile
În situația în care o clădire nu a fost evaluată până acum, proprietarii au posibilitatea să ceară efectuarea unei expertize tehnice. Deoarece cheltuielile pentru un astfel de demers și pentru lucrările ulterioare pot fi considerabile, este esențial de știut că există programe guvernamentale prin care statul poate acoperi aproape în totalitate costurile expertizării și consolidării blocurilor de locuințe, cu respectarea condițiilor stabilite de lege.
Procesul necesită însă o implicare activă din partea asociațiilor de proprietari și asumarea unui calendar de durată. Pe parcursul șantierului, locatarii pot fi nevoiți să părăsească temporar apartamentele, iar consolidarea poate implica modificări structurale inclusiv în interiorul locuințelor.
Lecția din Kobe și rolul crucial al comunității
Dincolo de rezistența pereților, supraviețuirea după un seism major depinde puternic de modul în care reacționează oamenii din imediata apropiere în primele ore de după dezastru. Matei Sumbasacu invocă experiența cutremurului produs în 1995 în orașul japonez Kobe, unde solidaritatea locală a fost decisivă. „Aproape trei sferturi din oamenii salvați la cutremurul din Kobe au fost salvați de vecini, de comunitate”, amintește specialistul.
Acel episod a determinat autoritățile din Japonia să aloce resurse consistente pentru instruirea comunităților în fața dezastrelor. În viziunea reprezentantului Re:Rise, locatarii ar trebui să își cunoască vecinii și să stabilească din timp planuri concrete de sprijin reciproc, deoarece „cutremurul este un fenomen cu impact la nivel de societate, la nivel de comunitate și la nivel individual, iar soluțiile se găsesc tot la aceste trei niveluri”.
Primele 72 de ore și rucsacul de urgență
Pregătirea individuală devine vitală mai ales în primele trei zile de după un cutremur puternic, interval în care alimentarea cu apă și electricitate poate fi întreruptă, iar accesul în locuințe poate deveni imposibil. În aceste condiții, trusa de supraviețuire nu protejează doar posesorul, ci și pe cei aflați în situații critice. „Rucsacul de urgență ajută foarte mult și este cel mai altruist gest pe care îl poate face cineva pentru pregătirea la cutremur”, subliniază Matei Sumbasacu.
Explicația ține de gestionarea resurselor de intervenție: în primele 72 de ore, echipele de salvare trebuie să se concentreze exclusiv pe scoaterea victimelor de sub dărâmături. Dacă persoanele tefere nu au provizii minime – apă, alimente sau o pătură – și solicită ajutorul autorităților pentru aceste nevoi de bază, ele ajung să consume resurse care ar putea salva vieți.
Realizarea trusei de urgență presupune însă mai mult decât bifarea unor produse pe o listă; implică anticiparea problemelor practice, de la locul exact în care este păstrată lanterna în caz de pană de curent până la asigurarea unei rezerve suficiente de baterii pentru câteva zile. „Când îți faci trusa pentru cutremur, nu e pur și simplu că iei o listă de cumpărături și îți faci un rucsac unde bagi toate cumpărăturile. Practic, te obligă să te gândești cum va arăta viața ta în alea trei zile după cutremur”, explică specialistul.
La fel de importantă este stabilirea unui plan familial pentru regăsirea celor dragi și pentru menținerea contactului în eventualitatea căderii rețelelor de comunicații, alături de o minimă coordonare la nivel de scară de bloc. După cum sintetizează Matei Sumbasacu, „siguranța ta post-cutremur poate să stea în trusa de urgență pe care o are pregătită vecinul tău și viceversa”.
Explorează subiectele:


