Întâlnirea din spital care l-a făcut pe George Vraca un titan al teatrului

Pe scena Teatrului „C.I. Nottara”, luminile se aprind peste o siluetă șchiopătândă, cu chipul palid, obrajii supți, nasul uriaș și părul roșcat. Sub straturile de machiaj care îl urâțeau intenționat, publicul îl recunoștea pe George Vraca, actorul de o frumusețe aristocratică ce își trăia, fără să știe, cântecul de lebădă în rolul lui Richard al III-lea. Începuse pregătirile pentru această ultimă partitură în vara anului 1963, măcinat deja de ceea ce sursele biografice consemnează drept „o boală gravă”, fără a-i preciza diagnosticul.

Nimic din elanul său nu trăda însă apropierea sfârșitului. La finalul lunii ianuarie 1964, George Vraca își așternuse pe hârtie un program epuizant, cu câte o reprezentație la fiecare două zile în București și planuri ambițioase peste hotare, pe care i le mărturisea unui coleg mai tânăr: „Am multe de făcut. Trebuie să duc spectacolul la Stratford upon Avon şi la Londra, trebuie să-l duc la Paris, la Teatrul Națiunilor, trebuie să joc în «Oedip» la Colona şi în Eminescu, trebuie să apar într-un film cu subiect din istoria neamului, trebuie...“. Spre sfârșitul vieții, recitase la radio din versurile lui Mihai Eminescu, inclusiv „Luceafărul”, și recunoscuse că nutrea un vis rămas neîmplinit: „Visez de mult un asemenea film în care mi-ar fi plăcut să joc“, spunea el atunci când era întrebat dacă și-ar dori să îl întruchipeze pe poet.

Un actor îndrăgit de presa vremii Un actor îndrăgit de presa vremii. Foto: Realitatea ilustrată

De la nașterea într-o seară de teatru la tranșeele de la Oituz

Destinul scenic al lui George Vraca pare să fi fost scris chiar din noaptea venirii sale pe lume, acum 130 de ani, pe un viscol năprasnic. S-a născut pe 25 noiembrie 1896, într-o familie de aromâni originari din Munții Pindului — mama, Maria, era menajeră, iar tatăl, Ion, funcționar public. În chiar seara în care fiul lor s-a născut, cei doi soți fuseseră la Teatrul Național din București, instituția pe care băiatul avea să o cucerească peste ani.

Copilăria și adolescența i-au fost marcate de energie și năzbâtii, după cum rememora chiar actorul în 1929, într-un interviu pentru revista „Rampa”: „Primul meu dascăl avea un unic argument: nuiaua lungă și roșie de 5 mm diametru. Am cunoscut-o atât de intim, încât și azi aș recunoaște-o… Tata? Îi semăn mult! Poate de aceea mi-a iertat toate năzbâtiile mele de copil, cum m-a iertat când m-am înapoiat acasă odată cu ivirea zorilor“. În tinerețe, s-a remarcat pe terenul de sport, evoluând în linia a treia a echipei naționale de rugby, unde i se prevedea o carieră promițătoare.

Drumul său profesional părea însă legat de științele naturii. Cu un an înainte ca România să intre în Primul Război Mondial, George Vraca absolvea Facultatea de Agronomie, secția Botanică, și se angaja la Ministerul Agriculturii. Odată izbucnit conflictul, în toamna anului 1916, a refuzat adăpostul liniei a doua și s-a înrolat ca sublocotenent în Regimentul al II-lea de grăniceri, luptând la Oituz și Târgu Ocna, cu un curaj moștenit parcă de la străbunicul său, Petre Vraca, combatant în Războiul de Independență al Greciei. După ce și-a văzut camarazii căzând pe capete la Oituz, a scăpat ca prin minune, fiind rănit și evacuat la un spital din Iași. Trauma frontului nu l-a părăsit niciodată: „Viziunea şi perspectiva unuia în viitor, mă îngrozeşte, făcîndu-mă un om sceptic, neîncrezător în forțele mari şi vitale ale omenirii“, mărturisea el pentru „Rampa”.

Întâlnirea din baraca spitalului și șefia de promoție la Conservator

Între 1917 și 1918, în timpul refugiului din Moldova, George Enescu, Maria Ventura și Constantin Nottara obișnuiau să viziteze spitalele pentru a le alina suferința soldaților și muntenilor exilați. Chipul de o frumusețe nobilă și timbrul vocal al ofițerului de 20 de ani le-au atras imediat atenția. Peste ani, George Vraca a descris în detaliu acel moment decisiv:

„Preocupările mele erau cu totul altele: jucam rugbi şi învățam la Şcoala de agronomie. Visam ca, după absolvirea acestei şcoli, să plec în Franţa, la o facultate vestită pe vremea aceea, pentru a mă întoarce de acolo inginer agronom. Eram convins că voi schimba faţa pămîntului şi voi reuşi să cresc nu ştiu ce specie rară, aşa, un fel de floare a fericirii oamenilor. Pe ușă a intrat mai întâi Enescu, urmat de Maria Ventura şi de Nottara. Vizita avea scopul să încerce, cu ajutorul artei acestor mari maeştri, să ne mîngîie suferinţa noastră. Enescu a cîntat, cei doi magicieni ai scenei au spus versuri... Mai pe urmă au stat de vorbă cu fiecare din noi. Pe mine m-au întrebat ce ocupație am și m-au pus să le povestesc ceva. «La teatru nu te-ai gîndit niciodată?» a întrebat așa, din senin, Maria Ventura. «La teatru?» m-am minunat eu. Apoi am bîiguit, puţin cam încurcat. N-am fost decît de vreo două ori la teatru... Iar bătrînul Nottara mi-a mărit stînjeneala rîzînd cu poftă de uriaș. «Nu asta te-am întrebat» – a urmat Maria Ventura. «Voiam să știu dacă nu te-ai gîndit niciodată să devii actor». «Actor?», m-am minunat, mai tare ca la început. «Dar pentru asta mai trebuie și talent». Maestrul a rîs, iar, la fel de uriaș, auzindu-mi răspunsul. Dar Maria Ventura a rostit simplu şi liniştit: «Tocmai...!». Şi atît de simplu şi liniştit a spus ea vorba asta, încît parcă m-a înfiorat. Cînd am părăsit spitalul, în loc să plec la Bucureşti, la părinţi, am rămas în oraşul refugiului şi seară de seară urcam scările Naţionalului ieşean. N-am pierdut nici unul din spectacolele pe care Maria Ventura, secondată de actori bucureşteni şi ieşeni, le-a dat în capitala Moldovei. În toamnă, nu întîmplător, am uitat să mai plec în Franţa, la facultatea aceea vestită de agronomie şi tot nu întîmplător, m-am dus să-l caut pe Nottara.“ — George Vraca

Actorul s-a înscris la Conservator după terminarea războiului Actorul s-a înscris la Conservator după terminarea războiului. Foto: Wikipedia

Odată războiul încheiat, s-a înscris la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică din București, pe care l-a absolvit ca șef de promoție. Certificatul nr. 1.238, eliberat pe 12 iunie 1921 și semnat de directorul I. Nona Ottescu, de profesorii Constantin Nottara — care i-a fost și diriginte — și N. Soreanu, precum și de secretarul Faust Niculescu, atestă media 9,67 la dramă și comedie și premiul I pe întreaga promoție.

Pentru a se întreține în anii studenției, a colaborat cu Compania „Bulandra”, unde a primit și botezul scenei. La patru decenii de la acel debut, își amintea cu umor entuziasmul primei apariții:

„În 1920, am jucat – pe scena Teatrului Comedia, unde se adăpostise Compania Bulandra – primul meu rol, în piesa lui Victor Eftimiu «Cocoşul Negru». Decorurile erau sumbre, pline de simboluri, Tony Bulandra în rolul Diavolului purta un costum impresionant şi avea accente de mare gravitate. Eu îl interpretam pe paznicul cel bătrin, întruparea cinstei, a spiritului de dreptate, de sacrificiu și devotament. Purtam barbă şi mustăți straşnice, îmi compusesem mers şi gesturi de bătrin, glasul mi-l făcusem dogit de ani. Mărturisesc deschis însă, că de cum intram în scenă, cu aceste elemente bine studiate, elanul versurilor mă fura, mă lăsam prins fără să vreau de incantația lor şi mă pomeneam rostindu-le cît se poate de vibrant şi de tinereşte. Tot sincer vorbind, de cum se ridica cortina, «ii dădeam drumul» cu toată ardoarea şi avîntul, uitînd că personajul meu avea şaptezeci de ani şi ținind seama numai de plăcerea de a mă asculta. Eram doar prima dată în viață pe scenă, prima dată spuneam versuri în faţa publicului.“ — George Vraca

Primul Faust și rivalitatea „celor trei Hamleți”

Urcat pe scenă în anii ’20, Vraca nu a mai coborât până la sfârșitul vieții. Cea mai mare parte a carierei și-a legat-o de Teatrul Național din București, însă a strălucit și la „Bulandra”, la Teatrul „Victoria” și la „Nottara”, instituție pe care a și condus-o până în 1964. Imediat după absolvire, ca stagiar al Naționalului, a dat viață unor personaje shakespeariene de referință: Demetrius în „Visul unei nopți de vară”, Baissanio în „Shylock”, Romeo alături de Aura Buzescu, Troilus în „Troilus și Cresida”, Jacques Melancolicul în „Cum vă place”, Henric al V-lea și Hamlet.

George Vraca, primul Faust al teatrului bucureștean. George Vraca, primul Faust al teatrului bucureștean. Foto: Wikipedia

În 1925, i-a oferit scenei bucureștene premiera absolută a lui Faust. După spectacol, părinții săi au intrat pentru prima oară în cabina unui artist. „În viață, să fii curat și la minte, și la suflet, mi-a spus tata la plecare. Mama, gata să plângă, s-a învins și mi-a zâmbit“, rememora actorul, citând și mărturisirea emoționantă a mamei sale: „Ştii, în ajun de a te naşte, numai cu puține ore înainte, am vorbit cu tatăl tău îndelung despre Faust, despre acest Faust pe care țineam să-l văd odată şi odată pe scenă? Am aşteptat cam mult, dar sînt răsplătită din plin, căci pînă la urmă pe tine te-am aşteptat!“.

Alături de nume mari precum Aura Buzescu, Romald Bulfinsky și Maria Filotti, ascensiunea sa a fost fulminantă. „În 1922 am jucat pe Circe în «Glauco» alături de un debutant strălucit, George Vraca, a cărui biruinţă de atunci constituia o afirmare definitivă“, nota Maria Filotti, în timp ce revista „Rampa” consemna în 1929 că, în rolul lui Glauco, actorul „a dezvăluit temperament puternic, o voce timbrată, cu talent deosebit“.

Numit societar clasa a III-a la Teatrul Național în 1927, a părăsit instituția doi ani mai târziu, nemulțumit de salariu și atras de perspectiva de a juca alături de Maria Ventura. La Teatrul „Maria Ventura”, inaugurat în septembrie 1929 la sala Comedia cu o trupă din care mai făceau parte Aura Buzescu și A. Pop-Marțian, Vraca a fost actor, director, animator și conducător de colective artistice. Succesul piesei „Amintirea” de Denys Amiel, în care i-a jucat pe Jean și Francine, a dus la reluarea spectacolului și la un turneu în țară — pe 10 martie 1932 la Teatrul Odeon din Ploiești și pe 17 martie la Teatrul „Eminescu” din Botoșani. Compania și-a închis porțile în 1934, după o ultimă stagiune deschisă cu „Cum vă place”.

Actorul în anii maturității Actorul în anii maturității. Foto: Wikipedia

Critica vremii l-a văzut drept un interpret de excepție al dramaturgiei shakespeariene. Despre rolul său din Hamlet, „Rampa” scria că „Domnul Vraca şi-a purtat de-a lungul celor cinci acte o siluetă de pură esență shakespeareană şi de o vizibilă înrudire cu personajul cel mai proeminent din opera marelui dramaturg“, iar „Dimineața” aprecia: „Impresionantă a fost creația lui George Vraca. A plimbat hamletian de-a lungul spectacolului gravitatea scepticului, care analizează toate şi conchide la zădărnicia oricărui efort. Dar viaţa triumfă prin poezie, cîntec şi dragoste“.

În stagiunea 1940/1941, sub directoratul lui Liviu Rebreanu, Teatrul Național a organizat o competiție aparte, încredințând rolul prințului danez, prin rotație, lui George Vraca, George Calboreanu și V. Valentineanu. Așa cum relata revista „Teatrul” în 1970, „Matchul celor trei Hamleți n-a dat, evident, niciun învingător. Opiniile criticilor fiind foarte împărțite, nu s-a întocmit nici un clasament. George Vraca s-a străduit să dea o interpretare cît mai personală, cît mai originală, rolului Shakespearean, studiind luni de-a rândul vasta literatură de specialitate a exegeților celebrei opere“. Într-o notiță personală păstrată în arhiva aceleiași reviste, actorul explica obsesia sa pentru acest personaj:

„De nici unul dintre eroii pe care i-am jucat în cariera mea, nu m-am simțit mai mult atras, Hamlet constituind pentru mine cel mai mare ideal artistic. Am căutat să pătrund meandrele acestui suflet bîntuit de cumplite neliniști şi să-l înţeleg, să-l descifrez. Am vrut să ştiu dacă este, mai precis, un răzbunător al vieţii, dacă este un nebun veritabil – sau numai se preface. Am încercat să scot la iveală acel suflet răscolitor, veșnic în criză, veșnic sîngerînd. Să-i scot la suprafață multele fațete care se amestecă şi se completează, să pot să exprim enigmaticul şi contradictoriul, profunzimile și superficialitatea, să pot să redau insensibilul și mai ales să lămuresc acel nedefinit caracteristic sufletului omenesc. Plecam de la ideea că Hamlet nu este tragic pentru că omoară, sau pentru că știe că alții l-au omorît. Hamlet e tragic pentru că tragic prin excelență este «nedefinitul sufletului omenesc...»“ — George Vraca

Vraca a iubit fiecare rol Vraca a iubit fiecare rol. Foto: Wikipedia

De la studiourile Paramount din Paris la teoria filmului românesc

George Vraca a rămas singurul actor de teatru din România care a fost vedetă de cinema atât în era filmului mut, cât și în cea a sonorului. A debutat pe marele ecran în 1925, în „Datorie și sacrificiu”, urmat de „Lia” (1927), „Se aprind făcliile” (1939), „Visul unei nopți de iarnă” (1946) și „Nepoții gornistului” (1953). La începutul anilor ’30, a ajuns chiar să filmeze la studiourile Paramount din Saint-Maurice, lângă Paris, pentru pelicula „Televiziune”, perioadă în care i-a cunoscut pe Marlene Dietrich, Marcelle Chantal, Jean Angelo și pe regizorul Rex Ingram. Actorul Mircea Balaban a povestit în 1996, în suplimentul cultural al ziarului „Cotidianul”, culisele acelei producții:

„Prin convenții internaționale se hotărîse filmarea unei versiuni românești a unui film american la studiourile Paramount de la Saint-Maurice, lângă Paris. Regizorul delegat de Paramount era un sud american, iar din țară sosiseră G. Storin, G. Vraca, Sofica Ionescu (artistă în trupa Bulandra) și un tânăr de 13-14 ani, Rapaport. Paul Iliescu (Polla Illery, vedetă a două filme recente ale lui René Clair) juca rolul principal feminin. Nu știu cine se gândise și la mine, am fost deci chemat pentru rolul unui inginer al fabricii lui Storin, care era pus de acesta să fure invenția lui Vraca, inginer al unei fabrici rivale – Invenția cea nouă era televiziunea. Din păcate, în film urma și o scenă în care Vraca îl bătea pe Storin, scenă care la noi în țară a stârnit râsul, fiind neverosimilă.“ — Mircea Balaban

Lucid față de realitățile interbelice, Vraca observa în anii ’30 că „producţie românească de cinematograf nu există“, adăugând: „în ziua când se va găsi capital suficient vom avea industrie de cinematograf în țară. Bănuiesc însă că nu va fi rentabilă nefiind debuşeu. Statului îi va fi greu să dea concursul material unei întreprinderi româneşti, atâta timp cât nu avem şcoli şi spitale suficiente“. Tot el a sesizat și impactul noilor tehnologii asupra sălilor de spectacol: „Astăzi, teatrul place mult mai puțin ca-n trecut. Acesta e un fapt constatat la casă. Desigur că din multiplele cauze ce au determinat reducerea publicului teatral se desprind trei: criza economică, filmul vorbitor și radio“.

Actorul care a jucat și pe scenă și a făcut istorie și în filme Actorul care a jucat și pe scenă și a făcut istorie și în filme. Foto: Wikipedia

Actorul a fost printre primii artiști autohtoni care au teoretizat distincția dintre jocul scenic și cel din fața camerei:

„Fără îndoială, între arta actorului de teatru și a celui de film există mari deosebiri. Oricât de puternică ar fi tendința teatrului modern de a elibera jocul actorului de convențional şi de a-i impune o linie sobră, cerebrală, interiorizată, ea nu va putea frânge niciodată granița pe care o pune scena între actor şi ultimul spectator din sală. Un actor de teatru scos, deci, din limitele scenei şi adus fără nici o pregătire în faţa aparatului de filmat devine artificial şi nu reuşeşte să dea impresia de autentic, de viață. Pentru că filmul este altceva. Este o artă pe care mişcarea universală a aparatului o eliberează de convenţie. În locul tehnicii scenice (dicţie, mimică, gest), pe primul plan trece arta sugestiei, trăirea implicită a sentimentului, aşa, ca în viaţa de toate zilele.“ — George Vraca

Chiar dacă îl provoca prin absența cuvântului — „Mă pasionează cinematograful, întrucât lipsindu-i verbul, elementul principal în a da emoţia, eşti silit să-ți storci creierul, ca pe pânză să dai aceeași emoție, cu restul mijloacelor“ —, Vraca a continuat să pledeze pentru valoarea echipei cinematografice. Într-unul dintre ultimele sale interviuri acordate revistei „Cinema”, el sublinia că „Filmul nu e teatru, e o poveste veche. O ştiu şi copiii! Pentru film, la început n-a fost... cuvântul. Atunci, la început, în film a fost imaginea!“, respingând orice ierarhizare nedreaptă a creatorilor:

„Toţi gîndesc (cu mijloacele lor): şi scenaristul, şi regizorul, şi operatorul, şi sonorizatorul, şi luminatorul, şi (iată că era să uit) chiar şi... actorul, care, rob al cuvîntului (deşi e vorba de imagini) e tare mîndru că e mesagerul echipei de cineaşti în masa de spectatori. El trebuie să-şi împlinească această misiune cu sforţări de gîndire, în forme pline de armonie şi graţie, spre şlefuirea artei sale, căutînd cu fervoare tot ceea ce e proaspăt şi viu.“ — George Vraca

Între recunoștința față de Rege, compromisul comunist și succesul cu „Tudor”

Traversând epoci politice radical diferite, George Vraca a fost nevoit să se adapteze pentru a supraviețui artistic. În 1942, cu prilejul sărbătoririi jubileului său în sala cinematografului Aro, actorul declara că primul său gând de recunoștință se îndreaptă către M.S. Regele, care îi acordase înalta distincție — a doua decorație primită în timp de război, după cea obținută pe front ca sublocotenent în regimentul de grăniceri.

După instaurarea regimului comunist, tonul declarațiilor publice a trebuit să reflecte noua ideologie. Într-un interviu din 1959 pentru revista „Teatrul”, Vraca a fost nevoit să laude orientarea impusă de partid:

„Recunosc cu convingere şi sinceritate că în arta regiei noastre s-a făcut în ultimii 15 ani un salt important. La aceasta a contribuit fără îndoială însușirea concepţiei marxist-leniniste asupra vieţii şi a artei, chiar dacă la început această însuşire s-a făcut într-un chip mai puţin organizat. Concepţia marxist-leninistă despre lume şi despre artă i-a călăuzit pe mulţi dintre regizorii noştri pe drumul unei mai complete înțelegeri a textului, al unei cunoaşteri mai bune a forţelor colectivului cu care lucrează şi al unei colaborări mai rodnice cu autorii noștri.“ — George Vraca

Tot sub presiunea vremurilor, în 1963, cel mai important rol cinematografic al carierei sale — Grigore Brâncoveanu, marele ban al Craiovei, în filmul „Tudor”, regizat de Lucian Bratu după un scenariu de Mihnea Gheorghiu — l-a adus pe același platou cu Lica Gheorghiu. Supranumită „prințesa roșie” în calitate de fiică a liderului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej și considerată lipsită atât de talent, cât și de fizicul necesar, aceasta a interpretat-o pe Aristița Glogoveanu, tânăra soție a clucerului.

George Vraca a jucat alături de Lica Gheorghiu George Vraca a jucat alături de Lica Gheorghiu. Foto: Wikipedia

Cu toate acestea, „Tudor” a marcat prima participare a României la Festivalul Internațional de Film al Republicii Argentina, organizat la Teatrul Municipal „General San Martin” din Buenos Aires, în primăvara lui 1964, chiar anul dispariției actorului. Revista „Cinema” consemna ecoul internațional al peliculei:

„Delegaţia noastră avea sarcina să prezinte în America Latină o cinematografie mai puţin cunoscută, care urma să se confrunte valoric cu cinematografii de veche tradiţie. Alături de filmul italian «I Compagni» (regia Mario Monicelli) – căruia i s-a decernat Marele Premiu – filmul romînesc «Tudor», avînd pe George Vraca, Lica Gheorghiu, Emanoil Petruţ în rolurile principale, a cules cele mai frumoase aprecieri. Premiul Special al Juriului acordat filmului romînesc «Tudor», în cadrul Festivalului cinematografic internaţional de la Buenos Aires, constituie o confirmare a nivelului calitativ atins de cele mai bune producţii ale noastre, şi totodată, un imbold pentru activitatea viitoare a Studioului Bucureşti.“ — revista „Cinema”

Ultimele cuvinte, între tablouri de Luchian și coroana lui Richard al III-lea

Trecuse de jumătatea lunii februarie 1964 când, la finalul unei reprezentații din „Richard al III-lea”, George Vraca nu s-a mai putut ține pe picioare pentru a primi încă un rând de aplauze. Colegii de teatru l-au dus pe brațe până la mașină și apoi acasă. Primăvara și-a petrecut-o între spital, unde a fost supus unei operații, și locuința sa de pe strada Orlando.

Zilele de slăbiciune și le-a trăit înconjurat de tablouri semnate de Luchian, Grigorescu și Cornescu, dar și de fotografii de suflet — între care una cu o dedicație din partea maestrului Constantin Nottara: „Păstrez o vie amintire de înflăcăratul temperament cu care artistul, prietenul şi colegul Vraca îşi însuflețeşte rolurile şi îi doresc o grabnică întoarcere la obîrşie şi în mijlocul camarazilor care îl iubesc şi îl admiră“.

Marele actor s-a stins din viață în dimineața zilei de 17 aprilie 1964, la 68 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul „Sf. Vineri” din București. Cu ultimele suflări, a rostit către cei din jur replici din rolul care îi încununase sfârșitul: „De-aș putea să adun toate cioburile... cioburile din ce-am fost odată... pentru lupta mea... de pedestru! Un cal! Un cal! Regatul meu pentru un cal!“.

Explorează subiectele:

George Vraca teatru cinematografie


Citește și:

populare
astăzi

1 Ce avem noi aici?

2 Uite pe cineva care spune „ce trebuie” despre „marea întâlnire a celor trei dihori”

3 Adevărul din spatele minciunii în care trăim și după aproape 40 de ani...

4 Primele dovezi palpabile ale concubinajului dintre Nicușor Dan și PSD

5 DOCUMENT Comasarea, o nouă minciună PSD cu impact bugetar imens în următorii ani!