În timpul perioadei regimului comunist, care au fost anii când au apărut cele mai multe filme?
Cred că în anii ’70, deşi este foarte surprinzător, pentru că perioada vine imediat după Tezele din iulie, din 1971. E adevărat că o parte din filme erau deja începute şi, în general, s-a investit mult în cinema imediat ce au ajuns comuniştii la putere. Între altele şi pentru că fata lui Dej, Lica Gheorghiu, era foarte interesată să joace. Au continuat să investească mult în cinema, dar asta nu înseamnă neapărat că şi toate filmele din perioada respectivă erau nelipsite de o cantitate de ideologie foarte clară, adică era o cenzură care s-a înrăutăţit pe măsură ce a trecut timpul, ajungând până în ’80, unde era şi mai complicat.
Dacă e să ne raportăm la filmele pentru copii şi tineri, cât de întâlnite erau acestea? Care erau cele mai abordate teme?
În principiu au existat filme pentru copii – sigur că, de departe, cele mai cunoscute au rămas „Veronica“ şi „Maria, Mirabela“, care sunt două tipuri de filme relativ diferite, chiar dacă par asemănătoare, pentru că sunt musicaluri, printre altele. Erau filme ca „Cireşarii“, „Pistruiatul“, care au mers pe o chestie mai degrabă politică – personajul principal era structurat, furat puţin din „Poil de carrot“, din „Morcoveaţă“, care după aceea avea un rol de tânăr comunist în devenire şi personaj absolut pozitiv. Ideea era să fie cât se poate de drăgălaş, pentru că ştim bine, idealul lui Ceauşescu era să se facă cât mai mulţi copii şi sigur că, văzându-i la cinema, te gândeai „poate faci şi tu unul la fel de simpatic“.
Mai întâi datoriile, apoi filmele
Acum sunt canale TV dedicate desenelor animate, iar producţii importante pentru copii sunt adevărate blockbustere la cinema. În comunism, unde şi când puteau vedea copiii filmele lor?
Produse în România, de exemplu, a existat „Mihaela“, un desen animat care intra în fiecare seară, înainte de jurnalul de seară şi era tot o fetiţă. În rest, erau desene animate ca „Lolek şi Bolek“, erau desenele lui Disney, care au funcţionat destul de bine până şi-au dat seama că mai trebuie şi plătite din când în când. Era „Gala desenului animat“, pe care o făcea Viorica Bucur şi care intra sâmbăta, în emisiunea de la sfârşit de săptămână – asta se întâmpla în anii ’80. Încercam să strecurăm măcar un pic de desene, însă era foarte complicat cu ele – nu atât de cenzură, cât era o poveste financiară, pentru că ele trebuiau şi plătite. Şi Nea Nicu avea o singură idee: să-şi plătească datoriile, deci să scadă absolut toate fondurile pentru achiziţii de filme, indiferent că erau filme pentru adulţi sau pentru copii. Se mai uitau la bulgari, că de asta toţi copiii ştiau ce înseamnă „leka noci“ (n.r. – noapte bună). Nu mai erau multe desene la noi şi atunci salvarea pentru cei care stăteam în partea de sud a României erau bulgarii; pentru cei din Transilvania maghiarii, Banatul se uita la sârbi – cu Moldova era mai complicat, că nu aveau unde să se uite.
În cinematografe apăreau desene? Dar producţii străine, precum cele marca Disney?
Desene animate, da. Îmi amintesc foarte bine că în zilele când aşteptam cu disperare rezultatele, să văd dacă am intrat sau nu la facultate, mergeam non-stop la Cinema Studio şi vedeam filme de dimineaţa până seara. Atunci am văzut „Pinocchio“ – îl făcuse Disney cu mulţi ani în urmă, dar uite că fusese cumpărat şi difuzat pe marile ecrane – ne aflam în vara lui 1976. A fost un timp când Tudor Vornicu reuşise să aducă poveştile lui Disney, în sensul că Disney chiar apărea pe ecran şi povestea cum se fac desenele animate – era o serie de emisiuni americăneşti care mai apăruseră, dar asta se întâmpla undeva în anii ’70 şi erau absolut fascinante. Toţi ne doream să ajungem la Disneyland măcar o dată în viaţă. Mai existau nişte emisiuni prin anii ’60 spre ’70, în care Iurie Darie desena în direct la nişte emisiuni pentru copii. A existat „Daniela şi Aşchiuţă“, Aşchiuţă fiind un fel de Pinocchio local. Au fost emisiunile extrem de reuşite care se numeau „Căpitanul Val-Vârtej“, unde erau amestecate personaje din toate cărţile de copii, de la Jules Verne până la Baronul Münchausen şi copiii erau determinaţi să citească fiecare poveste în parte.
De mult uitata industrie
Acum, faţă de trecut, cum arată această industrie a filmelor româneşti pentru copii?
Aş spune că nu prea mai există. Au fost nişte încercări recente, cu excursiile unor copii, „Străjerii“ se cheamă, în care primul episod a fost destul de reuşit, cel de-al doilea mai puţin. Cam asta a fost tot. Altfel, au strecurat copii în producţii. De exemplu, la „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii“, al lui Mitulescu, unde apărea un copil care juca foarte bine, de exemplu. Sau de-a lungul timpului, mă întorc până în ’89, îl avem pe Cristian Şofron, care juca în „Toate pânzele sus“ şi care a devenit actor. Ştim foarte bine că, în general, copiii actori nu reuşesc neapărat să ducă mai departe pasiunea sau talentul. În privinţa filmelor actuale de copii, slabă mişcare. Tot aşteptam să existe vreun serial. Sigur, că e greu de făcut. Pe de altă parte, am văzut un film de care m-am ataşat foarte tare, am avut şi o implicare directă – „Copacul dorinţelor: Amintiri din copilărie“, care tot aşa, îi îndeamnă pe copii şi să citească „Amintiri din copilărie“, unde sunt adunate vedete la care copii mai mici sau mai mari funcţionează foarte bine. Este un film foarte tandru şi foarte frumos, unde s-a făcut un casting serios ca să se aleagă fetiţa pentru rolul mare, care este Maya Noelle Prediger. Cred că asta a fost singura mare izbândă de film pentru copii – care să şi funcţioneze, să meargă şi adulţii.
Cum vă explicaţi acest lucru, că filmele pentru copii nu mai sunt atât de produse în România?
În general, în România se încearcă să se facă filme cu care să mergi la marile festivaluri. Un film pentru copii la marile festivaluri nu cred că ţi-l ia nimeni şi cred că aici este în continuare problema. Sigur că există şi festivaluri pentru copii, dar nu o să vezi un film pentru copii la Cannes, Berlin sau Veneţia. Dacă ar merge şi pe premisa „scopul principal este să avem şi public, să ne adresăm şi copiilor“, atunci probabil că ar merge altfel lucrurile. Pe de altă parte, să nu uităm faptul că imediat după Revoluţie, distribuitorii erau foarte circumspecţi în privinţa desenelor animate de import şi spuneau „nu merită să le aducem, e public puţin“. Acum, dacă te uiţi în program, sunt foarte multe desene animate care circulă simultan, părinţii au învăţat să-şi ducă copiii în weekend la cinema, trebuie să aibă clar câte un desen animat nou, care de obicei este american, dar mai poate fi unul spaniol, italian – cum a fost „Encanto“ sau „Luca“, nişte desene animate absolut minunate. Sau cum e acum „Povestea Annei Frank“. Deci există un progres care ar trebui să-i îndemne să facă mai multă animaţie.
Când vorbim de cinematografia românească pentru copii nu avem cum să nu ne gândim la Ion Popescu Gopo, care nu doar că a fost renumit internaţional, dar a fost şi unul dintre fondatorii studiourilor Animafilm. Cât avem de recuperat pentru a ajunge iar la o asemenea performanţă, la un asemenea palmares?
Întâi ar trebui să se nască un al doilea Gopo. El era extrem de pasionat de absolut tot ce făcea şi era un inventator. Să nu uităm că anul viitor se împlinesc o sută de ani de când s-a născut, eu cred că e timpul să existe în sfârşit un muzeu Gopo, aşa cum există la Bruxelles al benzilor desenate, pentru că el are foarte multe lucruri care pot fi folosite în direcţia asta şi ar fi păcat să ratăm ocazia. Şi atunci, vizitându-l, poate un copil să devină un al doilea Gopo. Ca să mai avem un Animafilm şi ca să mai avem pe cineva care să îndrăgească direcţia în care a mers el, ar trebui să se înveţe despre Gopo.
Dumneavoastră cum vă amintiţi de universul copilăriei? Cât de importante au fost peliculele acestea atunci când eraţi mică?
Cel mai important a fost „Căpitanul Val-Vârtej”, pentru că era şi ideea că poţi să iei vaporul şi să pleci. Era singurul lucru care mă motiva întru totul. Dar uite că totuşi am rămas. Doar plec şi mă întorc.
