„Ion Iliescu a guvernat prin război hibrid înainte ca acesta să fie inventat oficial”

Ce secrete ascund documentele diplomatice din anii în care Ion Iliescu, Petre Roman și Adrian Năstase controlau destinele României? Desecretizarea arhivelor Ministerului de Externe promite să arunce o lumină nouă asupra culiselor Revoluției, a modului în care Moscova a încercat să își reconfigureze influența după 1989 și a deciziilor controversate prin care Regelui Mihai i s-a interzis revenirea în țară. Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, istoricul Cosmin Popa analizează impactul acestor documente deblocate cu întârziere și explică cum s-au transformat ambasadele în anexe ale Securității.

Ion Iliescu şi Petre Roman în timpul Revoluţiei din 1989

Într-un interviu acordat „Adevărul” , cercetătorul în istorie Cosmin Popa subliniază, încă de la început, că termenul legal pentru desecretizarea documentelor a fost depășit de mult timp. În opinia sa, arhiva Ministerului de Externe are o reputație bună tocmai pentru că a desecretizat deja cea mai mare parte a documentelor până în 1989, evitând astfel noile valuri de secretizare apărute în anii 2020. În ceea ce privește serviciile secrete, Cosmin Popa precizează că documentele acestora circulau pe canale separate și nu intrau în circuitul arhivistic obișnuit al diplomației.

„În Arhiva Ministerului de Externe se găsește, de obicei, corespondența diplomatică și instituțională între, în primul rând, ministrul de Externe și reprezentanțele diplomatice sau diverșii diplomați însărcinați cu o serie de misiuni extraordinare în sensul în care, în afara regulilor reprezentării diplomatice, există corespondență între Guvern și Ministerul de Externe și, desigur, corespondență între Ministerul de Externe și Președinție sau între Ministerul de Externe și alte instituții interesate de informațiile pe care le obțineau reprezentanțele diplomatice românești, fie că este vorba despre ambasade, reprezentanțe pe lângă organizații internaționale și așa mai departe.”

Care era diferenţa, în anii ‘90, între diplomaţi şi ofiţeri acoperiţi?

În ceea ce privește serviciile secrete, Cosmin Popa precizează că documentele acestora circulau pe canale separate și nu intrau în circuitul arhivistic obișnuit al diplomației. Totuși, spre finalul regimului comunist, reprezentanțele diplomatice deveniseră, în multe privințe, o extensie a Departamentului Informațiilor Externe al Securității. Din acest motiv, numeroși diplomați care trimiteau rapoarte către centrala MAE erau și ofițeri acoperiți.

„Totuși, având în vedere faptul că, la sfârșitul anului 1989, Ministerul de Externe și, cu precădere, reprezentanțele diplomatice românești din foarte multe puncte de vedere deveniseră o anexă a Departamentului Informațiilor Externe, a Securității, cu siguranță mulți dintre cei care au trimis rapoarte către Centrala Ministerului de Externe în perioada aceea erau și ofițeri acoperiți, activând în cadrul reprezentanțelor diplomatice. Însă documentele către Centrala Serviciului de Informații Externe urmau un circuit diferit. Dar este important să spunem că aceste rapoarte reprezentau, în bună măsură, o bună parte din informațiile pe care le primeau inclusiv serviciile externe, așa cum spuneam, având o serie de ofițeri acoperiți în rândul diplomaților români. “

Relația dintre Ion Iliescu și Uniunea Sovietică

Una dintre principalele teme despre care se așteaptă noi informații este reacția Uniunii Sovietice la Revoluția Română. Cosmin Popa nu crede însă că arhivele vor produce revelații spectaculoase. Potrivit istoricului, există deja suficiente mărturii, documente și cercetări care arată că Moscova își dorea în România o conducere apropiată politicii de reformă promovate de Mihail Gorbaciov prin Perestroika și Glasnost la finalul Războiului Rece.

„Relațiile dintre cei care au preluat puterea, agregați în jurul lui Ion Iliescu, și Uniunea Sovietică se desfășurau, să spunem, pe alte canale, de obicei pe canalele Partidului Comunist al Uniunii Sovietice sau pe canalele serviciilor speciale, nu prin canale puternic instituționalizate și birocratice, așa cum sunt cele ale Ministerului de Externe, la care avea acces mult mai multă lume decât și-ar fi dorit cei care se aflau în centrul deciziei. Dar vom găsi cu siguranță reflexii documentare ale atitudinii pe care Gorbaciov și ceilalți din conducerea sovietică o aveau față de Ion Iliescu, pe care îl cunoșteau nu de ieri, de astăzi, îl cunoșteau de multă vreme și la profilul public al căruia au contribuit nu numai sovieticii, dar și Europa Liberă și alte, să spunem, instituții aflate în orbita politică a Statelor Unite.

Faptul că Uniunea Sovietică își dorea, la vremea respectivă, ca puterea să fie preluată în România de cineva nu doar apropiat Uniunii Sovietice, dar apropiat și politicii de deschidere și de reformă, de Perestroika și de Glasnost, este un lucru absolut natural și de înțeles în interiorul logicii sfârșitului Războiului Rece de la acea vreme, cu atât mai mult cu cât, atunci când a avut loc Revoluția în România, consensul internațional era cel al menținerii Uniunii Sovietice, al consolidării Uniunii Sovietice democratice, cu atât mai mult cu cât Gorbaciov și cei care îl susțineau la vremea respectivă.

Ion Iliescu a confiscat puterea cu un program de guvernare tipic comunist”

Regele Mihai I în vizită la Bucureşti Foto: Inquam Photos

„Regele Mihai s-a dovedit un om destul de pașnic”

Cosmin Popa apreciază că autoritățile de după 1989 l-au perceput pe regele Mihai drept un potențial pericol pentru stabilitatea regimului neocomunist. Regele Mihai s-a dovedit, în cele din urmă, „un om destul de pașnic” și dispus să accepte statu quo-ul de după abdicarea sa din 1947. Regelui Mihai, i se permite o intrare în ţară în 1992, în timp ce în 1990 şi 1994 este îi este interzis accesul, fiind oprit, prima dată aproape de graniţă şi a doua oară în aeroport.

„Aici este lipsit de sens să ne dăm cu presupusul. cum ar suna dosarul, pentru că nici nu este important cum ar suna dosarul, dacă ne referim la motivațiile politice care au justificat deciziile pe care le-au luat autoritățile din România. Este foarte limpede. Cred că mai există o direcție în care aceste documente vor fi, dacă nu cruciale, cel puțin relevante. Și anume, vom afla în ce măsură și în ce fel s-a petrecut inserarea în sistemul instituțional românesc a intereselor sovietice, ulterior rusești, pentru că acea perioadă este esențială pentru felul în care Rusia și-a reamplasat interesele în România și și-a reorganizat comunitatea de oameni care i-au susținut interesele. Asta este foarte important.

Din fericire pentru regimul Ion Iliescu, Regele Mihai s-a dovedit un om destul de pașnic și destul de doritor să respecte, dacă vreți, statu quo-ul stabilit odată cu declararea Republicii la sfârșitul anului 1947. Asta, totuși, nu i-a împiedicat pe cei de la București să se poarte așa cum s-au purtat cu regele Mihai, căutând să ostilizeze și reușind, în bună măsură, să ostilizeze populația împotriva lui și inventând tot felul de presupuse pericole pe care le-ar fi adus cu sine regele, ceea ce n-a făcut decât să adâncească faliile conflictului civil de la acea vreme din România, lucru care a convenit de minune lui Ion Iliescu, care a guvernat cu uneltele războiului hibrid înainte ca el să fie inventat în mod oficial.”

România și reunificarea Germaniei, cum s-au prăbuşit relaţiile economice după 1990?

Referindu-se la reunificarea Germaniei, Cosmin Popa amintește că România întreținea relații cu ambele state germane și că recunoașterea Republicii Federale Germania în 1967 provocase deja tensiuni cu Moscova. El amintește că Franța și Marea Britanie au privit cu rezerve reunificarea, temându-se de dezechilibrarea Europei, însă au fost nevoite să accepte noua realitate geopolitică. În ceea ce privește România, Popa spune că autoritățile de la București au urmat, în mare măsură, linia diplomatică sovietică privind Germania reunificată.

„De fapt, este primul stat comunist român care a recunoscut Germania Federală, ceea ce a generat și o serie de fricțiuni politice cu lumea sovietică. Sigur că România avea interese directe în Germania, pentru că atât Germania Federală, cât și Germania Democrată au făcut parte, dacă vreți, din strategia de politică externă a României comuniste.

Acum, judecând felul în care s-au desfășurat lucrurile, în sensul în care Uniunea Sovietică este cea care și-a dat acordul cu privire la unificarea Germaniei, în anumite condiții legate de transformarea Germaniei într-un stat neutru, dar fără ca aceste lucruri să fie fixate într-un document, eu cred că România, pentru că la vremea respectivă dorea să se reîntoarcă în sfera de influență a Uniunii Sovietice și să aplice în România politica pe care Gorbaciov o aplica în Uniunea Sovietică, a repetat pur și simplu, dacă vreți, considerațiunile pe care le emiteau diplomații sovietici la acea vreme, legate de unificarea Germaniei.

Din punctul acesta de vedere, nu mă aștept ca documentele să aducă informații multe și noi, pentru că este un subiect despre care s-a scris foarte mult, s-au publicat documente. Se știe foarte clar că Marea Britanie și Franța au fost, o bună bucată de vreme, împotriva acestei reunificări, ca urmare a pericolului ruperii echilibrului european, dar au fost nevoite să accepte această reunificare, nu doar la presiunea americană și nu doar la cererea Uniunii Sovietice, dar și la presiunea procesului natural care avea loc în cele două Germanii.”

Fabrică din Iaşi care lucra pentru Steilmann înainte de Revoluţie Foto: Arhivă Adevărul

Şi relațiile economice româno-germane dinainte de 1989 dintre România şi Germania erau prolifice. Cosmin Popa amintește că România colabora intens cu firme din Germania Federală, mai ales în industria textilă și în domeniul importurilor de tehnologie industrială.

„Se lucra nu numai în industria textilă. S-au făcut importuri masive de utilaj industrial german, de mașini-unelte și așa mai departe. S-au cumpărat foarte multe licențe din Germania Federală și exista și un comerț destul de consistent. Dar apariția unui stat german reunificat nu era de natură să pună sub semnul întrebării schimburi care oricum se prăbușiseră la sfârșitul anilor ’80. Și sigur că mai problematică pentru statul român, pentru noile autorități, era prăbușirea pieței fostelor state socialiste. Dar prăbușirea pieței fostelor state socialiste era o chestiune care oricum se petrecea și, indiferent dacă Germania Democrată supraviețuia sau nu sfârșitului Războiului Rece, acea piață a statelor comuniste oricum se destrăma, pentru că, așa cum spuneam la început, Uniunea Sovietică luase deja decizia să renunțe la acest imperiu intern.”

Întrebat cât timp ar putea dura cercetarea celor aproximativ 5.000 de dosare desecretizate, Cosmin Popa spune că numărul în sine nu este problema principală.

„Rapoartele de la ambasada din Moscova vor fi mai importante decât cele de la Kuala Lumpur”, concluzionează cercetătorul.