Aveau nume precum Tom the Terror, Wockle, Bounce, and Dirty Face. Au călătorit mii de kilometri pe cele mai prestigioase nave de război, alături de unii dintre cei mai curajoși marinari. Erau membri valoroși ai echipajului, de multe ori primeau uniforme personalizate în miniatură și propriile lor hamace minuscule. Multe dintre feline nu au pus niciodată lăbuțele pe uscat în toată viața lor. Acestea au fost pisicile care au servit în marina militară a lumii.

Pisicile au fost pe nave aproape de când oamenii merg pe mare, iar marinarii au fost în mare parte responsabili pentru răspândirea pisicilor pe tot globul. Desenele din Egiptul antic înfățișează pisici ce vânează de pe bărcile care navighează pe Nil, în timp ce fenicienii au recunoscut valoarea controlului populației de rozătoare de pe navele lor în timp ce făceau comerț în toată Mediterana, relatează National Geographic.

Șobolanii și șoarecii reprezentau o problemă majoră pe nave, deoarece distrugeau mâncarea echipajului, roadeau echipamentul și răspândeau boli. Pisicile, cu abilitățile lor de prădători, erau o soluție ieftină și eficientă pentru orice infestare de rozătoare. În secolul al XIX-lea, guvernul american, în efortul de a proteja documentele de șobolanii care se cuibăresc, a început să cumpere pisici, furnizându-le în cele din urmă Marinei americane. În Regatul Unit, unul dintre cele mai vechi și mai mari programe de salvare a pisicilor a avut loc în timpul Primului Război Mondial, când mii de pisici ale străzii au fost salvate din orașe și date armatei. Pisicile furnizate Marinei Regale au primit chiar și o „alocație de aprovizionare” săptămânală pentru a plăti pentru bunătățile de la cantina navei.

Îngeri, demoni și „barometre cu blană”

Primii marinari credeau că pisicile puteau controla vremea cu ajutorul cozii lor. Când cozile felinelor se mișcau într-un anumit mod, oamenii au crezut că înseamnă că pisicile erau furioase și se pregăteau să dezlănțuie o furtună violentă care în curând se va abate asupra navei. Mai târziu, marinarii și-au dat seama că pisicile își mișcau cozile atunci când erau agitate de o scădere bruscă a presiunii aerului, ceea ce indica faptul că nava se îndrepta spre o vreme nefavorabilă. Echipajele au început să monitorizeze toate manierele pisicilor de pe navă și au considerat orice comportament neobișnuit ca fiind un avertisment de furtună. Felinele erau, într-un fel, mici „barometre blănoase”.

Ele erau, de asemenea, o sursă de superstiții: marinarii care se pregăteau să navigheze considerau că aducea noroc atunci când o pisică alegea să urce la bordul navei lor. Cu toate acestea, se temeau de un dezastru dacă aveau un șobolan de mult timp care se hotăra să părăsească nava chiar înainte de a porni la drum. Chiar mai rău, marinarii credeau că soarta lor era pecetluită dacă vedeau două pisici luptându-se pe chei: Însemna că un înger și un demon începuseră deja să se lupte pentru sufletele echipajului.

Nouă vieți în largul mării

Deși pisicile sunt cunoscute pentru aversiunea lor față de apă, ele s-au acomodat destul de bine la viața pe mare.

Pisicile își produc singure vitamina C și pot supraviețui cu o dietă formată din pește și mamifere, fără a fi nevoie să mănânce fructe și legume. Iar atunci când era criză de rozătoare, pisicile aveau diferite metode de a prinde pește pentru ele însele. Cele mai ușoare prăzi erau cele care pur și simplu ajungeau pe punte.

Unele pisici și-au învins aversiunea față de apă pentru a deveni scafandri pricepuți care puteau să smulgă pești din ocean. Pisicile care nu s-au acomodat niciodată cu înotul reușeau totuși să vâneze prin doborârea cu îndemânare a peștilor care săreau peste puntea navei. Deoarece pisicile își obțineau cea mai mare parte din umiditatea de care aveau nevoie mâncând pește, nu aveau nevoie de multă apă potabilă, precum marinarii. În plus, pisicile au un sistem de filtrare internă excelent care le permite să bea puțină apă de mare dacă este necesar.

Tovarășii feline erau, de asemenea, importanți pentru a ridica moralul marinarilor cu dor de casă în timpul călătoriilor lungi, oferind echipajului afecțiunea atât de necesară. Deoarece pisicile erau considerate mascote care trebuiau să fie împărțite de toți marinarii, ele au contribuit, de asemenea, la crearea de legături între membrii echipajului.

În general, animalele sunt greu de dresat pentru a face trucuri, dar unii marinari au susținut că au învățat „pisica să vorbească” și au reușit să le facă să stea în picioare, să salute, să meargă pe frânghii și să sune din clopote. Acest lucru a contribuit în special la eforturile de bunăvoință ale Marinei SUA în porturile străine, când localnicii erau invitați la tururi ale navelor care includeau un scurt spectacol cu pisici care se dădeau în spectacol.

Obligații politice

Navele mari ale marinei puteau avea până la douăzeci de pisici care își stabileau propriile teritorii. Cea care era suficient de deșteaptă pentru a revendica bucătăria unei nave devenea de obicei cea mai grasă. Alte pisici de casă stăteau în măruntaiele navei, unde nu erau deranjate de toată activitatea de pe punte și de zgomotul tunurilor. Cele mai prietenoase feline erau fericite să stea în zona de acostare, unde primeau multă atenție din partea marinarilor și puteau dormi în hamace care reduceau balansul navei - la urma urmei, pisicile de pe navă puteau avea la fel de mult rău de mare ca și oamenii.

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, poziția specială pe care o dețineau pisicile pe navele marinei a început să scadă rapid. Datorită îmbunătățirilor în domeniul fumigației și al controlului dăunătorilor, pisicile au devenit depășite în ceea ce privește sarcina lor principală de a scăpa navele de paraziți. Căpitanii de navă care nu erau iubitori de pisici au început să catalogheze felinele ca fiind o distracție inutilă.

O problemă și mai mare pentru pisicile din Marina SUA a fost faptul că au devenit o responsabilitate politică și juridică în perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. Bugetul apărării a fost redus, iar flota navală a fost diminuată dramatic, alarmând amiralii care credeau că rămân fără o flotă suficient de mare pentru a proteja interesele națiunii împotriva amenințării crescânde a comunismului. Membrii Congresului care susțineau reduceri profunde în domeniul apărării i-au ridiculizat pe amirali, dezvăluind că o navă folosise resursele unui comitet format din trei oameni pentru a planifica o înmormântare pentru pisica lor mascotă. A fost o lovitură ieftină, deoarece costurile de păstrare a pisicilor pentru a menține moralul erau nominale (și adesea plătite chiar de către echipaje), dar i-a stânjenit pe amirali dând publicului impresia că Marina cheltuia bani în mod frivol.

Mai mult decât orice, legile internaționale noi și mai stricte privind carantina au fost cele care au pus capăt tradiției pisicii de pe navă. Înainte de anii 1950, multe națiuni acordau pisicilor de pe navă un statut special care le făcea scutite de legile de carantină, permițându-le să umble libere prin porturile străine, unde poate cea mai gravă consecință era o ceartă cu un pisoi local. Legile adoptate de majoritatea țărilor după război au interzis pisicilor să părăsească o navă înainte de a trece printr-o perioadă lungă de carantină. Dacă oficialii locali prindeau o pisică strecurându-se de pe o navă, căpitanul putea fi amendat aspru sau chiar arestat.

Recunoscând că pisicile sunt nelegiuiți din fire, Marina a vrut să evite implicarea căpitanilor lor în conflicte juridice și diplomatice din cauza unei pisici curioase care încerca să ocolească carantina. Politica actuală a Marinei SUA nu interzice în mod explicit pisicile pe nave, dar permisiunea specială de care marinarii au nevoie acum pentru a aduce la bord un prieten felin nu este aproape niciodată acordată. Majoritatea marinei militare din lume au adoptat o politică similară - cu excepția Rusiei.