Lecțiile Armatei după 4 ani de război la graniță/România, între achiziții de miliarde și birocrație lentă

Au trecut exact 4 ani de la momentul care a reconfigurat arhitectura de securitate a Europei. Pe 24 februarie 2022, invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina a spulberat iluzia unei păci eterne pe continent. Și pentru România, țară aflată pe Flancul Estic al NATO și cu cea mai lungă graniță terestră cu statul atacat, evenimentul a reprezentat o problemă majoră, mai ales pentru că Armata se afla încă departe de un nivel optim de descurajare.

Exerciţiu tactic cu trupe şi trageri reale PATRIOT SPARK 23. FOTO: Inquam Photos / George Călin

Astăzi, la o distanță de 4 ani de la declanșarea conflictului de la granițele noastre, întrebarea care se conturează este una fundamentală pentru securitatea națională. Ce lecții a asimilat Armata Română din acest război de uzură și cum s-a transformat ea în fața noilor amenințări? Pentru a înțelege exact nivelul de pregătire și direcția în care se îndreaptă sistemul militar românesc, am apelat la expertiza a doi specialiști: analistul militar Claudiu Degeratu și comandorul în rezervă Sandu Valentin Mateiu.

Prioritatea modernizării tehnice

În absența unei doctrine noi, efortul principal s-a concentrat exclusiv pe componenta tehnică.

„Noi avem o strategie militară care s-a schimbat foarte puțin. Nu s-a schimbat mult la nivel conceptual și teoretic. Ce s-a încercat în mod deosebit a fost partea de modernizare a capabilităților. Asta ar fi, dacă totuși trebuie să ne uităm la niște subiecte, zona de modernizare a capabilităților, cu accent pe achiziții militare. Deci nu pe dezvoltări interne spectaculoase la nivelul industriei de apărare sau pe vreo integrare strategică între politica de apărare și politica industriei de apărare. Încă mai lucrăm la partea aceasta. Aceasta ar fi schimbarea”, a explicat Claudiu Degeratu.

Dincolo de noile dotări, misiunile fundamentale ale Armatei au rămas exact aceleași. Instituția se pregătește pentru aceleași scenarii elaborate înainte de anul 2022, fără o reconfigurare a priorităților operaționale.

„Au rămas aceleași tipuri de misiuni: apărarea teritoriului, participarea la misiuni de apărare colectivă, pe care le știam și dinainte de Ucraina și, bineînțeles, participarea la misiuni non-militare, de tip menținere a păcii sau gestionarea unor crize umanitare, acolo unde România decide să participe. A rămas aceeași gamă de misiuni. Nu sunt schimbări semnificative”, concluzionează analistul.

Cel mai mare succes înregistrat de România în acești 4 ani este securizarea spațiului aerian. Războiul din țara vecină a demonstrat clar că o națiune fără un cer protejat este expusă distrugerii totale a infrastructurii critice civile și militare. Din acest punct de vedere, România a anticipat parțial această nevoie prin programele de înzestrare demarate anterior, pe care a încercat să le accelereze recent.

„S-au făcut eforturi deosebite și progresul este vizibil, atât la forțele aeriene, cât și la sistemele antirachetă. Aici am avansat cel mai mult și rămâne o contribuție importantă pentru noi și la nivel NATO. Și cam atât”, a explicat Claudiu Degeratu.

Aeronave F-16 ale Forțelor Aeriene Române. FOTO: Ministerul Apărării

Restanțele la sol și în materie de personal

În timp ce, Forțele Aeriene au primit sisteme avansate Patriot și avioane F-16, Forțele Terestre se confruntă cu probleme majore și proceduri anulate. Programele de modernizare pentru vehicule blindate sau transportoare au suferit nenumărate întârzieri sau blocaje, cum a fost cazul blindatelor Otokar, semnalat recent de Adevărul .

„În rest, avem destul de multe probleme și la sistemele terestre. Sunt în curs de consolidare. După cum vedeți, unele programe merg, altele stagnează. Ați văzut ultima problemă cu firma turcească, cu Otokar. Dar, în general, progresul evident rămâne la forțele aeriene și la dimensiunea de apărare aeriană”, subliniază Degeratu.

Pe de altă parte, Armata Română continuă să înregistreze deficit de personal.

„Capacitatea este modestă spre scăzută, cu tendința de a rămâne la acest nivel, modestă spre scăzută, din cauza diferiților factori, interni și externi. Nu văd, pentru moment, un eveniment sau o strategie de relansare. Pentru a deveni mai atractivă, cariera militară are nevoie de schimbări, dar este foarte greu, în contextul actual, să sporim numeric numărul de militari profesioniști”, subliniază analistul.

Dacă armata activă suferă din cauza lipsei acute de personal, problema rezervei operaționale a atins un punct critic. Războiul de uzură din estul continentului a arătat clar că o armată de profesioniști se poate epuiza în doar câteva luni de lupte grele și pierderi materiale. Fără o rezervă de cetățeni antrenați și gata de mobilizare, capacitatea de rezistență pe termen mediu a statului scade dramatic.

„Iar pe partea legată de asigurarea rezervei operaționale, în special, lucrurile se mișcă greu, chiar foarte greu. Sigur, este un pas înainte, dar discutăm de o lege. Aplicarea ei în România este cu totul altceva. Nu este prima lege bună care se aplică parțial sau deloc în materie de apărare și securitate națională. Nu mă aștept la eforturi deosebite, pentru că nu există nici capacitate, nici mobilizare și nici interes politic sporit pe tema aceasta. Premierul a declarat, acum 2–3 luni, că trebuie să începem modest, de la un anumit nivel, ca să știm în ce direcție mergem. Acesta este un semnal clar că nu se vor aloca suplimentar bani sau resurse pentru așa ceva, adică nu este considerată o prioritate politică”, avertizează analistul.

Un aspect crucial al războiului contemporan, expus brutal de luptele din tranșeele ucrainene, este rolul tehnologiei ieftine, capabile să distrugă platforme militare extrem de scumpe. Sistemele antiblindaj portabile, de tip Javelin, și miile de drone comerciale modificate pentru atac au anulat, în multe rânduri, avantajul blindatelor grele. Armata Română a observat cu atenție aceste fenomene, dar implementarea măsurilor adecvate este un proces birocratic extrem de lent.

„Sigur că a învățat. Dar una este să înveți și alta este să aplici. Sunt două lucruri diferite. Nu este doar un discurs. S-au învățat lecții, pe diferite paliere. Există o anumită responsabilizare. Dar aplicarea este cu totul altceva. Este o discuție lungă și complicată. Lecții învățate sunt destule. Unele se văd și în discurs, și în abordări, dar rezultate notabile nu pot apărea rapid, într-un an sau doi. Nu a fost niciodată cazul nostru să avem transformări revoluționare peste noapte la nivelul instituțiilor de forță. Durează mult până când aceste lecții sunt internalizate și apoi aplicate. Este o chestiune verificată în timp. Nu mergem pe un model de tip polonez, cu accelerări și mobilizări politice maxime”, arată Claudiu Degeratu.

Prudența tactică în fața noilor tehnologii

Pe de altă parte, comandorul în rezervă Sandu Valentin Mateiu atrage atenția asupra riscului de a extrage concluzii universale dintr-un conflict specific cu limitări evidente.

„Războiul din Ucraina ne-a arătat, într-o situație dată, că lipsesc anumite elemente. De exemplu, niciuna dintre părți nu a putut obține supremația aeriană. A apărut această «inundare» a câmpului de luptă cu drone, ceea ce este clar o tendință, alături de inteligența artificială și de alte tehnologii noi, care, în final, duc roboții pe câmpul de luptă. Dar trebuie să fim atenți, pentru că toate acestea se petrec într-un context specific. Pentru războiul Rusia – Ucraina, nu știu dacă putem absolutiza rapid aceste concluzii. Vom vedea în ce măsură sistemele anti-dronă vor anihila dronele și în ce măsură va apărea o generalizare a utilizării dronelor, mai ales în condițiile în care, în alte teatre de operații, aviația este prezentă pe câmpul de luptă – lucru care, în Ucraina, a lipsit într-o anumită măsură. Sunt multe noutăți și necunoscute”, a explicat Sandu Valentin Mateiu.

Războiul de manevră nu a dispărut complet, chiar dacă pe frontul din Donbas luptele au degenerat într-un conflict de poziții de tipul Primului Război Mondial.

„Ca să vă dau un răspuns complet, ar trebui o discuție foarte lungă, o evaluare amplă a modului în care s-a schimbat câmpul de luptă. Este clar că s-a schimbat. Este clar că va fi mult mai dificil să aplicăm ceea ce am învățat despre manevră. Dar războiul de manevră nu a murit. În Ucraina avem o situație aproape cvasi-statică, însă, în ansamblu, NATO trage concluziile într-un context mai larg”, afirmă Sandu Valentin Mateiu.

Soluția de avarie: Achizițiile de urgență pentru drone

În privința dronelor, soluția imediată pentru statul român este achiziția externă de urgență, combinată cu speranța firavă a unei viitoare producții autohtone.

„Este o combinație. Tendința la nivelul armatei este să cumpere rapid drone și sisteme antidronă, pentru a acoperi o fereastră de vulnerabilitate pe termen scurt și, în același timp, industria de apărare să se configureze cu contribuții interne pe această temă. Adică să dezvoltăm capacități productive în contextul mecanismelor noi, cum ar fi finanțarea europeană sau conceptele NATO de dezvoltare a capabilităților comune. Dar și aici durează. Abordarea pe termen lung, de dezvoltare a unei capacități interne, naționale, productive, nu este simplă. Pe termen scurt, achizițiile rămân de bază, achizițiile «de pe raft», cum se spune”, arată Claudiu Degeratu.

Eșec major în dotarea Forțelor Navale

Dacă la nivel terestru și aerian există totuși mișcări de trupe, echipamente și fonduri considerabile, Forțele Navale Române au fost adesea ignorate cu desăvârșire sau blocate în licitații interminabile fără nicio finalitate. Comandorul Sandu Valentin Mateiu critică dur situația din acest sector.

„Unele dintre programele de până acum, mai ales în privința Marinei, sunt exemple de eșec. Pur și simplu, improvizațiile care au fost – acele 2 elicoptere, corveta aceea ușoară – sunt improvizații care nu răspund la ceea ce chiar ministerul a spus, că există un program de achiziții de corvete și așa mai departe”, explică expertul.

Pe de altă parte, o șansă istorică o reprezintă program SAFE, în cadrul căruia România va beneficia de finanțări rambursabile, în condiții extrem de avantajoase, în valoare de 16,6 miliarde de euro.

„Avem SAFE, care este o șansă mare, foarte mare, dar trebuie judecată foarte bine: ce programe și cum intră industria de apărare, cu cine se colaborează și așa mai departe. Aici cred că ministerul o să vă dea o imagine mai clară. Și a treia chestiune este corelarea cu realitățile. Avem acest război alături de noi, de 4 ani. Avem situația cu Statele Unite și, în ansamblu, problema relației transatlantice. În acest context, este clar că trebuie să fim foarte atenți la capitolul dezvoltării capacității de apărare”, afirmă Sandu Valentin Mateiu.

Promisiunile industriei autohtone de armament

În schimb, România suferă în continuare de problema cronică a industriei de apărare, incapabilă să ofere suficientă susținere pentru producția de muniție și armament.

„Progrese există la nivel de proiecte, intenții și acorduri, în special cu partenerii germani, cu partenerul sud-coreean și probabil va urma o etapă de consolidare și cu Franța, cu industria franceză, cu companiile din această zonă. Pe termen lung, vor conta la fel de mult și companiile americane. Și Turcia este extrem de dispusă să se implice în parteneriate industriale. Dar aici mai este mult de lucrat. O parte din probleme sunt ale noastre, o parte sunt ale lor. Unii au interes să vândă, alții au interes să dezvolte parteneriate industriale cu producție în România, cum ar fi Germania, Franța sau Coreea de Sud, care arată ambiția de a avea cel puțin două unități productive în România”, subliniază Claudiu Degeratu.

De asemenea, legislația românească impune o autonomie clară în sectoarele considerate de importanță națională, o cerință care devine extrem de greu de respectat.

„În același timp, trebuie să asigurăm o anumită autosuficiență în zone strategice, conform legislației românești. De exemplu, producția navală pentru nave de luptă trebuie asigurată integral în România. Producția de muniție trebuie să funcționeze pe un sistem de autosuficiență. Nu este suficient să produci muniția; trebuie să produci și pulberea necesară, iar în prezent aproximativ 70% din pulbere este produsă în China. Sunt multe aspecte de reglat pe termen lung, dincolo de asocierile și intențiile foarte bune ale unor parteneri industriali puternici din Europa”, conchide Degeratu.