Azi a fost probabil cea mai stresantă zi de până acum. Două echipe ale băietilor cu care sunt au rămas în blackout de comunicare pentru câteva ore în misiune și nu știam dacă se vor mai întoarce.

Nu știu câți pot să își imagineze sentimentul trăit, mai ales după ce deja de câteva zile stau și mănânc și povestesc, merg pe teren cu oamenii ăștia. Îmi arată scrisorile și desenele primite de la copiii lor, și atunci le simți emoția, dorul, durerea de a fi departe de familie. Mulți dintre ei nu sunt din zona asta unde suntem noi, ci din zone mult mai liniștite, însă își înțeleg bine și clar misiunea. Revenind: Când am auzit mașinile că revin la bază, mi-a revenit inima la loc.

Dimineață artileria ucraineană a tras în pozițiile rusești și la o distanță mică de noi am auzit inclusiv focuri de armă automată, adică contact direct.

Pe seară rușii au început să ne bombardeze cu rachete, slavă domnului, suntem cu toții teferi, însă este o experiență incredibilă. Războiul este murdar, jegos. La propriu și la figurat.

După un timp, ne-am mutat poziția și am întâlnit un alt batalion din aceeași brigadă, care are mari probleme logistice. Andrei și comandatul lui vorbit cu comandatul lor și au aflat că oamenii au o mașină la 50 de oameni. În caz de necesitate se retragere tactică, toți oamenii ăia sunt ca și morți, pentru că avansul a fost atât de rapid și surprinzător, încât nici Armata Ukr nu a fost pregătită să susțină liniile de comunicații.

50 de oameni la o mașină. O mașină care costă 5000 de euro. Deci valoarea vietii lor ar fi cam 100 de euro, în cazul (puțin probabil) în care ar trebui să se retragă.

Stăm pe întuneric, doar Starlink-ul ne ține treji, de pot și eu scrie această postare. Ca să vă dați seama cum sunt acești oameni, un camarad de a lui Andrei, să-i zicem Emil (evident, este un alt pseudonim), când eram la masă aveam nevoie de o furculiță. Omul, militar, s-a ridicat el de la masă a căutat una, nu a găsit niciuna curată, s-a dus singur și a spălat-o pentru mine. I-am spus că nu era nevoie să se ridice, că o spălam eu. Și mi-a spus: "tu esti oaspetele nostru, așa ne comportăm cu oaspeții".

Emil este designer UI/UX (din domeniul IT, pentru cei ce nu recunosc termenul) și nu este în armată pentru bani. Pentru că avea un câștig material mai mare din IT decât din armată (pentru cei care cred că ucrainenii se înrolează pentru bani). Este un om blând, vorbitor perfect de limba engleză și glumeț. Este un european la fel ca mine și ca tine.

Este în război pentru justețe, pentru a-și apăra familia și modul civilizat de viață. Din motive pe care nu le voi detalia aici, ar fi putut să refuze înrolarea, la fel ca Andrei, însă pe acești oameni îi mână credința în valori si principii. Într-un viitor corect, just, acceptabil pentru Ucraina.

Vă spun sincer că am simțit mai multă civilizație aici, în linia zero, decât în multe locuri din România. Nu există, când intrăm în casa în care temporar am locuit (abandonată de ruși când au fugit, care nu mai are proprietari, căci probabil au fost uciși), să nu ne descălțăm de ghetele militare, pentru că afară este noroi, plouă de 2 zile, iar drumurile sunt distruse și pline de nămol.

O echipă a rămas azi cu mașina blocată în drumurile desfundate și a fost scoasă cu ajutorul unui tractor. Dacă nu era norocul ca sătenii să aibă tractorul aproape, acea echipă trebuia ori să se deplaseze pe jos (si să fie reperată ușor de dronele rusești și astfel să fie victime sigure) fie trebuiau să rămână pe poziții.

Este evident nevoie de mașini 4x4 cu roți mari, este nevoie de saci de dormit rezistenți la frig și de haine termice și cauciucuri de iarnă off-road.

Emil și alți colegi, când au aflat că sunt de lângă Castelul lui Dracula, au zis că abia așteaptă să se termine totul, pentru a ne vizita țara în calitate de turiști.

Însa pentru a se termina totul bine, e nevoie de voi. Cum am văzut zâmbetul pe fața echipei care s-a întors și îmi spuneau că azi au încercat șosetele Salomon și că nu le-a fost atât de frig, atunci m-a lovit cu adevărat. Am realizat că fiecare 10 lei, 50, 500, 2000 lei de la voi, contează mai mult decât mi-am imaginat.

Mâine voi pleca personal într-o misiune destul de periculoasă, pentru a vedea lucurile de la câteva sute de metri de ruși și cum sunt brigada soră este în lipsă de echipamente.

Și acum vă cer din nou ajutorul, pentru că am cheltuit aproape toți banii pe echipamentele și ajutoarele umanitare (da da, și pentru câini și pisici), e nevoie de ajutorul oricăruia dintre voi. Din nou. Mi-ar fi rușine să o fac, dar când am văzut cât de important este pentru aceste brigăzi mașinile și faptul că le pot salva viața, o să vă invit să susțineți efortul oamenilor ca Andrei, ca Emil, ca restul echipei.

Cum puteți? În primul comentariu.

Sper la o noapte liniștită.