Masacrul acoperit de sovietici cu o pădure de molizi. Istoric: „Frica a intrat în oasele oamenilor până la începutul anilor ’90“

De 85 de ani, sovieticii au ascuns adevărul despre masacrul de la Fântâna Albă. Au sădit copaci pe locul unde românii care voiau să vină în Regat au fost uciși, au ascuns arhivele, iar de curând istoria a fost mistificată grosolan.

BucPress Cernăuți

Marin Gherman, doctor în ştiinţe politice, director al Institutului de Studii Politice şi Capital Social din Cernăuţi și lector la Universitatea „Ștefan cel Mare“ din Suceava, a acordat un interviu pentru „Weekend Adevărul“ în care dezvăluie cum rușii încearcă, și după atâta amar de ani, să ascundă adevărul despre acest eveniment.

„Weekend Adevărul“: După amputările teritoriale din 1940, au urmat mai multe valuri de deportări, iar la 1 aprilie 1941 a avut loc masacrul de la Fântâna Albă. Care credeți că este cea mai nimerită zi de comemorare a acestor victime?

Marin Gherman: Este bine, dar poate este și târziu că avem această dată în calendar în România, dar în afară de 1 aprilie, este foarte puțin amintit despre celelalte evenimente – nu prea se știe nici despre deportările din iunie 1941, nu mai vorbesc de cel de-al doilea val de deportări, de aceea ar fi nevoie să se atragă mai mult atenția asupra acestor evenimente. Eu zic că ar trebui să vorbim mai mult despre 1 aprilie. Ar fi foarte bine să se vorbească în școli, ce ne-am dorit cu toții, mai ales bucovinenii, să se vorbească mai mult în presă astfel încât să se cunoască ceea ce s-a întâmplat la Fântâna Albă, pentru că urmașii celor care au trecut prin Fântână Albă nu sărbătoresc 1 aprilie ca ziua păcălelii, nu se gândesc la așa ceva, pentru că 1 aprilie rămâne ziua tristeții. Din păcate, unii se veselesc și nu prea știu că avem și noi, din păcate, Katynul nostru (n.r. – execuția a peste 20.000 de polonezi de către forțele poliției secrete sovietice în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în satul Katyn), dar asta este o altă discuție. Despre masacrul de la Katyn se știe, s-au făcut filme, s-au scris cărți, se fac conferințe, se vorbește, dar despre Katynul românesc, din păcate, vorbesc doar câțiva intelectuali și își mai aduc aminte politicienii din când în când. E o temă pentru elita politică culturală, intelectuală și presă să atragem atenția asupra acestor evenimente.

Marin Gherman Arhivă personală

Cu speranța până în ultima clipă

Care era starea de spirit a populației bucovinene în acea perioadă? Ce drepturi își pierduseră românii? De ce se temeau ei să rămână în locurile natale, în satul în care s-au născut, și voiau să o ia de la capăt în locuri străine, unde, chiar dacă se vorbea aceeași limbă, totuși erau ținuturi străine pentru ei?

Să ne imaginăm doar cât de greu le-a fost acestor oameni că au fost dispuși să-și părăsească satul natal și să fugă într-o altă zonă, chiar dacă era România. Prin ce greutăți au trecut acești oameni? Greutăți diferite. Și aici vorbim despre presiuni permanente din partea administrației, o administrație ostilă față de ei, care îi privea ca un element străin, chiar dacă administrația sovietică însăși era un element străin, era o ocupație de facto a acestor teritorii. Viața oamenilor s-a transformat într-un adevărat calvar, lucru pe care îl știm din majoritatea mărturiilor despre acea perioadă. Spiritul era unul critic față de ocupația sovietică, oamenii au considerat că ocupația sovietică este un fenomen temporar, că va reveni România acolo și va fi cum a fost odată, o normalitate cel puțin lingvistică, culturală. În acest context au văzut și alte elemente mai permisive, cum ar fi schimbul de populații, mai ales în ceea ce-i privește pe etnicii germani, întrucât la acea vreme alta era legătura dintre Uniunea Sovietică și Germania, crezând astfel că și în cazul lor ar fi o soluție. Mulți dintre cei care au reușit să scape mai înainte de 1941 au ajuns în Timișoara, în București și în alte zone. Au fost, de exemplu, și alte situații triste, cum ar fi masacrul de la Lunca (n.e. – 7 februarie 1941) și alte ieșiri sporadice din teritoriu. Ceea ce i-a convins pe liderii sovietici de atunci a fost că nu trebuie păstrat acest echilibru fragil al relațiilor cu comunitatea românească, ci românii trebuie supuși unor încercări grele și speriați astfel încât să nu-și mai închipuie vreodată că nu vor mai fi loiali statului sovietic. Știm foarte bine modul în care Uniunea Sovietică gestiona spațiul economic, politic, cultural, lingvistic, prin uniformizare, și mulți au spus: „Murim sau pierdem tot și tot vom muri treptat, ne vom stinge“. Și pe acest fundal, pe această incertitudine și pe această teamă generală s-a şi produs evenimentul de la Fântâna Albă.

La monumentul de la Fântâna Albă FOTO BucPress Cernăuți

De ce n-au fost lăsați să părăsească regiunea și românii, așa cum s-a întâmplat cu nemții? Nu mai era cine să lucreze la colhozuri?

În relația cu populația germană era cu totul altă abordare. Să nu uităm că Adolf Hitler și Iosif Stalin erau în acel an cei mai buni prieteni, urma peste câteva luni războiul care a fost o surpriză pentru Stalin. În mod normal, așa cum au împărțit ei lumea prin Pactul Ribbentrop-Molotov, s-au înțeles și în discuțiile bilaterale despre soarta nemților. Asta s-a produs în ciuda faptului că mulți dintre etnicii germani nu-și doreau să se întoarcă în Germania, dar e un alt subiect. În schimb, românii nu erau reprezentați în acea perioadă de vreun stat mare. Românii au fost văzuți de Uniunea Sovietică ca fiind un element primejdios. Ei erau majoritari în satele din care au pornit la drum și au fost uciși la Fântâna Albă, în poiana de la Varnița. În primul rând, dacă-i lăsau să treacă granița pe toți cei care doreau să o facă, puteau să fie depopulate acele localități. În al doilea rând, era nevoie de un model de a aduce frică în oameni și a aduce dominație prin înfricoșare, astfel încât să fie un model și un exemplu pentru celelalte popoare care au nimerit în componența Uniunii Sovietice, în urma rapturilor teritoriale, și nu s-a permis acest lucru.

În plus, românii erau foarte sceptici, critici, se opuneau regimului sovietic, reprezentau pentru regim o primejdie. Regimul sovietic era preocupat de identificarea liderilor de opinie, a acelora care pot organiza oamenii, care încearcă să trezească conștiința sau să organizeze o mișcare anticomunistă, care pâlpâia în acea zonă. Și iată că Fântâna Albă a prezentat exact un model prin care cei mai buni, cei mai curajoși, cei mai organizați oameni au fost uciși. Mărturiile spun că, mult timp, niște cadavre au fost urcate în căruțe și duse prin satele românești să vadă oamenii ce se întâmplă cu cei care se opun sovieticilor. Frica aceasta a intrat în oasele oamenilor până la începutul anilor ’90. Unii se temeau să vorbească despre acest masacru, unii au văzut că orice ai face vei fi pedepsit și unii au înțeles că nu poți să glumești când vorbești despre un stat totalitar.

Semnătura regimului sovietic

A răspuns cineva vreodată pentru ceea ce s-a întâmplat la Fântână Albă în 1941?

Nimeni, niciodată. Din păcate, nici nu avem suficiente studii. Eu am fost co-organizatorul unei mese rotunde bilaterale științifice la Universitatea Națională din Cernăuți prin 2017, am încercat să punem la o masă specialiștii ucraineni, români, de orice naționalitate, să spună cât mai multe despre acel eveniment. Din păcate, Uniunea Sovietică a ascuns tot adevărul, toate documentele, tot ceea ce este reprezentativ pentru a înțelege ce s-a întâmplat cu adevărat acolo. Noi cunoaștem contextul geopolitic, este semnătura regimului sovietic care a mai fost și în alte zone, mă refer la alte teritorii ocupate de Uniunea Sovietică. Dar n-a răspuns nimeni niciodată. Desigur, autoritățile ucraniene spun că este o crimă sovietică, o crimă comunistă, tot așa cum au suferit de foame și ucranienii de Holodomor și de alte lucruri comise împotriva poporului ucrainean. Rusia spune că a fost o mică răscoală acolo, într-o zonă îndepărtată, și că Moscova nu a controlat subiectul, n-ar avea nicio legătură cu activitățile KGB-ului.

Ne-am trezit de fapt cu o rană adâncă despre care știm mai puțin și vinovații n-au fost pedepsiți și, mai mult decât atât, cei care au fost în miezul și în nucleul acestei crime împotriva umanității nu au suportat nicio daună, nici măcar reputațională, nici până în momentul de față. Adevărul este departe, în arhivele serviciilor secrete sovietice și în arhivele grănicerilor sovietici aflate la Moscova. Chiar dacă le-am citi și le-am consulta, nu ne vor oferi nimic mai mult decât niște informații oficiale, ideologizate, care sunt ferm convins că ar prezenta victimele ca fiind agresori.

Fântâna Albă FOTO, locul unde eroii sunt comemorați în fiecare an FOTO BucPress Cernăuți

„În cazul masacrului de la Fântâna Albă, istoria este mistificată grosolan“

După destrămarea Uniunii Sovietice, cum a fost tratat subiectul?

Subiectul s-a și politizat foarte mult și apar fel și fel de narațiuni false cum că doar ucrainenii ar fi împușcat românii, apoi sunt și alte informații cum că erau și români alături de ucraineni. Deci sunt multe mituri pe tema aceasta care au loc într-un context al politizării discuțiilor, ceea ce nu prea ne place. Dar adevărul rămâne: este o crimă sovietică împotriva unui popor care și-a dorit libertate, care și-a dorit să scape de sub acest jug sovietic. Desigur că erau și ucraineni în componența Uniunii Sovietice. Ucraina era acolo, dar erau și ruși și alții, iar sistemul de rotație a grănicerilor sovietici este foarte cunoscut. Inclusiv români de-ai noștri sau români basarabeni au fost grăniceri în Kazahstan și invers. Deci modul acesta de a vedea și de a etniciza problema mi se pare cel puțin iresponsabil.

Spuneți că istoria este mistificată grosolan. Ce s-a întâmplat?

În anul 2021, pe pagina de Facebook a Administrației Regionale de Stat Cernăuți a fost publicat un videoclip despre masacrul de la Fântâna Albă, în care istoria este mistificată grosolan. În filmul asumat astfel de Administrația Regională din Cernăuți spune că ar fi fost doar 50 de victime. Se trece peste faptul că era vorba de etnici români și se cataloghează actul drept o provocare „planificată și organizată conștient de către serviciile speciale românești împotriva locuitorilor Bucovinei“. Comunitatea românească din regiunea Cernăuți a reacționat prompt pe rețelele de socializare și în presă, iar Ambasada României la Kiev a menționat că este obligatorie „respectarea adevărului istoric în orice încercare de portretizare a masacrului care a avut loc la Fântâna Albă“. Narațiunile sovietice privind tragedia de la Fântâna Albă urmăreau două obiective principale: în primul rând, să ascundă detaliile acestui masacru și, în al doilea rând, să-l prezinte ca pe o acțiune a agenților români și germani cu scopul de a deculpabiliza regimul sovietic. În ziarul „Timp nou“ din data de 2 aprilie 1991, citat de „Monitorul bucovinean“, Partidul Comunist informa că „în cursul lunii martie 1941, sub influența zvonurilor răspândite de agenții serviciilor speciale ale Germaniei fasciste și României regale despre colectivizarea forțată și luarea averii, deportarea în Siberia a persoanelor care nu doresc să intre în colhoz, s-au intensificat încercările de trecere în România a cetățenilor de naționalitate română din majoritatea raioanelor regiunii Cernăuți“. La un moment dat, la 1 aprilie 1941, potrivit ideologilor comuniști, mulțimea a început să tragă în ostași, iar subunitățile Armatei Roșii au fost supuse unui tir de gloanțe. „Ca urmare a împușcăturilor de răspuns au murit 24 de oameni, 43 au fost răniți. De la ei au fost luate o armă și 10 cartușe de luptă pentru ea, 2 revolvere 4 pumnale. Tuturor răniților li s-a acordat ajutor medical“, scria ziarul în anul în care s-a destrămat URSS. Așadar, noua narațiune a autorităților regionale din Cernăuți este o continuare a liniei ideologice sovietice, ce-i drept, mai adaptată la realitățile mileniului III.

„Parcă și copacii plâng acolo“

Ați fost vreodată acolo la vreo comemorare sau doar să vedeți cum arată locul? Am înțeles că la un an de la masacru s-au pus acolo câteva cruci, dar că au dispărut și ele.

Da, sigur, am fost de mai multe ori. Comunitatea românească din regiunea Cernăuți se adună acolo an de an, pe 1 aprilie. S-au adunat chiar și în perioada pandemiei de COVID-19, cu greu, în grupuri izolate, dar practic n-a fost un an după destrămarea Uniunii Sovietice când românii nu se adunau acolo să se roage pentru sufletele celor uciși. Este un loc încărcat de multă emoție. Este un poet cernăuțean, Vasile Bâcu, care are și un poem despre Fântâna Albă și el spune foarte bine că „parcă și copacii plâng acolo“. Este o zonă în care românii vin, se roagă, se adună, plâng împreună, se roagă împreună cu preoți pentru cei care şi-au dat viaţa pentru România, pentru limba română, pentru dorința de a fi alături de frații lor și nu au fost lăsați.

Însă zona este în același timp una foarte necunoscută în privința istoriei. Mărturiile spun că era o câmpie la Varnița. Apoi, după ce s-a întâmplat acel masacru, au fost plantați copaci și vă dați seama că accesul la eventuale săpături sau accesul la multe dintre probele acestor crime este mult mai greu. În anii ’90, un grup de români au pus o cruce care să amintească de faptul că în acest loc, în 1941, a început masacrul de la Fântână Albă. Crucea se află în pădure, dar cel mai posibil, nu era chiar pădure acolo, pentru că mărturiile ne spun că în timpul acestui masacru oamenii erau într-o câmpie, de fapt, iar unii au reușit să se refugieze în pădure, deci pădurea era mult mai departe. Sovieticii au plantat acolo o pădure să nu se mai știe nimic. Ulterior, în anii 2000, a fost ridicat un monument mare din lemn, pe care s-a scris și în ucraineană, și în limba română. Acolo se adună în momentul de față comunitatea românească din regiunea Cernăuți.

A săpat vreodată cineva după morții de acolo să se afle câte victime au fost? Este posibil ca după mulți ani rudele celor morți să fi încercat să le recupereze resturile pământești?

Vă dați seama ce complicat a fost acest lucru dacă noi am intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial și apoi din nou am ajuns în tăcerea sovietică până în anii ’90, deci timp de aproape 50 de ani era imposibil să sapi, să lucrezi. Da, avem mărturii care ne spun că unii au venit la o comemorare și și-au identificat părinții prin păduri, i-au adus acasă și i-au înmormântat sau unii s-au târât cumva, s-au prefăcut că sunt morți, alții au fost găsiți morți, cum ar fi cuplul care a fost găsit îmbrățișat. Sunt mărturii ale timpului, mai ales ale celor care au supraviețuit și au ajuns în România. Din păcate, nu mai avem supraviețuitori în momentul de față.

Adevărul despre Fântâna Albă poate fi aflat printr-o combinație de surse. Avem nevoie de sursele oficiale, care sunt ideologizate și ne-au prezentat acest subiect ca fiind un fel de mic război, o răscoală a unor români la adresa grănicerilor pașnici, așa cum a fost prezentat în istoriografia sovietică și în arhive ceea ce s-a întâmplat la Fântâna Albă. O altă sursă sunt mărturiile. Așa trebuie refăcută această poveste tristă când persoanele care puteau fi salvate au fost aruncate în gropi comune. Nu se știe numărul morților. Se variază începând cu 1.000 și se ajunge până la 3.000 de oameni, majoritatea fiind români. Nu exclud că au fost și reprezentanți ai altor popoare, însă majoritatea au fost români bucovineni care au fost uciși la noua frontieră sovieto-română. Asta era credința lor și asta era identitatea lor regională.