Misterul cailor sălbăticiți de pe DN57B, vechiul drum al cărbunelui din Banat

Au trecut 180 de ani de când primele echipe de muncitori începeau amenajarea căii de acces prin cele mai neumblate ținuturi din sud-vestul țării. În prezent, Drumul Național 57B se întinde pe aproximativ 97 de kilometri, făcând legătura între Oravița și Iablanița. Traseul taie Munții Aninei și străbate Valea Almăjului prin localitățile Anina și Bozovici, intersectând în final DN6, în proximitatea culoarului Timiș–Cerna și a stațiunii Băile Herculane.

O arteră născută din goana după cărbune

Geneza acestei conexiuni rutiere datează de la mijlocul veacului al XIX-lea, când Banatul Montan devenise motorul industrial al stăpânirii habsburgice. Începând cu secolul al XVIII-lea, administrația imperială a dezvoltat exploatări moderne pe fondul abundenței de fier, cupru, păduri seculare și zăcăminte carbonifere. S-au conturat rapid centre urbane cosmopolite – Oravița, Bocșa Montană, Sasca Montană, Dognecea, Reșița și Anina – populate de comunități de români, germani, maghiari, cehi, slovaci, italieni și sârbi.

La Steierdorf (actuala Anina), activitatea extractivă a debutat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când au fost identificate straturi consistente de huilă de calitate superioară, cu parametri apropiați de antracit. Cărbunele ardea cu o putere calorică remarcabilă și conținea puține impurități, devenind esențial pentru uzinele din Reșița, pentru vapoarele dunărene, locomotivele epocii și sistemele de încălzire ale marilor edificii imperiale.

„În bazinul carbonifer de la Steierdorf erau cunoscute până atunci 11 strate de cărbune. Patru dintre acestea erau considerate exploatabile și aveau grosimi între aproximativ 2 și 10 picioare (0,6–3,2 metri), cu o medie de circa 3 picioare (aproape un metru). Cantitatea de cărbune cunoscută până atunci era estimată la aproximativ 283 de milioane de chintale (circa 15,9 milioane de tone), iar rezerva deja pregătită pentru exploatare la aproximativ 4,7 milioane de chintale (circa 263.000 de tone).”
— cotidianul vienez „Die Presse”, 1856

Poziționată strategic, în proximitatea minelor de aur, cupru și fier, dar și mai aproape de fluviu, Oravița a devenit centrul logistic al regiunii. Pentru a duce cărbunele spre portul Baziaș, s-a demarat în jurul anului 1847 construcția unei căi ferate de peste 60 de kilometri. Însă legătura primară dintre zăcămintele Aninei și Oravița s-a sprijinit inițial pe o șosea.

Documentele Primăriei Anina consemnează că tronsonul Oravița–Steierdorf s-a conturat între 1846 și 1847. În aceeași perioadă s-a deschis șantierul spre Bozovici, extins ulterior prin Valea Almăjului către Băile Herculane. Segmentul incipient măsura circa 20 de kilometri (10.700 de stânjeni până la stația Lișava), fiind conceput pentru a deservi direct convoiul greu de transport.

De la tracțiunea animală la calea ferată montană

Cheltuielile ridicate și ritmul lent al transportului rutier au impus găsirea unei soluții feroviare directe spre centrul minier. Așa s-a născut proiectul liniei montane Oravița–Anina, demarat în mijlocul frământărilor politice din imperiu.

Înainte de apariția locomotivelor cu abur pe întreg traseul montan, provocările reliefului au fost depășite printr-o combinație inedită de tracțiune cabalină și sisteme gravitaționale.

„Pentru transportul cărbunelui de la Anina la Oravița s-a construit o cale ferată cu tracțiune animală, folosind cai, și de aceea se numea Pferdenbahn. Caii trăgeau vagoanele încărcate sau goale doar pe porțiunile orizontale. Între Anina și Oravița exista o diferență mare de nivel, astfel că au fost amenajate trei «căderi» – pante abrupte. La fiecare existau două linii paralele: pe una coborau prin gravitație vagonetele pline, iar pe cealaltă erau ridicate cele goale, cu ajutorul unui cablu trecut peste un tambur amplasat pe culmea rampei. Coborârea trenului plin ajuta astfel la ridicarea celui gol.”
— Dumitru P. Ionescu, „Construcția căilor ferate din Banat” (1988)

Lucrările complexe la calea ferată definitivă s-au întins pe aproape un deceniu. Șantierul a presupus perforarea a peste 20 de kilometri de stâncă masivă, realizarea a 10 viaducte (cu o lungime cumulată de 843 de metri) și forarea a 14 tuneluri, preponderent în curbă, ce însumează 2.084 de metri. Calea ferată cu ecartament normal atinge o lungime de 33,4 kilometri și învinge o diferență de altitudine de circa 338 de metri, pornind de la 218,7 metri în Oravița și ajungând la 556,4 metri la Anina. Inaugurată pentru mărfuri în 1863 și pentru călători în 1869, linia este astăzi o atracție pur turistică.

Hergheliile rătăcite: urmașii cailor de mină

Odată cu modernizarea transportului și declinul treptat al activităților miniere și forestiere, sute de cabaline folosite la cărăușie și pe traseele timpurii de tip Pferdenbahn au devenit inutile. Multe dintre animale au fost eliberate în pădurile montane. În decursul deceniilor, caii s-au adaptat climei aspre, s-au înmulțit necontrolat și au format herghelii sălbatice care cutreieră nestingherite Munții Aninei.

Animalele sunt zărite adesea la marginea DN57B, în special primăvara devreme sau iarna, când resursele de hrană din adâncul pădurii sunt limitate.

Reprezentanții Direcției Regionale de Drumuri și Poduri Timișoara au confirmat că exemplarele din zona Măidan provin din vechile exploatări abandonate: „Cabalinele provin de la fostele exploatări miniere și forestiere abandonate; în timp s-au înmulțit pe cale naturală, s-au adaptat condițiilor de mediu și populează zona Munților Aninei”, preciza instituția după ce drumarii de la SDN Caransebeș au întâlnit animalele pe traseu. În sezoanele geroase, caii au fost atrași la marginea asfaltului și de sarea folosită ca material antiderapant, determinând echipele de întreținere să le amenajeze puncte de hrănire cu fân.

O călătorie turistică prin trecutul imperial

Deși nu mai joacă rolul economic crucial de altădată, DN57B a devenit una dintre cele mai spectaculoase rute turistice din țară. La scurtă distanță de Oravița, drumul urcă la peste 700 de metri altitudine spre Marila, fostă stațiune climaterică de secol XIX. Căutată odinioară de aristocrația austro-ungară pentru sanatoriile de boli pulmonare și aerul curat, așezarea dispunea de hoteluri cochete, restaurante și vile de vacanță.

Mai departe, șoseaua coboară pe pitoreasca Vale a Minișului spre Bozovici, intersectând celebra Cascadă Bigăr, al cărei izvor subteran parcurge aproximativ 200 de metri înainte de a se prăvăli peste pragul de tuf calcaros în albia Minișului.

Capetele istorice ale drumului păstrează intact farmecul fostelor colonii austriece. Oravița găzduiește cel mai vechi teatru de pe teritoriul României, inaugurat în 1817, precum și gara istorică a primei căi ferate montane. La polul opus, Anina conservă cartierele muncitorești ridicate în epoca habsburgică și clădirile vechii exploatări carbonifere, parțial transformate într-un muzeu dedicat celor două secole de istorie industrială.

Explorează subiectele:

DN57B Banatul Montan cai sălbăticiți

Distribuie Distribuie Comentarii