Moscova și Beijingul forțează NASA să trimită de urgență un reactor pe Lună
La sfârșitul lunii august, agenția spațială americană a cerut companiilor din industrie să accelereze proiectarea unei unități nucleare capabile să suporte vibrațiile lansării și să opereze complet autonom, într-un mediu extrem. Decizia vine pe fondul îngrijorărilor formulate la Washington și detaliate de cotidianul The New York Times, potrivit cărora o infrastructură energetică ruso-chineză ar putea transforma suprafețe întinse de pe Lună într-o zonă de excludere inaccesibilă altor state.
Viitoarea baza americană pe Luna/FOTO:NASA
Atât programul american, cât și cel chinez vizează stabilirea unor avanposturi permanente, extragerea zăcămintelor de gheață și crearea unor puncte de plecare pentru explorarea Sistemului Solar. În aceste planuri, reactoarele atomice sunt indispensabile. Noaptea selenară durează peste două săptămâni terestre, interval în care sistemele fotovoltaice devin inutile, iar variațiile termice din regiunile polare sunt brutale, coborând de la plus 54 de grade până la minus 203 grade Celsius.
Răspunsul tehnologic al Statelor Unite este „Lunar Reactor 1”, un modul proiectat să genereze 20 de kilowați – suficient pentru consumul a aproximativ 16 gospodării americane – și să funcționeze neîntrerupt timp de cinci ani fără asistență umană. În paralel, Departamentul Apărării dezvoltă propriile reactoare spațiale pentru diverse orbite, iar NASA are în plan lansarea unei nave spațiale propulsate nuclear spre Marte în decembrie 2028.
De cealaltă parte, China a delegat componenta energetică partenerului său de la Moscova. Conform contractelor guvernamentale rusești, până în 2036 ar urma să fie finalizat reactorul „Selena”, adaptat după o tehnologie concepută inițial pentru regiunile arctice. Unitatea va furniza până la 10 kilowați, având o durată de exploatare autonomă estimată la un deceniu.
Decalajul istoric și blocajul aprovizionării cu combustibil
Analiza documentațiilor tehnice și a arhivelor de achiziții arată că energia nucleară reprezintă singura contribuție majoră pe care Beijingul a lăsat-o pe seama Moscovei. Rusia deține o vastă experiență practică, plasând pe orbită peste 30 de reactoare în anii 1970 și 1980, și controlează cele mai consistente rezerve de uraniu slab îmbogățit, materia primă considerată ideală pentru zborurile cosmice.
În schimb, Statele Unite încearcă să recupereze terenul pierdut. Singurul reactor american trimis vreodată în spațiu a fost lansat în 1965 și oprit la scurt timp în urma unei avarii tehnice. Deși Washingtonul a alocat de atunci peste 20 de miliarde de dolari programelor de cercetare nucleară spațială, niciun alt dispozitiv similar nu a mai părăsit Terra.
Pentru americani, o piedică majoră o reprezintă aprovizionarea cu combustibil HALEU (uraniu slab îmbogățit cu concentrație înaltă). Principalul producător mondial rămâne Rusia, însă importurile pe piața din SUA au fost sistate legal în 2024, în urma invaziei din Ucraina. În acest context, unii ofertanți, precum Space Nuclear Power Corporation, analizează reactoare bazate pe uraniu puternic îmbogățit. Soluția stârnește controverse majore de securitate. Fizicianul și congresmanul Bill Foster a atras atenția că acest tip de material poate fi convertit cu ușurință în armament: „Pentru asta nu ai nevoie de nimic în afară de un atelier mecanic și puțin explozibil”. În ceea ce privește reactorul ruso-chinez, specificațiile carburantului rămân clasificate, compania de stat Rosatom refuzând orice comentariu.
Pericolele unui accident și problema deșeurilor abandonate
Specialiștii avertizează că planurile ambelor tabere se confruntă cu riscuri uriașe și termene nerealiste. Până în prezent, nicio putere spațială nu a testat un modul de aselenizare capabil să depună în siguranță o încărcătură grea și radioactivă pe un relief accidentat, după cum nimeni nu a operat vreodată un reactor în condiții de microgravitație.
Deși reactoarele ar urma să fie activate abia după sosirea pe Lună, cel mai mare pericol rămâne faza de decolare. Dacă o rachetă s-ar prăbuși în ocean, apa ar putea acționa ca moderator, amorsând o reacție în lanț necontrolată în apropierea zonelor de coastă. Un precedent îngrijorător indicat de Departamentul de Stat american a avut loc în 2019 în Marea Albă, unde o operațiune de recuperare a unei rachete rusești cu propulsie nucleară s-a soldat cu activarea unei reacții atomice și moartea a cel puțin cinci specialiști, acuzații respinse de Moscova. Un alt incident istoric a fost cel din 1978, când satelitul sovietic „Cosmos-954” s-a dezintegrat deasupra Canadei, contaminând peste 124.000 de kilometri pătrați; doar 0,1% din materialul radioactiv a putut fi recuperat.
Pe solul lunar, lipsa unei anvelope groase de protecție – imposibil de transportat din cauza greutății – sporește probabilitatea incidentelor, conform lui R. Scott Kemp, conferențiar la Massachusetts Institute of Technology. Gravitația redusă ar facilita împrăștierea resturilor radioactive pe distanțe considerabile în cazul unei deflagrații.
Niciuna dintre părți nu deține o strategie de ecologizare: reactoarele epuizate vor fi pur și simplu abandonate pe Lună. Julien de Troullioud de Lanversin, cercetător la Universitatea de Știință și Tehnologie din Hong Kong, a subliniat că miza geopolitică eclipsează normele de siguranță pe termen lung: „În cursă, nimeni nu vrea să-și bată capul cu o problemă complicată, pentru care nimeni nu are o soluție”.
Explorează subiectele:
