Nicușor Dan forțează limitele constituționale în negocierile pentru Guvern

În urma noilor consultări desfășurate cu partidele parlamentare, președintele Nicușor Dan a optat pentru nominalizarea lui Siegfried Mureșan drept candidat la funcția de prim-ministru. Concomitent cu această mutare, șeful statului a subliniat că noul Executiv trebuie să întrunească susținerea Legislativului și a îndemnat forțele politice să colaboreze, motivat de refuzul constant de a împinge țara spre alegeri anticipate.

Mecanismul prevăzut de legea fundamentală este precis: președintele convoacă la consultări formațiunea care deține majoritatea absolută sau partidele parlamentare în lipsa acesteia, apoi desemnează un pretendent la conducerea Guvernului. Din momentul numirii, candidatul are o fereastră de zece zile pentru a prezenta Parlamentului echipa ministerială și programul politic, solicitând votul de încredere.

Analizând acest parcurs instituțional, analistul de politică externă și securitate Cătălin Done a punctat care sunt reperele legale pe care Administrația Prezidențială este obligată să le respecte:

„Președintele are, fără îndoială, un rol activ în formarea Guvernului. Constituția îi cere să consulte partidul care deține majoritatea absolută sau, în lipsa unei asemenea majorități, partidele reprezentate în Parlament și apoi să desemneze candidatul pentru funcția de prim-ministru. Dar această competență trebuie citită împreună cu art. 1 alin. (4) și art. 80 alin. (2) din Constituție. România este organizată potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, iar Președintele trebuie să vegheze la buna funcționare a autorităților publice și să exercite o funcție de mediere între puterile statului și între stat și societate.” — Cătălin Done

Unde se opresc prerogativele prezidențiale în deblocarea crizelor

Dacă în situații de criză prezența președintelui devine mai vizibilă pentru a evita blocajele, implicarea Cotroceniului nu poate merge până la confiscarea negocierilor parlamentare. Cătălin Done atrage atenția că președintele riscă să devină el însuși o parte a problemei dacă depășește facilitatea dialogului:

„Așadar, președintele poate facilita dialogul, poate convoca partidele, poate cere soluții și poate identifica o persoană care are șanse reale să obțină votul Parlamentului. Într-un blocaj, chiar trebuie să fie un factor de deblocare. Dar există o limită: medierea nu trebuie să se transforme în substituirea partidelor și a Parlamentului în procesul de construire a majorității. Majoritatea parlamentară este o realitate politică ce trebuie construită în Parlament. Președintele poate crea condițiile dialogului, dar nu poate deveni el însuși constructorul unei majorități politice în sensul negocierii programului, distribuirii responsabilităților politice sau stabilirii formulei de guvernare.” — Cătălin Done

Specialistul subliniază că actul final decizional aparține în exclusivitate forului legislativ: „Candidatul desemnat de președinte trebuie să ceară Parlamentului votul de încredere asupra programului și întregii liste a Guvernului. Decizia politică finală aparține Parlamentului, iar Președintele se supune total voinței exprimate de către Parlament. Așa funcționează democrația reprezentativă.”

Diferența dintre mediere și amestec politic direct

Când discuțiile cu liderii de partide se prelungesc, tentația șefului statului de a contura el însuși o alianță guvernamentală poate estompa separarea puterilor în stat.

„Linia de demarcație este dată de scopul și natura intervenției prezidențiale. Din păcate, cei 36 de ani de democrație ne-au adus la pachet și președinți care au încercat să-și impună voința asupra actului de guvernare per se. Una este să îi întrebi pe liderii politici ai partidelor din Parlament «Care este soluția prin care puteți obține o majoritate parlamentară?» și alta este ca președintele să le spună «Aceasta este formula politică pe care trebuie să o construiți și acesta este programul pe care trebuie să îl adoptați». Prima conduită ține de mediere. A doua riscă să transforme președintele într-un actor politic participant la negocierea guvernării, ceea ce este periculos pentru sistemul de echilibru al puterilor în stat.” — Cătălin Done

Într-o republică semiprezidențială, votul direct oferă președintelui greutate populară, însă nu îi atribuie rolul premierului. Făcând referire la jurisprudența Curții Constituționale, analistul a criticat poziționarea din ultima perioadă a lui Nicușor Dan:

„Este foarte important și principiul cooperării loiale între autorități. Curtea Constituțională a legat în jurisprudența sa acest principiu de separația și echilibrul puterilor. În Decizia 358/2018, Curtea a arătat, într-un alt context, că atribuțiile prezidențiale trebuie exercitate în limitele competenței constituționale și a subliniat rolul de mediere și conlucrare instituțională. Prin urmare, președintele poate fi foarte activ ca mediator, dar trebuie să fie prudent în momentul în care activitatea sa începe să semene cu negocierea unei coaliții politice. Or, eu am impresia că de ceva vreme Președintele Dan a ieșit din logica cooperării loiale.” — Cătălin Done

Cine are dreptul de a stabili agenda Executivului

Legea fundamentală delimitează clar cine guvernează țara. Potrivit articolului 102 alin. (1), Guvernul este cel care implementează politica internă și externă pe baza programului girat de Parlament, iar articolul 107 alin. (1) specifică limpede că Executivul este condus și coordonat de primul-ministru.

„Președintele poate avea, în mod inevitabil, influență politică. Este ales direct de cetățeni și are o legitimitate democratică proprie. Dar influența politică nu trebuie confundată cu competența de a conduce Guvernul sau, mai rău, de a dicta Parlamentului ce să facă. Constituția spune expres, la art. 102 alin. (1), că Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. Iar art. 107 alin. (1) stabilește că primul-ministru conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia.” — Cătălin Done

Din acest motiv, politologul subliniază că prioritățile trasate de la Cotroceni nu se pot substitui deciziei parlamentare:

„Așadar, președintele poate avea preferințe sau poate transmite priorități politice generale, dar nu poate transforma Palatul Cotroceni într-un centru paralel de guvernare, așa cum încearcă unii să îl convingă pe Președintele Dan să facă. Consilierii domnului Dan trebuie să înțeleagă că programul Guvernului este supus votului Parlamentului, nu aprobării politice a președintelui.” — Cătălin Done

Frica de anticipate și costul responsabilității politice

Dorința de a evita cu orice preț dizolvarea Legislativului a fost exprimată public de Nicușor Dan, inclusiv la data de 24 septembrie, când avertiza că un scrutin anticipat ar aduce noi luni de tensiuni electorale. Cu toate acestea, Cătălin Done menționează că acest scop nu justifică forțarea cadrului legal:

„Evitarea alegerilor anticipate poate fi un obiectiv politic legitim, dar trebuie să fie urmărit prin instrumentele pe care Constituția le pune la dispoziția președintelui. Constituția nu îi conferă președintelui o putere generală de a construi orice majoritate pe care o consideră necesară pentru a evita alegerile anticipate. Există, prin urmare, un risc atunci când obiectivul politic - de exemplu evitarea anticipatelor - ajunge să determine alegerea candidatului sau formula politică înainte ca aceasta să fie rezultatul unei majorități parlamentare reale.” — Cătălin Done

Totuși, expertul rămâne nuanțat, afirmând că este „prudent cu formularea «a depășit rolul constituțional», pentru că aceasta este o concluzie juridică ce ar trebui susținută de analiza concretă a tuturor împrejurărilor”.

Dincolo de aspectele pur juridice, acțiunile președintelui atrag după sine și consecințe politice directe. O implicare accentuată în arhitectura noului Cabinet transferă responsabilitatea direct asupra șefului statului:

„În politică, nu poți să îți asumi public construcția unei soluții și apoi să pretinzi că nu ai nicio responsabilitate pentru rezultatul ei. Dacă Președintele se limitează la ceea ce îi cere Constituția - consultă partidele, identifică un candidat care are șanse să obțină sprijin parlamentar și îl desemnează - atunci responsabilitatea politică pentru actul guvernării rămâne în primul rând la partidele parlamentare și la candidatul desemnat. Dacă însă Președintele merge mai departe, intră în negocierile dintre partide, încearcă să construiască el însuși o anumită majoritate, își asumă public o anumită formulă de guvernare sau promovează insistent o anumită persoană pentru funcția de premier, atunci devine inevitabil asociat politic cu soluția pe care a contribuit la construirea ei.” — Cătălin Done

În final, analistul reiterează că echilibrul democratic depinde de respectarea rolului constituțional rezervat funcției supreme în stat:

„În opinia mea, președintele trebuie să fie suficient de puternic pentru a media o criză, dar suficient de reținut pentru a nu deveni el însuși una dintre cauzele crizei. Într-un asemenea moment, rolul președintelui nu este să câștige o negociere politică, ci să creeze condițiile în care instituțiile constituționale să poată funcționa. A media nu înseamnă a conduce partidele. A desemna un premier nu înseamnă a conduce Guvernul. A avea o viziune politică nu înseamnă a putea impune programul de guvernare.” — Cătălin Done

Explorează subiectele:

Nicușor Dan Cătălin Done Guvern

Distribuie Distribuie Comentarii