Ucraina cere garanții din partea SUA și a aliaților europeni, condiție absolut necesară pentru a semna pacea sau măcar un armistițiu cu Rusia. Politologul Aurelian Mohan, de la Columbia University, explică, într-o analiză pentru „Adevărul”, ce garanții ar putea să primească Kievul și de ce România trebuie să fie pro activă și implicată direct în procesul de pace.

Tratativele de pace pentru încheierea războiului provocat de Rusia în Ucraina au intrat într-o nouă etapă, după întâlnirile dintre Trump și Putin, repectiv Trump, Zelenski și liderii europeni. Însă dincolo de declarațiile oficiale, dincolo de zâmbete, strângeri de mână și promisiuni, adevăratele negocieri se poartă în spatele ușilor închise.

Toată lumea a căzut însă de acord că Ucraina are nevoie de garanții serioase, însă acestea se văd diferit din Washington și până în marile capitale europene, fără a mai vorbi despre Moscova. Într-un interviu pentru „Adevărul, politologul Aurelian Mohan, de la Columbia University, explică de ce România este direct interesată de mersul negocierilor și de garanțiile ce vor fi acordate la final Ucrainei și care ar fi principalele scenarii pe termen scurt, mediu și lung.

Adevărul: O lume întreagă e cu ochii pe negocierile pentru pace și discuțiile privind garanțiile ce vor fi oferite Ucrainei, însă până acum impredictibilul este cuvântul de ordine, poate cu excepția faptului că Rusia nu renunță sub nicio formă la dreptul de veto în această privință. Încotro ne îndreptăm?

Aurelian Mohan: Chiar recent, ministrul de externe al Federației Ruse, Serghei Lavrov, a afirmat că „a discuta cu seriozitate probleme de securitate,” adaug eu – a da garanții de securitate – „fără participarea Federației Ruse, este o utopie, un drum către niciunde.” Din perspectiva unui analist cu experiență în relații internaționale și negocieri, aș cataloga acest nou capitol din recentele negocieri de pace drept un drum către niciunde, în contextul în care Rusia își dorește drept de veto asupra demensurilor de apărare a Ucrainei. Abordarea în cauză se află în răspăr cu afirmațiile date de Administrația Trump după întâlnirea dintre președintele SUA și liderul de la Kremlin. Mai precis, ne-a fost indicat că, în principiu, Putin ar fi de acord cu un model de tip NATO și arnticolul 5, pe când acum Serghei Lavrov vine și punctează că ar fi vorba, de fapt, de un model apropiat de cel al Consiliului de Securitate al ONU (din care fac parte, ca membrii cu drept de veto, SUA, Franța, Regatul Unit, China și Rusia) în care Rusia are acest drept de a cumva anula sau interzice părților dintr-un viitor acord de pace să vină în apărarea Ucrainei când aceasta este atacată. Ucraina cu siguranță nu va accepta un acord în care opresorul său este împuternicit să ia decizii privind apărarea teritoriul ucrainean. Motiv pentru care încă ne aflăm într-un impas și direcția în care se îndreaptă negocierile este foarte greu de prezis.

Experții vorbesc despre mai multe scenarii posibile. Pe care il considerați cel mai plauzibil?

JP Morgan Chase Center for Geopolitics a conturat în luna mai patru scenarii cu privire la conflictul armat din Ucraina, estimând probabilitatea ca fiecare dintre acestea să se îndeplinească. Eu opinez că nu se va ajunge la un acord până la finalul anului 2025, în ciuda presiunilor majore pe care Administrația Trump le generează la nivel internațional și dorinței președintelui american de a deveni un candidat cu șanse reale la obținerea Premiului Nobel pentru Pace. Presiunea asupra clasei politice din Ucraina este amplificată și de către opinia publică, deoarece ultimul sondaj al celor de la Gallup arată clar faptul că avem 69%, dacă nu mă înșel, dintre respondenți69%, dintre ucrainieni cetățenii din Ucraina, care ar fi de acord cu un acord de pace încheiat cât mai repede posibil. Acest lucru înseamnă o poziționare diametral opusă față de ceea ce își doreau ucrainenii în 2022, când 73% dintre ei erau de acord ca țara lor să lupte până la obținerea victoriei în fața Rusiei. Drept urmare, cred că, pe termen lung, se va concretiza un scenariu ce cuprinde următoarele elemente:

1) Kievul pierde complet controlul regiunilor Dontesk, Luhansk, Kherson și Zaporizhzhia, dar recuperează teritoriile aflate sub control rusesc din Dnipropetrovsk, Kharkiv și Sumy;

2) Ucraina nu va deveni membru NATO;

3) ajutorul militar (sub forma de sprijin logistic, colaborare la nivelul serviciilor de informații, transfer de tehnică militară și antrenament militar) din partea Uniunii Europene și a SUA va fi unul substanțial, dar nu va fi permisă prezența trupelor NATO în Ucraina;

4) SUA și UE ar urma să se ocupe de apărarea antiaeriană a Ucrainei (prin sisteme tereste / aeriene poziționate în statele NATO din proximitatea Ucrainei și prin nave militare ce operează în Marea Neagră) și de activitatea de poliție aeriană;

5) iar o misiune de menținere a păcii – posibil chiar cu un mandat extins din partea Consiliului de Securitate al ONU – va monitoriza, în cadrul unei zone demilitarizate, încetarea focului.

Cu toate acestea, s-ar putea ca modelul sugerat de mine să nu conțină suficiente garanții de securitate – la care se adaugă succesele limitate obținute de misiunile ONU de menținere a păcii – și să nu fie acceptat de către Kiev.

Departe de pace

Cât de aprope ne aflăm de pace sau măcar de un armistițiu în Ucraina, după ultimele discuții și negocieri?

Opinez că în prezent ne aflăm departe de o pace veritabilă și sustenabilă în Ucraina. Rusia nu va accepta prezența trupelor NATO în Ucraina sau intrarea acesteia în Alianța Nord-Atlantică, cel puțin nu fără a primi concesii extraordinare din partea „Coaliției de Voință” și a SUA. Totodată, Rusia are ca scop limitarea, pe cât posibil, a ajutorului militar și a fluxului de informații secrete dintre Washington și Kiev. În contextul anterior amintit, îmi este greu să cred că Volodimir Zelenski va accepta un acord întrucât el nu ar include garanții sau asigurări de securitate. Va continua să fie un impas dacă Rusia nu va fi convinsă să accepte o serie de mecanisme care să protejeze Ucraina de viitoare ingerințe armate - dar, momentan, nu există foarte multe variante care să corespundă acestui criteriu.

Există și alte elemente care ne-ar putea conduce la ideea că negocierile actuale nu vor da rezultate, cel puțin nu pen termen scurt și mediu?

Dincolo de doleanțele ireconciliante ale Rusiei și Ucrainei, ce reprezintă, în mod evident, piedici majore în calea unei păci sustenabile și de lungă durată, lipsesc o serie de condiții favorizante - menite a ajuta la conturarea unui acord între actualii beligeranți. Printre acestea se numără intermediarul/negociatorul obiectiv care ia în considerare nu numai valorile și principiile tuturor părților, dar generează încredere între acestea și se asigură că toate cecerile sunt luate în calcul. Cu alte cuvinte, doresc să trasez o paralelă cu ceea ce s-a întâmplat în perioada 1996-1998 când s-a negociat Acordul din Vinerea Mare (n.a. - acordul de pace din Irlanda de Nord, din aprilie 1998). În respectivul caz, consensul s-a obținut cu ajutorul unui negociator experimentat și imparțial, așa cum a fost George Mitchell, pe baza celebrelor Principii Mitchell. În negocierile de pace din prezent nu identificăm o personalitate marcantă care să impună, cum a făcut-o Mitchell, un set de reguli stricte pentru a evita escaladarea tensiunilor și, implicit, blocarea negocierilor. Chiar și așa, negocierile de atunci au durat 22 de luni.

Și cât ar putea să dureze acum?

Având în vedere statu quo-ul, există potențialul necesar, din punctul meu de vedere, ca aceste negocieri să dureze la fel de mult sau chiar mai mult ca cele din Belfast.

Europenii au fost acuzați, mai mult sau mai puțin direct, că sabotează acest proces de pace. Ce urmăresc, de fapt, liderii europeni?

Evident, acuzațiile nu au nicio acoperire și sunt parte a propagandei diseminate de către Moscova. Europenii vor cu ardoare ca războiul din Ucraina să înceteze prin intermediul unui acord și o pace de lungă durată. Un articol publicat pe 19 august în Politico indică, pe surse, o nuanță foarte importantă în legătură cu așteptările geopolitice ale Europei: liderii europeni nu au deloc încredere – așa cum e normal, de altfel – în Putin și sunt extrem de sceptici cu privire la intenția lui de a semna un acord de pace. Prin urmare, europenii așteaptă să vadă unde vor conduce aceste runde de negocieri, iar dacă ele vor eșua din cauza lui Vladimir Putin, atunci Donald Trump va conștientiza probabil că o abordare mai agresivă în raport cu Rusia ar ajuta enorm Ucraina. Sub nicio formă nu îi putem suspecta pe liderii europeni de sabotarea procesului de pace, dar – la nivel faptic – am văzut că Rusia nu a făcut concesii majore și nici nu a depus efort pentru a genera încredere în rândul partenerilor de negocieri.

Ce ne lipsește pentru a obține mai repede o pace justă

Și n-ar fi niciun lider european sau diplomat de rang înalt capabil să se ridice la nivelul lui Mitchell?

E posibil ca președintele Finlandei, Alexander Stuub, să joace acest rol, dar încă nu știm dacă este pregătit să se ridice la nivelul lui Mitchell sau dacă va fi lăsat să joace un asemenea rol. Până acum a făcut o treabă excelentă aducând Finlanda la masa negocierilor prin intermediul unui model inedit de diplomație, combinat cu farmec personal și jocuri de golf în compania Președintelui SUA. Totodată, în ultimele săptămâni, demersurile militare ale Rusiei nu s-au redus în amploare, motiv pentru care speranețele mele sunt limitate în ceea ce privește un viitor acord de pace. Liderul de la Kremlin își dorește să prelungească negocierile în speranța în care circumstanțele și Administrația Trump vor reuși să convingă partea ucraineană să facă și mai multe compromisuri.

Cum l-ați vedea pe Donald Trump în aceste negocieri și ce ar putea obține din partea lui Putin?

Cred că am observat ce au observat toți cei interesați de negocierile de pace intermediate de către Casa Albă – Donald Trump chiar își dorește să faciliteze un acord de pace, dar, din păcate, acest demers s-ar putea dovedi a fi prea complicat chiar și pentru președintele SUA. De ce? În primul rând, deoarece nu consider că un consens se poate obține fără un set de reguli prestabilite, la care să adere toate părțile din cadrul unui proces de negociere. Există și un adagiu latin în acest sens (contra principia negantem non est disputandum) care spune că „nu poți discuta cu cineva care neagă principiile [de bază].” În al doilea rând, Rusia exploatează în beneficiu propriu orice vulnerabilitate, inclusiv aversiunea ideologică a domnului Trump față de Uniunea Europeană și unele dintre valorile pentru care aceasta militează. În al treilea rând, s-ar putea ca abordarea nonconformistă a președintelui SUA – care sfidează regulile și standardele diplomatice și de negociere – să fie pernicioasă intereselor SUA în contextul acestor negocieri. Dacă SUA va trebui să își reconfigureze constant poziționarea strategică din cauza volatilității decizionale a președintelui sau a unui grup restrâns din jurul său, atunci negocierile vor fi de lungă durată.

Experții au vorbit de mai multe scenarii privind deznodământul războiului, iar aici mă gândesc și la scenariile JPMorganChase, cu modelele Coreea de Sud, Israel, Georgia și Belarus. Spre care scenariu de final ați înclina?

Este greu de zis și poate e mai bine să ne ferim de abordarea propusă de JPMorganChase. Gândirea analogică s-a dovedit a fi problematică de multe ori în trecut. Tind să cred că un scenariu în care nu va exista un acord pe termen scurt și mediu, iar conflictul va continua, are cele mai multe șanse să se materializeze. Pe termen lung, așa cum am menționat mai sus, tind să cred că un scenariu de lucru, special construit pentru contextul ucrainean actual, ar putea conduce la pace, dar va rezulta în pierderi teritoriale masive și garanții de securitate limitate.

Ce ar putea să facă România

Dar România? În ce mod am fi vizați, ce am putea face în acestă situație?

În momentul actual, România nu prea are opțiuni reale de a influența parcursul negocierilor, dar este recomandat ca liderii politici (1) să contureze o viziune clară despre tipul de resurse pe care îl putem pune la dispoziție aliaților noștri în diferite stagii ale discuțiilor de pace, (2) să promoveze respectiva viziune ori de câte ori este posibil, și (3) să elaboreze o strategie privid rolul țării noastre în reconstrucția Ucrainei sau în orice activitate post-conflict. De exemplu, Președintele României a declarat că România este dispusă să ofere “garanții solide de securitate – esențiale în acest proces de pace.” Identific o îmbunătățire – sau cel puțin dorința de îmbunătățire – a modului de raportare față de vecinii din Europa de Est: dacă scopul este să devenim relevanți pe plan regional, atunci România este obligată să contribuie, pe cât posibil, la structurarea unor garanții de securitate.

Și ce credeți că ar însemna acest lucru pentru noi?

Domnul Nicușor Dan nu ne-a zis cu precizie ce presupun aceste „garanții solide.” De exemplu, eu sunt de acord ca România să trimită forțe de menținere a păcii în Ucraina, dacă se va ajunge într-o astfel de situație și state precum Franța, Regatul Unit și Germania fac același lucru. Un demers de menținere a păcii ar ajuta enorm România să se reafirme drept un aliat de nădejde și să acumuleze soft power. Totodată, România ar putea – printre altele – oferi ajutor logistic (acces la infrastructura civilă și militară) sau poate derula misiuni speciale de patrulă aeriană dacă un viitor acord de pace prevede activități de acest gen. În prezent, noua deschidere a României către oferirea de „garanții solide … alături de Statele Unite și de partenerii noștri europeni” este diametral opusă față de poziționarea statului român care nu a permis nici până în prezent declasificarea ajutorului militar oferit Ucrainei de către România.

Scenariul georgian, cel mai plauzibil pentru Ucraina

Așadar, rămâneți mai degrabă pe scenariul Georgia?

Dacă acceptăm să folosim modelul conceptual propus de JPMorganChase, da, atunci aș opina că scenariul georgian, cu mici variațiuni, ar fi cel mai plauzibil. Din păcate, în prezent, nu cred că cele patru scenarii ale Centrului pentru Geopolitică sunt capabile a surprinde toate opțiunile care vor fi și pot fi expuse pe “masa negocierilor.” Optez, în cele din urmă, pentru un scenariu de lucru adaptat la contextul ucrainean actual care să fie acceptat mai ușor de către ambele părți. Am încercat să îl prezint – în linii marii – în paragrafele anterioare.

Vorbind despre cazul în care, totuși, inclusiv SUA ar decide să ofere garanții Ucrainei, ați vedea un model asemănător cu cel al Coreei de Sud, Israelului sau Taiwanului?

Cu privire la Taiwan, SUA are o politică de „ambiguitate strategică.” Asta nu este o abordare dezirabilă pentru Ucraina. Îmi imaginez un scenariu diferit de cele indicate în întrebare – un scenariu personalizat în raport cu situația din Ucraina care diferă de „modelul Israel” sau „modelul Coreea de Sud” prin faptul că a) nu vor fi trupe americane staționate pe teritoriul Ucrainei, b) o parte semnificativă a efortului defensiv va fi realizat de către SUA și aliații europeni, printr-un efort comun iar acesta va fi limitat la anumite tipuri de echipamente militare și tehnologii, c) transferul tehnologic și ajutorul militar vor fi, la rândul lor, specific delimitate, iar d) misiunea de menținere a păcii ar avea un mandat extins, în contrast cu misiunile ONU din Orientul Mijlociu, precum UNTSO, UNIFIL sau UNDOF.

Cu ce vine și ce primește România în urma garanțiilor pentru Ucraina

Cu ce ar putea să contribuie în această privință România?

Sunt de acord că România ar trebui să joace un rol important în conturarea unor garanții de securitate pentru Ucraina. Anumite opțiuni pentru a ajuta există și le-am indicat sumar într-un răspuns anterior. Din nefericire, la nivel general, nu există voință politică, fapt demonstrat prin decizia de a nu publica ajutorul militar pe care România l-a acordat Ucrainei. Putem spune cu un oarecare grad de siguranță că actuala coaliție de guvernare este temătoare în legătură cu impactul electoral al măsurii respective. Îmi vine greu să cred că vom contribui cu “garanții solide de securitate” din moment ce clasa politică a conchis deja că orice ajutor oferit Ucrainei dăunează forțelor pro-democrație și favorizează actorii extremiști.

Revenind la garanțiile pentru Ucraina și importanța lor, felul în care poate profita și România de ele, The Times vine cu informația că liderii militari europeni discută cu Washingtonul despre posibilitatea desfășurării de avioane americane F-35 în România. Ce ar însemna acest lucru pentru România?

Un scenariu precum cel indicat de dumneavoastră ar fi benefic pentru România. Orice suplimentare de către SUA a echipamentului de ultimă generație staționat în România are potențialul de a descuraja și mai mult un actor malițios. Cu toate acestea, repoziționarea unor echipamente militare va reprezenta un real succes doar dacă va fi însoțită de un angajament ferm că ele vor fi folosite când anumite „linii roșii” sunt întrecute. În lipsa plauzibilității indicate anterior, Vladimir Putin nu va putea fi convins să-și respecte propriile promisiuni. Când blufezi cu un astfel de lider nu ai foarte mult de câștigat.

Care e cel mai mare risc în acest moment, la adresa Ucrainei?

Mă tem că Ucraina poate pierde foarte mult dacă realizează compromisuri – la momentul și în modul nepotrivit – sau cedează presiunilor la care este supusă atât din exterior (de către administrația Trump și de către atacurile Rusiei), dar și din interior, de propria populație care dorește oprirea ostilităților. Mai precis, Volodimir Zelenski trebuie să găsească rețeta potrivită prin care să îndeplinească cât mai multe obiective strategice (precum, obținerea unor garanții robuste de securitate, ajutor militar de lungă durată, etc.) fără a renunța la elementele ce ar putea favoriza dezvoltarea deplină a democrației ucrainene, precum intrarea în Uniunea Europeană sau menținerea unei aramate moderne, bine echipate. Pentru a vă răspunde direct la întrebare, cel mai mare risc este semnarea cu celeritate a unui acord de pace fără ca acesta să genereze un cadru regional de securitate capabil a proteja Ucraina de viitoarele atacuri ale Rusiei.

Cât de mare e riscul unui război cu Rusia

Pentru că ați spus că SUA și UE vor totuși să evite un conflict militar cu Rusia, există voci în România și peste tot în lume care avertizează asupra riscului de escaladare în Ucraina, ceea ce ar putea duce chiar la un război între Rusia și NATO. Cât de mare ar fi acest risc?

Un război între Rusia și NATO e unul dintre scenariile cu o probabilitate foarte redusă de a se materializa în realitate, în special când SUA și-a demonstrat dorința de a continua să ofere Europei garanții de securitate. Dacă e să analizăm serios, nu identific la momentul actual câștiguri de ordin strategic pe care Rusia le-ar putea avea dacă ar încerca o ofensivă împotriva unui stat membru NATO (evaluarea în cauză se aplică și României). Desigur, Rusia nu se va opri niciodată din a sponsoriza atacuri cibernetice și campanii de dezinformare: acestea au avut loc și în România, iar ele probabil se vor intensifica. Mai mult decât atât, în ultimii ani am văzut un număr tot mai mare de sabotaje peste tot în Europa, ele fiind corelate cu momentele în care statele membre NATO au acordat Ucrainei ajutor militar sporit. Recomandarea mea – pentru cei care citesc acest interviu – este să nu se lase înspăimântați de posibilitatea unui război între NATO și Rusia, dar asta nu înseamnă că Uniunea Europeană și NATO nu trebuie să se pregătească pentru orice scenariu.

Cine e Aurelian Mohan

Aurelian Dragoș Mohan este un politolog specializat în tranziții democratice, relații internaționale, politici de securitate și Organizația Națiunilor Unite. În prezent, acesta lucrează la Universitatea Columbia din New York ca manager al proiectului REMENA. Aurelian a primit premiul Forbes 30 Under 30 pentru realizările sale în diverse organizații, precum Departamentul Operațiunilor de Pace al ONU, UN Joint SDG Fund, UN Economic Commission for Europe și PwC.