Până la 40% din uscatul Terrei riscă să devină arid: ce rol joacă plantele
O cercetare internațională publicată în revista științifică Environmental Research Letters și coordonată de Yifei Cai, specialist în cadrul Academiei Chineze de Silvicultură, aduce date noi despre modul în care suprafețele uscate ale globului se vor repoziționa pe hartă în intervalul 2071–2100.
40% din suprafața terestră a lumii va deveni aridă Foto: Shutterstock
Conform măsurătorilor pentru perioada de referință 1994–2023, terenurile cu deficit hidrologic reprezentau 38,58% din suprafața uscatului, excluzând calota antarctică. Modelele climatice evaluate arată că, până la finele secolului, această proporție va urca între 39,31% și 40,28%.
În cel mai pesimist scenariu climatic – cel bazat pe un volum masiv de emisii de gaze cu efect de seră (SSP5-8.5) – suprafața zonelor uscate s-ar mări cu circa 2,37 milioane de kilometri pătrați. La polul opus, într-un scenariu cu emisii scăzute (SSP1-2.6), expansiunea ar fi limitată la aproximativ 1,09 milioane de kilometri pătrați, ducând cota globală la 39,31%.
Clasificarea climatologică: de ce „teren uscat” nu este sinonim cu deșertul
Oamenii de știință atrag atenția că o astfel de evoluție nu înseamnă că Terra va fi acoperită pe 40% din suprafață de dune de nisip. Termenul generic de „drylands” (terenuri uscate) desemnează un spectru climatic vast, stabilit în baza indicelui de ariditate — raportul dintre nivelul precipitațiilor și evapotranspirația potențială a apei în atmosferă. Orice teritoriu unde această valoare scade sub pragul de 0,65 intră în categoria analizată.
În intervalul 1994–2023, cele 38,58 procente de uscat erau împărțite pe mai multe trepte de uscăciune:
- Regiuni semiaride: 14,72%
- Zone aride: 11,24%
- Zone subumede uscate: 6,35%
- Arealuri hiperaride: 6,27%
Multe dintre aceste teritorii găzduiesc comunități, culturi agricole și vegetație stabilă. Deșertificarea propriu-zisă presupune o degradare complexă a solului, cauzată nu doar de regimul termic, ci și de defrișări, suprapășunat sau gestionarea defectuoasă a apei.
Frâna biologică: cum reglează vegetația umiditatea aerului
Elementul-cheie prin care noul studiu își nuanțează concluziile față de lucrările anterioare ține de fiziologia plantelor. În prezența unor concentrații ridicate de dioxid de carbon, vegetația își restrânge orificiile stomatice prin care realizează schimburile gazoase. Ca efect direct, plantele transpiră mai puțin și conservă mai bine apa, reducând cererea de evapotranspirație către atmosferă.
Dacă acest răspuns fiziologic al plantelor este ignorat în simulările pentru scenariul cu emisii ridicate, aria terenurilor uscate ar sări la 42,11% din suprafața terestră până în 2100. Luarea în calcul a comportamentului vegetației reduce această perspectivă cu nu mai puțin de 2,44 milioane de kilometri pătrați, explicând de ce estimările mai vechi preconizau o uscare mult mai severă a globului, de peste jumătate din suprafața uscatului.
O dinamică inegală: regiuni care se usucă și teritorii care devin mai umede
Evoluția climatică nu este uniformă. În timp ce în intervalul 1960–2023 terenurile uscate s-au extins cu o medie anuală de 39.100 de kilometri pătrați, ritmul a cunoscut o încetinire în deceniile recente, pe fondul unor tendințe geografice divergente.
Proiecțiile până în anul 2100 indică o vulnerabilitate accentuată la uscăciune în regiuni precum Australia, estul Braziliei și nordul Africii. În paralel, alte teritorii urmează o traiectorie opusă; în nordul și nord-vestul Chinei, de exemplu, sunt anticipate creșteri ale gradului de umiditate.
Conform calculelor realizate pentru scenariul SSP5-8.5, circa 13% din întreaga suprafață terestră va cunoaște fluctuații majore între tendințele de uscare și cele de umezire. De asemenea, aproximativ 11,4% din suprafața uscatului ar putea face tranziția de la o stare aridă către un regim hidrologic mai umed.
Indicatori climatici versus realitatea din teren
Autorii subliniază că indicele de ariditate rămâne un reper strict meteorologic și nu reflectă automat capacitatea de producție alimentară sau rezervele de apă potabilă ale unei populații. Resursele efective depind decisiv de intervenția umană: sisteme de irigații, utilizarea pânzei freatice, calitatea solurilor și politicile agricole locale.
În plus, reacția vegetației la CO₂ diferă masiv de la un ecosistem la altul, ceea ce impune prudență în interpretarea hărților globale. Cert este că viitorul resurselor terestre va depinde nu doar de emisiile industriale, ci și de modul în care interacționează atmosfera, solul și covorul vegetal al planetei.
Explorează subiectele:
