Povestea fabuloasă a aventurierului Constantin Cantemir. A fost mercenar, gardă de corp, ucigaș plătit și domn al Moldovei la bătrânețe

Constantin Cantemir a fost domnul cu una dintre cele mai interesante povești de viață din istoria românilor. Tatăl voievodului-cărturar Dimitrie Cantemir a fost mercenar, căpitan de oști, justițiar, mare dregător, un bon viveur de elită care a decis să ducă un trai tihnit abia pe la 73 de ani.

În secolul al XVII-lea, Moldova și Valahia se aflau în Casa Păcii, adică erau vasale Imperiului Otoman și aveau, conform dreptului islamic, în organizarea administrativă și politică a Înaltei Porți, un statut geopolitic intermediar – nici teritoriu ocupat și integrat ca provincie în imperiu, dar nici independent sută la sută. În acele vremuri, Principatele erau două regiuni cu o mare instabilitate politică și socială. Drumurile erau infestate cu bande de tâlhari, marile familii boierești dădeau jos domnii după bunul plac, iar trădarea era la ordinea zilei. Vremurile marilor voievozi începeau să apună. Puțini dintre aceia care s-au ridicat în scaunul domniei cărând pungi de galbeni otomanilor au condus cu responsabilitate și cu gândul de a lăsat ceva în urmă. Majoritatea încercau să-și scoată cheltuiala cu peșcheșurile pentru înalții funcționari otomani și, evident, să se mai și căpătuiască. Pentru a-și asigura liniștea domniei, cântau așa cum le ziceau marile clanuri boierești și încercau să fie cât mai plăcuți turcilor.

Chiar și așa, domnii se schimbau cu o viteză amețitoare – cine prindea o domnie de cinci ani se considera norocos; la fel și cei care reușeau să rămână în viață după o asemenea experiență. În acest context, mai ales pe tronul Moldovei ajung tot felul de aventurieri, fie șarlatani, fie oameni de rând, fie mercenari care într-un fel sau altul conving pe otomani, dar mai ales pe marii boieri că sunt oamenii potriviți pentru domnie. Este de ajuns să-i pomenim pe Nicoară Potcoavă, Gaspar Graziani, Petru Cazacul sau Ștefan Răzvan.

În această perioadă tulbure a istoriei medievale române își face loc și Constantin Cantemir, tatăl renumitului voievod-cărturar Dimitrie Cantemir. A fost primul din neamul Cantemireștilor care reușește să ajungă la acest statut și era total opusul fiului său. Constantin Cantemir era analfabet și a dus o viață de mercenar și de războinic. A trăit însă la intensitate maximă o viață plină de aventuri, liniștindu-se abia pe la vârsta de 73 de ani, atunci când se gândește să ajungă pe tronul Moldovei, fiind unul dintre cei mai vârstnici voievozi ai istoriei românilor. „Carte nu știe, ce numai iscălitura învățasă de o făcea. Practică bună ave la voroavă, era sănătos, mânca bine și bea bine“, îl descrisese în câteva cuvinte Ion Neculce. De numele său se leagă inclusiv celebrul asediu al Cetății Neamțului condus de Ian Sobieski, făcut celebru de Negruzzi, dar și moartea îngrozitoare și nedreaptă a celebrului cărturar Miron Costin.

Din neam de hani tătari

Neamul Cantemireștilor are niște origini controversate. Ei apar în istoria Moldovei pe la sfârșitul secolului al XV-lea, în timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Aveau statut de mici boiernași de țară, fără niciun fel de pretenție la domnie. Unii spun chiar că nici măcar nu erau de viță nobilă, ci mai degrabă răzeși înstăriți, de prin zona Fălciului (județul Vaslui de astăzi) care s-au pripășit pe vremea bătrânului Ștefan Vodă și ar fi primit și ceva rang boieresc după ce s-au distins în luptele purtate cu turcii și polonezii. „Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeși, din satul Silișteni, în județul Fălciului“, scria Constantin C. Giurescu. Există însă și părerea că acești Cantemirești era de fapt tătari la origine, adică se trăgeau toți dintr-un han tătar care s-a predat lui Ștefan cel Mare, i-a jurat credință și a decis să rămână pe meleaguri moldovenești. Marele voievod l-a miluit cu un rang boieresc de mică importanță și cu ceva moșii prin zona Fălciului.

Ba chiar însuși Dimitrie Cantemir, în „Viața lui Constantin Vodă Cantemir“, dedicată tatălui său, mărturisește că toți ai lui se trag din neamuri de tătari Crimeeni. Numele familiei sale ar însemna de fapt „Han Temir“: „Iară părintele său, Toader, coborâtor din vechea stirpe a Cantemireștilor, a fost fiu al lui Nestor, nepot al lui Vasile, strănepot al lui Iban, din strămoșii Grigore și Toader Cantemir, cu porecla mai nouă «Silisteanul», care, primul dintre Cantemireștii de la Crâm, a trecut sub steagul lui Hristos în anul 6951 «de Ia Facerea» lumii, pe vremea lui Ștefan-Vodă, zis cel Mare“, scria Dimitrie Cantemir, despre originile familiei sale în lucrarea menționată. Părerea a fost susținută și de A.D. Xenopol: „Cantemireștii sunt de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir“: „Kan“ și „temir“ în limbile turcice, inclusiv în tătară, înseamnă „sânge“, respectiv „fier“.

Pentru istoricii moderni, această variantă este fantezistă, considerându-se că neamul Cantemireștilor s-ar trage dintr-o familie de mici boieri din Fălciu. Cu toate acestea, un alt pasaj din opera biografică dedicată lui Constantin Cantemir arată că acesta vorbea la perfecție limba tătarilor și chiar a putut să se infiltreze în rândurile acestora. Nu mai vorbim de faptul că un inamic suedez l-a confundat în tinerețe pe Constantin Cantemir cu un tătar.

Adolescent pribeag, aventurier, soldat viteaz

Constantin Cantemir s-a născut pe 8 noiembrie 1612 în satul Silișteni, ținutul Fălciului, așezat pe un râu numit Ilan, după cum mărturisea Dimitrie Cantemir despre locurile natale ale părintelui său. Constantin era fiul lui Toader Cantemir, stră-strănepot al primului din neamul său care s-a bucurat de aceste moșii. Constantin Cantemir a avut un frate, pe Nistor, mort la 48 de ani, dar și o soră, Macrina, care a luat drumul călugăriei.

După o copilărie rurală, viața lui Constantin Cantemir avea să se schimbe brusc la 15 ani. A fost momentul maturizării bruște a tatălui marelui voievod-cărturar. În anul 1627 tătarii din Crimeea și Bugeac năvălesc în ținuturile Fălciului și îl pe ucid pe Toader Cantemir, tatăl lui Constantin. După raidul tătarilor, adolescentul a rămas sărac lipit pământului, cu moșiile pustiite, casele arse, iar pentru a supraviețui a fost nevoit să ia viața în piept. Fiind un flăcău voinic și pasionat încă din copilărie de mânuirea armelor, Constantin a luat calea războiului. Mai precis, s-a înrolat ca mercenar în armatele poloneze: „În anul Domnului 1627, năvălind tătarii din Crâm și din Bugeac, Toader, pe când apăra cu strășnicie ținutul Codrului ce-i fusese încredințat, a fost greu rănit de către tătari, rană de pe urma căreia, la puține zile după aceea, a și murit. Constantin-Vodă, pe când era de 15 ani, după moartea tatălui și după pustiirea de tot a moșiilor sale, lăsându-și țara, s-a dus în Polonia la regele Cazimir“, preciza Dimitrie Cantemir în opera sa biografică. Și de acolo au început aventurile lui Constantin Cantemir.

S-a dovedit un ostaș deosebit de talentat, cu o forță fizică aparte și totodată cu reale calități de cavalerist. În acea perioadă l-a cunoscut pentru prima dată pe Jan Sobieski, viitorul rege al Poloniei, care era hatman în armata poloneză. Până dincolo de mijlocul secolului al XVII-lea, între polonezi și suedezi au existat numeroase conflicte, motivate mai ales de controlul coastelor Mării Baltice, provincia Livonia jucând un rol central, dar și de disputele privind drepturile dinastice asupra tronului suedez. A fost vorba mai ales de Războiul Polono-Suedez (1600-1629), dar și de „Potopul“ Suedez (1655-1660), parte a celui de-Al Doilea Război al Nordului. Acesta din urmă a fost marcat de cea mai devastatoare invazie suedeză în Polonia provocând distrugeri masive. Pentru aceste războaie, polonezii recrutau mercenari tătari, moldoveni, ruși, dar și de alte neamuri, asta în contextul în care suedezii aveau o armată extrem de puternică. În aceste războaie cu suedezii, Constantin Cantemir a avut parte de „botezul focului“ și a rămas cu acea teribilă experiență de război pentru care va fi faimos toată viața. În timpul luptelor cu suedezii, Constantin s-a făcut remarcat ca un soldat viteaz și extrem de priceput. În urma faptelor sale a dobândit primele ranguri și onoruri militare.

Una dintre aventurile lui Constantin Cantemir în războaiele cu suedezii pare desprinsă din filmele de capă și spadă: „Odată, pe când leșii își aveau tabăra aproape de orașul Torun (n.r. – oraș în Polonia) și până acum nu puteau să afle nici o știre despre gândul dușmanilor, hatmanul poruncește oștenilor moldoveni să hărțuiască mahalaua târgului cu o ceată aleasă de oșteni, doar ar putea cumva să ia prins pe vreunul de la care să poată iscodi planurile dușmanilor. Sunt aleși 60 de moldoveni, între care a fost și Constantin Cantemir, pe atunci stegar. O dată cu aceștia s-au apropiat de târg, străjile dau de știre comandantului de venirea lor. Pe dată comandantul trimite din oraș împotriva moldovenilor două polcuri de călăreți. Moldovenii se prefac a fugi, iar suedezii îi urmăresc cu trufie, doi ofițeri suedezi având cai foarte iuți, se iau după moldovenii fugari. Constantin Cantemir, o dată ce vede că suedezii au înaintat departe de ai lor, își întoarnă calul și singur se abține asupra celor doi. Ei, slobozindu-și pistoalele, sunt înșelați în năzuința lor. Constantin, scoțând sabia, îi zboară capul unuia, iar pe celălalt îl pune pe fugă, îl urmărește și-l aduce prins la ai săi. Adus fiind ofițerul suedez la hatman, hatmanul se bucură peste măsură, nu numai fiindcă ar fi prins foarte bună limbă, ci mai cu seamă fiindcă până atunci nici un suedez nu mai căzuse viu în mâinile leșilor. Apoi, (întrebând) hatmanul de care moldovean a fost prins căpitanul suedez (căci după rang fusese căpitan), i s-a spus că de către Constantin Cantemir; atunci hatmanul îl cinstește pe Constantin cu slujba de miiaș (n.r. – comandant de cavalerie)“, preciza Dimitrie Cantemir povestind aventurile tatălui său. Tot în acea perioadă, Constantin Cantemir se remarcă după ce câștigă un duel cu un ofițer suedez, în fața întregii oștiri.

„Hitman” pentru voievodul Valahiei

În urma păcii de la Oliva (3 mai 1660), un tratat crucial care a încheiat Al Doilea Război al Nordului (1655-1660), semnat între Suedia, Polonia-Lituania, Brandenburg-Prusia și Sfântul Imperiu Roman, Constantin Cantemir rămâne fără angajator. Mai precis, odată instaurată pacea, polonezii s-au grăbit să scape de mercenari. Constantin pleacă către Moldova natală. Se spune că și-a găsit moșiile în paragină și, fără să se fi îmbogățit din mercenariat, decide să-și încerce norocul în țara vecină, adică în Valahia. Poveștile spun că intră în grațiile domnului muntean Grigore Ghica, după ce și-a arătat priceperea la vânătoare și în meseria armelor. Este numit ceauș spătăresc: pe scurt, Constantin Cantemir era un soi de „hitman“, de om pus să rezolve situațiile cele mai complicate și delicate ale domnului. Nici nu era de mirare: Constantin Cantemir servise 17 ani ca mercenar în focul războiului și, în plus, se spune că ar fi stat și pe la Paris vreo câțiva ani unde a deprins și mai bine tainele mânuirii spadei.

Cum a ajuns tatăl a doi domnitori ai Moldovei și Țării Românești cel mai influent creștin din Imperiul Otoman

În Principate, Constantin a dus o viață cât se poate de aventuroasă, cu povești desprinse din romanele de aventuri. Cea mai interesantă este aceea în care este trimis să aducă un prizonier tătar pentru a afla unde va lovi hoarda în acel an. Iată cum se achită Constantin de această îndatorire: „Cantemir, luând cu sine două slugi, fără să știe nimeni altul afară de vodă, vine până la hotarele Moldovei; acolo le poruncește și slugilor să poposească și, după patru zile, să aștepte întoarcerea lui în același loc. Apoi trecând pe timpul nopții râul Siret în Moldova, până să răsară soarele ajunge la casa părintească în satul Silișteni. (...) toată ziua aceea a stat ascuns în casa lui. Neștiut de nimeni afară de frați; după apusul soarelui încălecând, trece înot râul Prut și de acolo, în mers grabnic, intră în ținutul Bugeacului și se îndreaptă întins către satul unui mârzac. O dată ce ajunge în sat înainte de miezul nopții, se preface că a fost trimis de la Crâm de către han și că are să-i spună ceva mârzacului din porunca hanului. Mârzacul iese din iurta lui și îl întreabă pe Cantemir care era porunca. El: «încinge-ți sabia», îi zice, «și ia-ți armele și încalecă pe calul ce-l ai mai bun și urmează-mă până în satul învecinat, unde, ajungând laolaltă cu Beg-mârza, vă voi înmâna poruncile care vă privesc». Tătarul, nebănuind nimic potrivnic, încalecă / și singur (căci așa îi poruncise Cantemir), împreună cu Cantemir, se îndreaptă către satul Beg-mârzacului (a fost și acesta din neamul Cantemireștilor din Bugeac, un foarte mare neam de mârzaci). Când ies din sat ca la o mie de pași, Constantin îl lovește pe neașteptate pe tătar cu buzduganul, doar cât să-și piardă simțirea, dar nu să moară. Apoi îl leagă fedeleș pe cel doborât de pe cal și îl aburcă pe calul său“, se arată în „Viața lui Constantin Vodă Cantemir“. Totodată, Constantin luptă cu vitejie împotriva turcilor atunci când Grigore Ghica îl trădează pe sultan și trece de partea imperialilor. În cele din urmă, domnul valah își pierde tronul, iar Constantin Cantemir pleacă în Moldova și intră în serviciul voievozilor de pe aceste meleaguri.

Din dregătorie în căsătorie până la domnie

Ceea ce am menționat sunt doar o mică parte din aventurile lui Constantin Cantemir. A prins de unul singur trădători, i-a păcălit cu istețimea lui, a luptat cu turcii și tătarii, a fost rănit, a mâncat și a băut „vârtos“, cum spun cronicarii. Constantin a trăit mai multe vieți într-una singură. Abia după 52 de ani, fostul mercenar se liniștește și devine mai așezat. Merge din dregătorie în dregătorie și se căsătorește cum îi dictează interesul, renunțând foarte târziu la viața de burlac. Se căsătorește prima dată în 1664 cu Ruxandra Gane, fiica unor boieri cu dare de mână. În acea perioadă, aflându-se în serviciul domnului Moldovei, Eustatie Dabija, Constantin Cantemir primește funcția de comandant al oştilor din Codrul Tigheciului, cu misiunea să respingă incursiunile tătarilor în Moldova. Din căsătoria cu Ruxandra Gane i se naște o fată pe care o botează tot Ruxandra. Soția îi moare după trei ani, din cauza unei boli. Constantin se recăsătorește, dar tot bine țintit. O ia de nevastă pe la 1668 pe Ana Bantâş. Prin această ultimă căsnicie, Constantin se înrudea cu câteva dintre cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova, precum şi cu domnii Eustatie Dabija şi Gheorghe Duca. Cu Ana Bantâș, Constantin va avea doi copii, pe Antioh şi Dimitrie. Cu banii și moșiile câștigate datorită serviciilor făcute voievozilor, la care se adăugau zestrile deosebite de mari ale nevestelor, Constantin a putut spera chiar la domnie. Avea 73 de ani când a ajuns pe tronul Moldovei, la 25 iunie 1685.

Politica duplicitară a lui Constantin Cantemir

Constantin Cantemir a ajuns domn fiindcă a fost susținut de marii boieri. Aceștia credeau că-l vor putea manipula ușor pe bătrânul soldat. Era incult, analfabet și credeau că nu va înțelege mare lucru din procesele administrative. În plus, sperau să nu trăiască mult. „Au socotit cu toții pre Constantin Cantemir cliuceriul, fiind om bătrân, ca de șaptedzăci de ani și om prost, mai de gios, că nice carte nu știa, socotind boierii că l-or purta pre cum le va fi voia lor. Și de va fi rău, încă nu va trăi mult, că era bătrân. Că alții mai de cinste și mai de neam nu priimia să fie domn“, preciza cronicarul Ion Neculce în „Letopisețul Țării Moldovei“.

Așa cum spunea și Neculce, vremurile erau așa de tulburi încât nimeni nu-și dorea să ajungă la conducere în acea perioadă. Pe de o parte, erau războaiele polonezilor cu turcii și tătarii, iar din vest era exercitată presiunea imperialilor habsburgici. Pe lângă toate acestea, nenumărate probleme interne care îi aveau în prim-plan pe boierii care complotau la fiecare pas. Pentru a supraviețui, Constantin Cantemir nu s-a ridicat fățiș împotriva turcilor, dar îi trăda pe la spate. Mai precis, pleca în campanii alături de otomani, ba chiar le-a arătat și drumul către Camenița pe teritoriul polonez (n.e. – astăzi pe teritoriul Ucrainei). În secret însă trimitea regelui Jan al III-lea Sobieski, faimosul salvator al Vienei, dar și împăratului habsburgic, toate planurile de război ale turcilor. Cu toate acestea, faptul că Brâncoveanu, domnul Valahiei, adusese pe toți boierii dizidenți moldoveni și pregătea un pretendent pentru tronul Moldovei l-a făcut pe Constantin Cantemir să rămână de partea otomanilor.

În toamna lui 1685 polonezii au trecut Nistrul şi au ajuns până la Baia şi Iaşi. Însă lângă Boian, armata turcilor, tătarilor şi moldovenilor i-a bătut pe polonezii conduşi de hatmanul Ioan Jablonewski. Regele Sobieski organizează, în 1686, o nouă invazie contra Moldovei, cu scopul de a-l urca pe tron pe Ştefan Petriceicu. Leşii, în alianţă cu cazacii, au ocupat Iaşiul, dar armata domnului moldovean, ajutat de tătari, reuşeşte în octombrie a aceluiaşi an să-i facă pe polonezi să se retragă peste Nistru. Constantin Cantemir a încheiat, totuși, în februarie 1690 la Sibiu un tratat cu împăratul habsburgic. Clauzele acestui document prevedeau garantarea domniei ereditare familiei Cantemir, neimpunerea religiei catolice, ajutor reciproc în caz de invazie polonă. În schimb, Moldova era obligată să le plătească imperialilor un tribut de 50.000 de galbeni. Articolul al doilea prevedea: „Domnul va fi întărit pe viaţă, iar fiului său mai mare i se va conferi titlul de conte“. Propriu-zis, Constantin Cantemir își aranjase familia în caz că lucrurile vor merge prost. Mai mult decât atât, a avut grijă să-i informeze pe turci de faptul că Constantin Brâncoveanul umbla cu ocaua mică.

Cine nu i-a lăsat pe voievozii progresiști să modernizeze Principatele. Au sfârșit omorâți de turci sau în pribegie

Sobieski și românii.....lui Cantemir

Interesant este faptul că în timpul domniei lui Constantin Cantemir a avut loc și faimosul episod al asedierii Cetății Neamțului de către armata poloneză condusă de regele Jan Sobieski. Întâmplarea descrisă de Negruzzi în „Sobieski și românii“ a avut loc în anul 1691, iar garnizoana cetății a capitulat în fața forțelor poloneze. Totodată, în aceeași perioadă face cea mai mare greșeală a domniei sale: pune să fie executat celebrul cărturar Miron Costin. Pe scurt, Costineștii, neamul din care făcea parte și Miron Costin, erau mari susținători ai suveranilor polonezi. În acest context, între Constantin Cantemir, susținător fățiș al turcilor, și Costinești au apărut neînțelegeri. Inițial, pentru a stinge orice conflict, Cantemir le-a oferit Costineștilor numeroase funcții. De exemplu, pe Miron Costin l-a făcut staroste de Putna. Totodată, Constantin își mărită fata cu Pătrașcu Cămărașul, fiul lui Miron Costin. Nu în ultimul rând, Velicico Costin este făcut hatman.

Odată cu invazia poloneză a lui Jan Sobieski , aducerea unor pretendenți pe tronul Moldovei, ca și comploturile lui Brâncoveanu l-au făcut pe Constantin Cantemir să schimbe macazul cu cei din neamul Costineștilor. Mai ales că-i considera, la rândul lor, conspiratori împotriva sa. Primele represalii constau în faptul că Miron Costin a fost înlocuit cu Manolache Ruset în funcția de staroste de Putna, iar Velicico Costin înlocuit cu Lupu Bogdan, în funcția de hatman. Odată cu înmulțirea criticilor din tabăra boierească mai ales a Costineștilor, dar și după invazia lui Sobieski, în 1691, Constantin Cantemir a luat o decizie pripită. L-a condamnat la moarte pe Miron Costin, dar și pe fratele său Velicico. Și asta în condițiile în care Miron Costin nu participase la vreun complot. Miron Costin a fost decapitat la Roman fără ca măcar să aibă posibilitatea de a se apăra. În plus, moartea fraților Costin a fost urmată de puternice represalii îndreptate împotriva întregii familii. Frații Costin au păcătuit doar prin faptul că erau filo-poloni și percepuți ca o amenințare de Constantin Cantemir. Ulterior, se spune că domnul a regretat amarnic uciderea lor. Constantin Cantemir a murit pe 13 martie 1693, după ce s-a îmbolnăvit; avea 81 de ani, un record de longevitate în rândul domnilor români.