Săptămâna trecută, Rusia a susținut că a preluat controlul asupra orașului Bahmut , după o luptă de opt luni cu forțele ucrainene – cea mai lungă și mai sângeroasă luptă a războiului de până acum. Atacul, însă, nu a fost condus de Forțele Armate Ruse, ci de o armată privată care luptă alături de trupele regulate: infamul Grup Wagner.

Grupul Wagner a fost întotdeauna învăluit în mister. În primele zile ale războiului, informațiile care apăreau subliniau caracterul secret al operațiunilor sale militare, inclusiv un complot pentru asasinarea lui Zelenski și a membrilor cabinetului său. Până relativ de curând, nici măcar nu era foarte clar dacă exista o companie înregistrată sub numele „Wagner”.

Totul s-a schimbat în septembrie 2022, când Evgheni Prigojin, un apropiat al lui Putin, a publicat o declarație în care susținea că a fondat grupul în 2014 pentru a „proteja rușii” când „a început genocidul populației ruse din Donbas”. Apoi, în ianuarie anul acesta, a decis să o oficializeze, înregistrând Wagner ca afacere și deschizând sediul „PMC Wagner Center” din Sankt Petersburg. Prigojin nu a făcut un secret din activitățile sale: după cum reiese clar din numele companiei, care apare și pe sigla grupului, Wagner este o așa-numită PMC: o companie militară privată, cunoscută și ca grup de mercenari. Guvernul rus a fost nevoit să-i recunoască existența. Statutul clandestin al Grupului Wagner a fost oficial eliminat.

În multe privințe, ieșirea grupului Wagner din umbră simbolizează natura în schimbare a războiului modern, în care paradigma tradițională, bazată pe o distincție clară între public și privat, prieten și inamic, civil și militar, combatant și necombatant, a lăsat locul unei realități mult mai dezordonate, în care armatele statului luptă acum în mod regulat alături de grupuri paramilitare și mercenare private și/sau corporative. Conflictele de astăzi, chiar dacă sunt de natură violentă, apar adesea într-o „zonă gri”, sub pragul acțiunii militare convenționale; statele adversare se confruntă din ce în ce mai mult între ele prin împuterniciri sau surogate – inclusiv armate private – mai degrabă decât prin propriile forțe armate. Și aceasta nu este doar o problemă rusă: rolul din ce în ce mai central al companiilor militare și de securitate private (PMSC) în războiul modern este un fenomen global, notează UnHerd .

Armatele private au existat de secole. În ultimele decenii, folosirea mercenarilor a fost deosebit de răspândită în timpul Războiului Rece, în special în Africa, în contextul decolonizării și al războaielor civile care au urmat. Acestea au fost utilizate îndeosebi pe scară largă între anii ‘60 și începutul anilor ‘80 de către Occident pentru a împiedica coloniile să obțină independența sau pentru a destabiliza ori răsturna noile guverne independente, cum ar fi în Republica Democratică Congo, Republica Benin și Republica Seychelles.

Primele reglementări ale activității mercenarilor

La acea vreme, practic nu exista un cadru legal internațional privind companiile de mercenari. Abia în 1977, Convențiile de la Geneva au încorporat o definiție juridică internațională a acestora. Un mercenar este orice persoană care este recrutată pentru a lupta într-un conflict armat, care participă activ și în mod direct la ostilități și care nu este cetățeanul niciuneia dintre părțile din conflict și nici rezident al teritoriului controlat de una. A fost o definiție foarte restrânsă, dar una care, la cererea noilor națiuni independente, a fost special concepută pentru a aborda utilizarea mercenarilor de către Occident împotriva guvernelor post-coloniale.

Acest lucru a dus la numirea, în 1987, a unui raportor special privind folosirea mercenarilor; și apoi, în 1989, la Convenția internațională împotriva recrutării, utilizării, finanțării și instruirii mercenarilor, care a intrat în vigoare în 2001 și a adăugat un limbaj care specifica că mercenarii erau oameni care subminează guvernele legitime - o altă clauză care reflecta implicit preocupările țărilor post-coloniale. Până în prezent, Convenția – care copiază în esență formularea definiției din 1977 – reprezintă definiția juridică internațională a mercenarilor.

O explozie de companii după anii '90

Ca urmare, în anii ‘90 a avut loc o creștere semnificativă a numărului de companii militare și de securitate private, care au căutat să-și distanțeze activitățile de definiția legală a mercenarilor, prezentându-se ca entități oficiale de afaceri care oferă servicii de securitate și apărare „legitime” și care se presupune că se disting de grupările infame de mercenari. Și, în general, au făcut acest lucru cu succes. Numai în acel deceniu, PMSC-urile au antrenat militarii a 42 de națiuni și au luat parte la peste 700 de conflicte.

A existat și un fundal mai larg pentru această creștere. Influența crescândă a logicii raționalizării și dereglementării economice în timpul anilor ‘90 a împins statele să privatizeze și să externalizeze multe funcții și servicii guvernamentale, inclusiv războiul. Securitatea a ajuns să fie percepută ca o marfă, un serviciu ca oricare altul care putea fi vândut și cumpărat pe piață. Acest lucru a făcut, de asemenea, parte dintr-un impuls mai amplu către transferul prerogativelor naționale către actori suprastatali sau, ca în acest caz, nestatali, ca o modalitate de a îndepărta procesul decizional de instituțiile democratice. Această tendință a fost agravată de reducerea globală a forțelor militare naționale, care a extins, de asemenea, bazinul de recrutare pentru PMSC.

Mercenarii, folosiți pentru evitarea constrângerilor legale și morale

Chiar dacă grupurile miliare private au început prin a-și vinde în principal serviciile către țările în curs de dezvoltare și așa-numitele state eșuate care se confruntă cu crize politice, la mijlocul anilor ‘90 guvernele occidentale, în special SUA, au început să le folosească și ele. Contractând mercenari ca să sprijine, să antreneze și să echipeze forțele militare și de securitate ale guvernelor-prietene – în special în fosta Iugoslavie – puterile occidentale au putut să-și promoveze interesele și agendele de politică externă, evitând în același timp să se implice în conflicte nepopulare și chiar ocolind constrângeri naționale sau internaționale privind desfășurarea trupelor. Până la sfârșitul deceniului, ONG-urile și chiar și Națiunile Unite au ajuns să se bazeze foarte mult pe grupuri militare private pentru propria lor securitate și chiar pentru misiunile de menținere a păcii.

În acest sens, aceste companii nu au înlocuit neapărat rolul statelor, cât mai degrabă s-au integrat în ele. În unele cazuri, chiar au întărit puterea militară a statului, permițând guvernelor să se angajeze în forme de război pe care altfel ar fi putut fi împiedicate să le întreprindă de teama să nu provoace un răspuns militar convențional din partea statelor mai puternice, scăpând în același timp de controlul public. Activitățile grupului Wagner în mai multe țări africane și din Orientul Mijlociu - precum Siria, Libia, Republica Centrafricană și Mali - sunt o bună ilustrare, în măsura în care au acordat Moscovei un grad de negare plauzibilă în ceea ce privește intervențiile sale străine și presupusele abuzuri ale drepturilor omului comise de Wagner .

Un vid juridic

De-a lungul anilor, s-au făcut diferite eforturi pentru a reglementa acest nou fenomen la nivel internațional, ducând în cele din urmă la înființarea unui Grup de Lucru al ONU privind folosirea mercenarilor în 2005. Dar aceste organisme au eșuat, în mare. Astăzi, sectorul rămâne în mare parte nereglementat și funcționează de facto într-un vid juridic. Companiile militare private nu pot fi considerate ca fiind formate din soldați în temeiul dreptului internațional umanitar, pentru că nu fac parte din armată sau din lanțul de comandă – dar nici mercenari, conform definiției legale înguste adoptate de ONU. În actualul conflict din Ucraina, de exemplu, Grupul Wagner nu poate fi considerat un grup de mercenari din punct de vedere juridic pentru simplul fapt că membrii săi sunt cetățeni ai uneia dintre părțile în conflict.

Aceste companii militare private rămân în mare măsură lipsite de răspundere, caracterizate printr-o „lipsă fundamentală de transparență și de supraveghere asupra operațiunilor lor”, după cum a remarcat Grupul de lucru al ONU în 2021. Singura diferență reală dintre mercenarii tradiționali și companiile militare private este că acestea din urmă sunt adesea întreprinderi legal constituite cu structuri organizaționale corporative. Acest lucru le conferă legitimitate și, teoretic, ușurează monitorizarea acțiunilor lor și urmărirea penală. Dar, în cele din urmă, ele rămân "noi forme de mercenari", așa cum a susținut chiar și Adunarea Generală a ONU cu câțiva ani în urmă.

În mod esențial, raportul ONU recunoaște că securitatea privată și industria militară este un fenomen global și în creștere. În timp ce astăzi se concentrează pe Wagner, adevăratul boom mercenar a avut loc în timpul intervențiilor militare conduse de SUA în Afganistan și Irak. În ambele cazuri, SUA s-au bazat în mare măsură pe companii precum DynCorp și Blackwater (cunoscută acum ca Constellis). În anumite momente, numărul de angajați ai companiilor militare private de pe teren a depășit efectiv numărul trupelor americane. Până în 2006, s-a estimat că ar fi cel puțin 100.000 de angajați ai companiilor militare private în Irak care lucrează direct pentru Departamentul de Apărare al SUA. Și aceștia au fost implicați în mai multe abuzuri ale drepturilor omului în țară. Blackwater, de exemplu, cea mai cunoscută companie militară privată din Irak, a fost implicată în masacrul a 17 civili irakieni în 2007 (care a dus la condamnarea a patru angajați Blackwater), în timp ce alte companii au fost implicate în scandalul închisorii Abu Ghraib din Irak ( deși niciuna nu a fost urmărită penal. În ciuda acestor eșecuri evidente, până în vara anului 2020, SUA aveau peste 20.000 de angajați militari privați în Afganistan - aproximativ dublul numărului de trupe americane. Înainte de asta, în 2017, Erik Prince, fondatorul Blackwater, și-a propus să privatizeze complet efortul de război de acolo.

O afacere bănoasă

Ce ar putea inspira așa ceva? Deși conflictele din Irak și Afganistan sunt în general considerate a fi o gafe strategice pentru SUA, dincolo de o tragedie umanitară, ele au fost o binefacere pentru sectorul companiilor militare private: până în 2016, Departamentul de Stat al SUA a cheltuit 196 de miliarde de dolari pentru astfel de companii contractate pentru războiul din Irak și 108 miliarde de dolari pentru războiul din Afganistan. Iar afacerile nu au încetinit: în 2022, sectorul PMSC – ale cărui mari afaceri sunt acum americane sau britanice – a fost evaluat la 260 de miliarde de dolari și se estimează că va atinge o valoare de aproximativ 450 de miliarde de dolari până în 2030. Cea mai mare companie militară privată din lume, G4S, din Marea Britanie, are peste 500.000 de angajați și este prezentă în peste 90 de țări.

Ar trebui să fim surprinși? În cele din urmă, creșterea sectorului PMSC este doar un alt exemplu al modului în care transformările economice din ultimele decenii au estompat granița dintre sfera publică și cea privată-corporativă până la punctul de a o face insesizabilă. Dacă conflictul din Ucraina ne-a învățat ceva, este că războiul de astăzi este o afacere mai mare decât a fost vreodată. Nu e de mirare că pacea – în Ucraina sau în altă parte – pare în mod constant imposibil de atins.