Rusia pune la încercare unitatea Occidentului. Drone care survolează spațiul aerian al Poloniei. Avioane militare ruse care pătrund, fără autorizație, în zona Estoniei. Cabluri submarine de comunicații, avariate misterios în Marea Baltică. Atacuri cibernetice care blochează aeroporturi. Explozii și asasinate încă neelucidate. Valuri de dezinformare menite să influențeze alegeri. Niciuna dintre aceste acțiuni nu justifică, în sine, un răspuns militar, dar, puse cap la cap, ele conturează un fenomen periculos: o campanie de uzură dusă de Rusia în „zona gri”, la limita dintre pace și conflict deschis, scrie The Economist:

„Nu suntem în război, dar nici în pace nu mai trăim”, a spus, în acest context, cancelarul german Friedrich Merz.

Strategia Kremlinului, coordonată de președintele Vladimir Putin, se bazează pe acțiuni relativ ieftine, cu impact ambiguu, dar calculat. Scopul nu este doar de a crea haos, ci și de a slăbi structurile de rezistență ale Occidentului. Potrivit The Economist, Moscova urmărește trei obiective clare, fiecare cu implicații profunde pentru NATO, Ucraina și democrațiile occidentale.

1. Slăbirea unității NATO și îndoiala față de articolul 5

În prim-plan se află NATO. Obiectivul major al lui Putin este să erodeze încrederea reciprocă dintre aliați și să semene îndoiala în privința angajamentului Statelor Unite față de apărarea colectivă. Articolul 5 – clauza de solidaritate care stipulează că un atac asupra unui stat membru este un atac asupra tuturor – devine astfel ținta principală. Moscova mizează pe eventuale diviziuni în interiorul Alianței, în special în contextul incertitudinilor politice de la Washington.

Liderii ruși acuză constant NATO că ar urmări „dezintegrarea” Rusiei, ceea ce justifică – în logica Kremlinului – acțiuni de contraatac pe termen lung. Iar unele reacții din partea Vestului nu fac decât să alimenteze această strategie. De pildă, președintele american Donald Trump a minimalizat incidentul cu dronele rusești care au survolat Polonia, sugerând că ar fi fost o „greșeală”. Zece zile mai târziu, avioane militare ruse au pătruns în spațiul aerian al Estoniei.

În lipsa unor răspunsuri ferme, aceste provocări se normalizează. Iar dacă descurajarea devine subiect de dezbatere, eficiența ei începe să slăbească.

2. Creșterea costurilor sprijinului pentru Ucraina

Al doilea obiectiv al Moscovei țintește direct susținătorii Ucrainei. După eșecul ofensivei din vară, Kremlinul încearcă să ridice costurile – politice, economice și de securitate – pentru țările care sprijină Kievul. Polonia, Estonia, Danemarca, dar și Germania sau România, sunt supuse unor forme variate de presiune: atacuri cibernetice, blocaje GPS, acte de sabotaj, încercări de manipulare a alegerilor.

Chiar dacă unele acțiuni nu au avut efectul scontat – alegerile din Moldova și România nu au fost deturnate – semnalul transmis este clar: sprijinul pentru Ucraina are un preț. Sugestia implicită este că statele europene ar face mai bine să se concentreze pe apărarea proprie și pe „calmarea” relației cu Rusia, decât pe susținerea militară a unei țări aflate în afara NATO.

3. Subminarea democrațiilor liberale și încurajarea naționalismului

În fine, cel mai amplu și mai vechi obiectiv al lui Vladimir Putin este subminarea valorilor occidentale. Regimurile democratice stabile, cu economii solide și instituții funcționale, reprezintă o constantă provocare la adresa autoritarismului practicat la Kremlin. Diferențele sunt vizibile: Rusia are un PIB mai mic decât al Italiei, în ciuda unei populații de două ori mai mari.

De aceea, orice formă de haos, polarizare sau ascensiune a partidelor populiste în Europa este, pentru Putin, un succes. Orice semn de dezbinare în interiorul UE sau NATO alimentează narațiunea Kremlinului și îl ajută pe liderul rus să pară mai puternic, în ciuda realităților interne.

Ce ar trebui să facă Occidentul?

Răspunsul, susține The Economist, trebuie să fie multiplu și coerent. În primul rând, e nevoie de transparență: să se recunoască și să se expună public fiecare acțiune ostilă din „zona gri”, chiar și atunci când dovezile sunt limitate. Tăcerea sau minimalizarea riscurilor nu face decât să încurajeze repetarea lor.

Apoi, NATO și UE trebuie să-și consolideze infrastructura de securitate: rezerve pentru cabluri submarine, echipe rapide de răspuns cibernetic, protejarea sistemelor electorale. Investițiile pot părea „neatractive” politic, dar sunt esențiale în contextul noii paradigme de amenințare.

Pe plan militar, Europa trebuie să devină mai autonomă. E nevoie de soluții mai ieftine și eficiente pentru apărarea împotriva dronelor, în locul utilizării de avioane F-35 sau rachete extrem de costisitoare. Asta presupune schimbarea priorităților în achiziții și dezvoltarea unor capacități industriale locale.

În plus, este timpul ca acțiunile agresive ale Rusiei să atragă consecințe directe: sancțiuni pentru companiile care alimentează aceste operațiuni, contraatacuri cibernetice și, dacă este cazul, utilizarea activelor înghețate ale Rusiei pentru a finanța apărarea Ucrainei – care, în esență, este și o apărare a Europei.

Riscul unui conflict deschis

Fără un răspuns adecvat, escaladarea devine inevitabilă. Nu printr-o invazie clasică, ci prin pași mărunți, calculați. Un exemplu menționat de The Economist este orașul Narva din Estonia, locuit majoritar de vorbitori de limbă rusă. Un incident acolo – chiar și limitat – ar putea pune NATO într-o poziție dificilă, cu potențial exploziv.

Occidentul se confruntă cu o provocare subtilă, dar periculoasă. Nu e un război convențional, ci o bătălie pentru voință politică, unitate și claritate strategică. Iar într-un moment în care SUA traversează incertitudini interne, iar vocea lui Donald Trump câștigă din nou vizibilitate – cu mesaje contradictorii privind NATO – responsabilitatea cade, tot mai mult, pe umerii europenilor.

Putin pariază pe ezitarea și diviziunea Occidentului. Rămâne de văzut dacă această strategie va da roade – sau dacă democrațiile vor învăța să răspundă nu doar ferm, ci și inteligent.