La peste un secol de la Marea Unire din 1918, structura demografică a României a suferit schimbări majore în ceea ce privește diversitatea etnică, populațiile germanice și slavice, evreii și maghiarii fiind printre cele mai afectate minorități.

Două recensăminte realizate la un interval de aproape un secol scot la iveală „prăpastia” demografică formată în România, iar o parte dintre explicațiile acestui fenomen se regăsesc în evenimentele majore din mijlocul secolului XX, în politicile regimului comunist și în anii de „cumpănă” de după 1990.

Unele minorități aproape dispărute din România

În decembrie 1930 a avut loc primul recensământ al populației României după 1 Decembrie 1918, Ziua proclamării Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu Regatul României. A fost, de altfel, și singurul recensământ al României Mari, cele care i-au urmat fiind realizate pentru teritoriul actual al țării. Rezultatele recensământului din urmă cu 95 de ani prezentau o situație complet diferită a structurii demografice, chiar dacă numărul total al locuitorilor din anii ‘30 era apropiat de cel de astăzi.

România întregită avea atunci peste 18 milioane de locuitori, dintre care aproape 13 milioane s-au declarat români. Populația maghiară depășea 1,4 milioane, iar cea a germanilor (sași și șvabi) număra aproape 750.000 de persoane. Evreii reprezentau a treia minoritate din țară, numărul lor fiind estimat la peste 720.000 de persoane, mulți dintre ei în Basarabia și Bucovina.

Populațiile slave (ruteni, ucraineni, ruși, bulgari, sârbi, croați, cehi, slovaci, sloveni și polonezi) însumau peste 1,5 milioane de persoane, iar turcii, tătarii și găgăuzii aproape 300.000. România Mare avea în 1930 peste 260.000 de romi și peste 26.000 de greci.

Potrivit rezultatelor Recensământului din 2021, România avea puțin peste 19 milioane de locuitori. Dintre aceștia, 16,6 milioane și-au declarat etnia. Între minorități, cei peste un milion de maghiari reprezentau șase la sută din totalul populației. Aproape 570.000 de persoane s-au declarat romi, 46.000 s-au declarat ucrainieni, 23.000 sunt germani, 21.000 sunt turci, iar numărul evreilor din România a ajuns la puțin peste 2.000 de persoane.

Declinul marilor comunități de sași și șvabi

În România interbelică , populația germană ajungea la peste 700.000 de oameni. Aproape jumătate era reprezentată de șvabii dunăreni din regiunea istorică a Banatului, ai căror strămoși s-au stabilit în secolul al XVIII-lea în vestul României de azi și, într-o măsură mai mică, în zona Sătmarului (Satu Mare, Carei). Cealaltă jumătate erau sașii din Transilvania, descendenți ai coloniștilor aduși aici în Evul Mediu de Regatul Ungar.

Al Doilea Război Mondial a însemnat începutul sfârșitului pentru numeroase așezări germane din România. Mulți dintre membrii acestor comunități au căzut victime războiului, iar peste 100.000 ar fi părăsit țara în timpul retragerii forțelor Germaniei Naziste din 1944.

Încă din toamna anului 1944, Iosif Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice, a cerut României, Ungariei și Iugoslaviei, în teritoriile în care ajunsese armata sovietică, să pună la dispoziție muncitori germani pentru reconstrucția zonelor rusești distruse în timpul războiului.

În ianuarie 1945, peste 70.000 de sași și șvabi au fost trimiși pentru câțiva ani în lagărele de muncă sovietice. Câteva mii nu s-au mai întors, fie pentru că au murit în URSS, fie pentru că au reușit să ajungă în Germania. Pe cei reveniți în țară îi așteptau alte politici represive. În 1951, la scurt timp după încheierea valului de deportări în URSS, peste 40.000 de oameni din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, aflate la granița cu Iugoslavia, au fost obligați să își părăsească locuințele pentru a începe o nouă viață de la zero în Câmpia Bărăganului. Măsurile au dus la dispariția unor așezări dominate de familiile de șvabi.

În următoarele decenii, declinul demografic al minorității germane a continuat, pe măsura plecării sașilor și șvabilor în Occident, la început cu mari dificultăți, din cauza regimului care încerca să oprească exodul. În anii ’70, când în România mai trăiau circa 360.000 de germani, fostul președinte comunist Nicolae Ceaușescu a decis să îi „vândă” Germaniei Federale.

„Îngrijorat de soarta numărului mare de etnici germani care doreau să părăsească România, cancelarul vest-german Helmut Schmidt a călătorit la București și a negociat un program de cumpărare a actelor de emigrare pentru aceștia. În perioada 1978–1988, Germania Federală a «repatriat» aproximativ 11.000 de persoane anual, plătind echivalentul a câteva mii de dolari americani pentru fiecare viză de ieșire”, informau cercetătorii de la Biblioteca Congresului SUA în volumul „România, un studiu al țării” (1991).

Unii germani își plăteau, la rândul lor, ieșirea din țară, fără să știe că fuseseră „vânduți” de Ceaușescu.

În 1990, unele statistici arătau că în România mai trăiau circa 120.000 de germani, sași și șvabi, însă în primii ani de după Revoluție comunitatea s-a redus drastic, aproape 90.000 de oameni plecând fără multe formalități în Germania. Puțini dintre ei s-au mai întors.

Războiul, cumplit pentru comunitatea evreiască

În România, cea mai mare parte a populației evreiești s-a stabilit în Moldova, sosind inițial din Polonia și din Imperiul Austro-Ungar în secolul al XIX-lea. Sute de mii de evrei au avut de suferit la începutul anilor 1940, în timpul dictaturii mareșalului Ion Antonescu și în anii războiului, potrivit istoricilor.

„În timpul războiului, regimul lui Antonescu i-a supus pe evreii din România și din teritoriile cucerite unei severe opresiuni. Trupele au gonit cel puțin 200.000 de evrei din Bucovina și Basarabia, considerați trădători sovietici, peste Nistru, în lagăre de concentrare mizere, unde mulți au murit de foame, boală sau din cauza brutalităților. În pofida antisemitismului rampant, majoritatea evreilor din România au supraviețuit războiului”, arătau autorii studiului de țară.

După Al Doilea Război Mondial, regimul stalinist din România a restricționat practicile religioase evreiești și a hărțuit, arestat și închis evrei care doreau să emigreze în Israel. Cu toate aceste presiuni, o treime dintre evreii României emigraseră deja până în 1951, iar declinul comunității a fost accentuat în anii următori, ca urmare a emigrării pe scară largă.

„Suferind din cauza antisemitismului încurajat de stat și ruinată financiar prin exproprierile din timpul naționalizării, o mare parte a populației evreiești a solicitat permisiunea de a pleca în 1948. Între 1948 și 1951, 117.950 de evrei au emigrat în Israel, iar între 1958 și 1964 alți 90.000 le-au urmat, populația evreiască ajungând la doar 43.000 de persoane în 1966”, arăta Ronald D. Bachman.

Evreilor li se acorda cu ușurință permisiunea de a emigra, iar până în 1988 populația lor scăzuse la 20.000–25.000 de persoane, jumătate dintre acestea având peste șaizeci și cinci de ani. Mai mult, peste o treime dintre evreii care încă se aflau în țară dețineau vize de ieșire.

În prezent, în numeroase orașe din România au mai rămas doar clădirile fostelor sinagogi și vechile lor cimitire.

Maghiarii, mai reticenți în a părăsi România comunistă

Politicile regimului Ceaușescu au afectat profund și minoritatea maghiară din România comunistă, obligând mulți maghiari să părăsească țara. Majoritatea rămâneau însă reticenți în a lua în considerare emigrarea.

Printre măsurile reclamate de minorități s-a numărat, potrivit autorilor studiului de țară, programul de „sistematizare” a satelor.

„Conceput la începutul anilor 1970, aparent pentru a obține teren agricol productiv prin eliminarea satelor considerate «neviabile», sistematizarea amenința să distrugă jumătate dintre cele 13.000 de sate ale țării, inclusiv multe vechi așezări ale etnicilor maghiari și germani”, nota Ronald D. Bachman, autorul volumului.

Sistematizarea a fost aspru criticată de comunitatea occidentală. Germanii și maghiarii au reclamat-o ca fiind o încercare de asimilare forțată a minorităților naționale.