Rusaliile Negre. Amintiri din vara în care 45.000 de oameni au fost condamnați la exil în Bărăgan: „N-am avut jucării, fugeam după ciulini“

În urmă cu 75 de ani, în noaptea de 17-18 iunie, când la creștini se sărbătoreau Rusaliile, milițienii au bătut la zeci de mii de porți din zona Banatului. Aproximativ 45.000 de oameni – bănățeni, sârbi, aromâni, germani, dar și români care făceau parte din categorii socotite ostile regimului comunist – au fost urcați în vagoane și duși în locuri izolate și pustii din mijlocul Bărăganului, unde au apărut astfel noi așezări.

Bărăganul fusese mereu câmpie goală. Iarbă, scaieți, vânt. Vara, ciobanii veneau cu turmele; iarna nu venea nimeni. Nu era un loc unde să-ți construiești o viață. Totuși, în vara anului 1951, zeci de mii de oameni au ajuns exact acolo, aruncați în lanul de grâu copt, fără acoperiș și fără explicații.

Povestea deportării în Bărăgan începe cu câțiva ani mai devreme și cu o ruptură politică la mii de kilometri distanță. În 1919, bolșevicii înființaseră Cominternul pentru a coordona mișcările comuniste din întreaga lume. Când Iugoslavia lui Tito a fost exclusă din această organizație, granița dintre cele două țări a devenit brusc o zonă de tensiune pentru guvernul comunist de la București. Etniile care o populau de generații – bănățeni, sârbi, aromâni, germani – au ajuns să fie catalogate drept „elemente cu un factor ridicat de risc“. Nu făcuseră nimic, erau, pur și simplu, acolo.

Soluția a venit pe cale administrativă. La 15 martie 1951, Ministerul de Interne al Republicii Populare România a emis un decret prin care „va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română“. Celor vizați li se putea stabili domiciliu obligatoriu oriunde. A fost aleasă Câmpia Bărăganului – slab populată, slab dezvoltată, departe de orice frontieră.

Era a doua mare deportare din istoria contemporană a României. Prima avusese loc în ianuarie 1945, când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, fuseseră trimise la muncă silnică în Uniunea Sovietică sau direct în Siberia. Acum, în 1951, ținta era mai largă: bănățeni, basarabeni, titoiști, „burgheji“, foști colaboratori cu armata germană, opozanți ai regimului comunist, susținători ai rezistenței anticomuniste, germani, dar și persoane condamnate penal. Scopul declarat intern era „igienizarea Banatului“.

În noaptea de 17-18 iunie 1951, când la creștini se sărbătoreau Rusaliile, milițienii au bătut la zeci de mii de porți din zona Banatului. Fără prea multe explicații, le-au spus oamenilor să-și ia strictul necesar, urmau să fie strămutați. Unii au apucat să ia actele, câteva haine, câteva piese de mobilier. Alții au luat și animale din ogradă. La gară, puhoi de lume. Cu toții, de-a valma, au fost urcați în vagoane. Nu toate animalele au încăput în tren. „Noi am avut o iapă foarte frumoasă, sură, ceva pursânge, și avea un mânz extraordinar de frumos, săracu... Mânzul o rămas jos, n-am mai avut voie să-l urcăm și pe el în tren, săracul mânz... Destul de mărișor. Și când o plecat trenul, mânzul o fugit după tren până la marginea satului. Și-o rămas jos...“, povestea Vasile Docea într-un interviu acordat Smarandei Vultur pentru proiectul „Deportați în Bărăgan “, care reunește mărturii audio și scrise ale foștilor deportați.

La plecarea trenului din gară a început să cânte fanfara. Se serba victoria. În vagoane, oamenii sufereau. Nimeni nu știa unde este dus, dar toți se temeau de același lucru: Siberia, lagărul din care puțini se mai întorceau. „Știam că ne duce în Siberia, așa era vorba atunci, că ne duce la ruși. Deci ne-am bucurat și pe traseul ăsta, când am ajuns de ne-o lăsat jos unde ne-o lăsat, că ne-o lăsat în România jos, știți? Spre răsărit plecam, de-aici. Am mers până la Dudești, o gară în Bărăgan. Niculești-Jianu îi spune la sat... Acuma-i Dudești. Gara era Dudești“. Alții au fost lăsați la Bumbăcari, la Dropia, la Movila Gâldăului sau la Rubla . În câmp. În soare. Fără niciun bordei. „Călătoria pe tren... Ţin minte că ajungând pe la Ciulniţa, mama se pregătea de un eveniment dur. A spus că, dacă cumva află că ne duce în Rusia, ea dă foc la vagon ca să fugim! S-a întâmplat să n-ajungem acolo. Am ajuns însă în Bărăgan, unde am fost aruncaţi în lanul de grâu copt“, rememora Victor Gaidamut, unul dintre deportați.

În total, aproximativ 45.000 de persoane fuseseră ridicate în acea noapte și urcate în trenuri fără să li se spună destinația. După ce ținutul a fost populat, presa a produs materiale de propagandă în care deportarea era prezentată ca un act de întemeiere. „Era câmpie întinsă și nu creșteau decât iarbă și scaeți. Doar ciobanii veneau vara cu oile. Și-au făcut un bordei, pe urmă mai multe, până la urmă a ieșit un sat. Știi cum se clădește un sat! Așa cum iese iarba, așa cum se ivește fructa – care se coace apoi zemoasă și dulce. Așa s-a făcut și satul nostru“, scria „România Liberă“. Astfel au apărut Bumbăcari, Ezeru, Rubla, Măzăreni, Schei, Răchitoasa – localități născute din deportare.

Bordeie sub pământ

De la gospodăriile mândre din Banat au ajuns în mijlocul pustietății . Primele nopți le-au dormit sub cerul liber, departe de orice adăpost, în câmpul gol, fără un copac. Aici, în Bărăgan, oamenii au început o nouă viață din nimic. Au săpat adânc în pământ sau și-au făcut bordeie din stuf, ca în comuna primitivă. La temelie au curs lacrimi amare, în pereți sudoarea frunții, iar visurile au fost ascunse în acoperiș, printre uluci – măcar gândul să rămână liber și să zboare dincolo de hotarele unei Românii unde nu erau lanțuri invizibile care îi lega de aceste locuri despre care nici nu auziseră, dar în care erau obligați să trăiască: iarna printre nămeți cât casa, iar vara în căldura înăbușitoare a unui deșert.

„Stăm o lună, stăm două, am făcut un bordei, aşa o groapă pătrată, am acoperit cu paie, am tăiat grâu și am pus să nu plouă. Dar cînd a plouat, a plouat mai tare acolo, a plouat dublu acolo. Şi am ţinut umbrela în pat. Vai și amar cum am stat!“, povestea vremurile de început Elisabeta Roth într-un interviu pentru „Deportați în Bărăgan“. Dacă tinerii supraviețuiau iernii, mulți bătrâni nu. În același interviu povestește de soarta a doi bătrâni din Gotlob, deportați și ei, care aveau un băiat în Germania. „Ei au fost cei mai bogaţi din Gotlob. A venit iarna, n-au putut să-şi facă casă, au rămas numai ei. A venit viscolul, zăpadă grea, urâtă, şi ce-au avut au vândut până la trei scânduri şi le-au mai rămas nişte paie şi o capră. Şi a fost o săptămână așa o zăpadă, că n-am mai putut să mergem unul la altul. Bordeiul lor a fost complet acoperit. Şi atunci oamenii au avut milă, că ei oameni bătrâni n-au foc, n-au nimic şi i-au descoperit pe ei. Când i-a descoperit i-au găsit morţi, îngheţaţi, pe amândoi şi capra între ei nu murise. A mâncat paie de la bătrîni şi nu a murit. Atunci oamenii au dat capra şi ce-a mai fost prin colibă la doi băieţi, să-i înmormânteze. Atunci au luat o sanie mică, un hârşeu, ștrang și o sapă. I-au pus într-o pătură, dar n-au putut să-i ducă. Au făcut o groapă în zăpadă, în deal, şi i-au băgat pe ei înăuntru în zăpadă până la primăvară. Şi copilul lor a scris la Bucureşti, din Germania, cât costă să-i dea pe părinţii lui acasă, de acolo. Şi nu au vrut să-i dea“.

Țărușul cu numărul 351

Unora li s-a promis la plecare că vor fi primiți în case. În schimb, când au ajuns în Bărăgan, doar ciulini și țăruși. „Ei ne-au promis, când ne-au luat din Banat, că o să avem case. Am văzut câteva barăci de scândură undeva la 500 de metri de unde eram noi, şi unde urma să rămânem, şi nişte ţăruşi, niște şipci de scândură, de 60-70 cm înălţime, trase la rindea pe o parte unde era scris numele cu creion chimic. Numărul 351 era numărul casei noastre! Acela era locul nostru stabilit probabil dinainte! Acolo, la numărul 351, am oprit căruţa! Am coborât şi ne-am pus toate bagajele la parul respectiv, la ţăruşul ăla de scândură. Şi practic acela a fost locul nostru şi averea noastră pe care am dobândit-o în Bărăgan. În fine, barăcile cele despre care v-am spus puţin mai înainte erau un fel de dispensar, o alimentară, postul de Securitate, postul de Miliţie. În fine, era, cum să spun, viitorul centru al comunei“, rememora Carl Franz Dunaienco. De etnie germană, el s-a născut în anul 1942, în Austria, în localitatea Sant Michael. Acolo a prins perioada războiului până la capitularea Germaniei . După capitularea Germaniei, autorităţile din Austria au decis ca toţi cetăţenii să fie repatriaţi în ţările lor de baştină. El și familia lui s-au întors în România, în anul 1947, şi s-au stabilit în Banat, în fosta regiune Timiş, în comuna Lenauheim, unde aveau o casă și cinci hectare de pământ.

„N-am avut jucării. Fugeam după ciulini“

Cu inocența vârstei, copiii au ajuns cu părinții și bunicii în această „Siberie a României“. Și-au făcut jucării din glugi de coceni, din bețe de floarea-soarelui sau din cârpe. Bradul de Crăciun era înlocuit în casele din pământ cu câte o creangă uscată. „Un vârf de salcâm adus de pe câmp şi împodobit cu răchită creponată, verde, am făcut un brăduţ. Şi din ce... l-am împodobit acolo, ca să fie. Din cârpe am făcut o păpuşă“, povestea Gertrude Ciobanu, din Bucovina, care a fost deportată la vârsta de 26 de ani împreună cu familia în Ezeru din județul Călărași, într-un interviu pentru „Memorialul Sighet“ .

Un alt Crăciun și alte amintiri triste pentru Ecaterina Uzun, deportată la vârsta de 7 ani împreună cu familia din județul Timiş în Lăteşti din Ialomiţa. „Bărăganul, afară de ciulini şi cereale, n-a fost nimic, nici măcar un pom. Se duceau părinţii la baltă, în Balta Borcei, unde erau pomii şi ne aduceau câte o creangă. Primul Crăciun l-am făcut cu o ramură uscată de pom şi l-am îmbrăcat în hârtiuţe colorate, cu cartofi... De unde bomboane, ne aduceam aminte că am mâncat cândva ceva dulce“.

Ileana Mateescu avea doar 5 ani când a fost deportată la Rubla împreună cu familia cu care locuia într-o localitate din Mehedinți. Nu a avut copilărie. „Bărăganul a fost Siberia noastră. Nenorocirea a fost că unii, precum basarabenii ori bucovinenii, au avut de îndurat ambele Siberii – şi pe cea rusească, şi pe cea românească“. Despre copilărie? Această parte a vieții ei lipsește. „Mici de tot fiind, a trebuit să îngrijim de animalele din curte, iar în 1953, când s-a născut fratele meu, deja eram responsabilă, trebuia să-i fiu doică, deşi aveam un pic mai mult de 2 ani“.

Vara, când mergea cu vitele la păscut, erau singurele momente de joacă. „Jucării ne făceam noi din ce găseam. Fratele meu făcea o vioară din coceni sau o bicicletă din beţe de floarea-soarelui. Pe câmpul ăla, cu soarele puternic din Bărăgan, ca să ne ferim de arşiţă, ne înnodam fustele (orice fel de îmbrăcăminte) şi găseam tulpini mai groase de iarbă, ne făceam aşa, un fel de acoperiș, ne băgam sub asta şi ne jucam şi noi acolo“, povestea Ileana Mateescu într-un interviu aflat în Arhiva de istorie orală a Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet.

„Mâinile erau numai răni“

Alții erau trimiși la cules bumbacul, așa cum povestea Gheorghe Cotorbai, care avea doar 6 ani când a fost deportat din Becicherecu Mic din județul Timiș în Fundata din județul Ialomița. „Lucram la grădină şi la bumbac. Ne scoteau de la şcoală, ne dădeau o traistă, mie mi se părea imensă (eu fiind şi mai micuţ) şi o căram după mine. Nu se mai umplea traista aia deloc! (...) Mâinile erau numai răni. Aşa ne duceau de la şcoală, încolonaţi, ne dădeau câte o traistă d-aia şi ne puneau pe rând să culegem. Trebuia la sfârşitul zilei să aducem traista plină cu bumbacul cules“. Alții mergeau la cules de roşii, varză, mazăre, bame, castraveţi. Zilnic stăteau în bătaia soarelui dogoritor şi a vântului. Nu găseau umbră sau adăpost.

În amintirile tuturor copiilor, ciulinii, singurele plante care se găseau peste tot, deveniseră jucării. „Ne jucam împreună, ca orice copil din lumea asta. Atât că n-am avut jucării, ne jucam cu te-miri-ce, fugeam după ciulini...“, își amintea Ecaterina Uzun, care fusese deportată la vârsta de 7 ani împreună cu familia în Lăteşti, Ialomița.

Fiecare zi era o lecție pentru supraviețuire. „Îmi aduc aminte că noi copiii am stat la coadă lângă o baracă de scânduri ca să primim o cană cu lapte. Eu fiind mai micuţ, mă strecuram să primesc de două ori lapte şi pentru sora mea. Aduceam laptele la mama şi bucuros îi spuneam cum l-am păcălit şi de data asta pe nenea care împarte laptele, că adesea nu aveam lapte“, rememora Ţvetco Mihailov în volumul „Sârbii din România în Golgota Bărăganului“.

Caravana cu filme chinezești

Marcela Burlacu (Bent) rememora după mulți ani copilăria petrecută pentru „Memorialul deportării“: „Vreau să spun că această deportare m-a marcat foarte tare. De câte ori merg la Bucureşti, niciodată nu uit să mă aşez pe partea stângă a autobuzului şi să localizez în momentul când trecem pe acolo satul în care am pătimit atâtea. Satul era situat între o movilă care s-a tasat de-a lungul vremii – dacă mergeţi spre Bucureşti o să vedeţi o movilă pe partea stângă după ce o să treceţi de intersecţia de la Ceacu –, şi prima lizieră care se mai vede încă, în direcţia Bucureşti. Exact acolo era satul Iezeru. Aş putea să mă duc seara sau în zori de zi şi să localizez locul unde era casa, atât de bine îmi amintesc locul acela. Vă spun că şi acum aş putea să localizez strada şi poate şi casa unde am locuit. Asta mi-aş aminti mereu şi mi-aş mai aminti cum, atunci când stăteam în acel adăpost, în colibă, eram nevoiţi să ridicăm picioarele, ca să nu ne treacă şoarecii şi şopârlele peste picioare, că de multe ori eram desculţi“.

Smaranda Vultur, despre deportările din Bărăgan: „Povestirile celor deportaţi sunt o resursă pentru a şti că răul trece“ INTERVIU

Are și amintiri frumoase din acea perioadă, legate de caravana cu filme o dată la două luni, și vedeau iar și iar „Fata cu părul cărunt”, un film chinezesc care i s-a întipărit în memorie. „Erau două porţi improvizate de oameni ca să ne jucăm şi acolo vedeam filmul. Stăteam pe jos. De multe ori mai şi adormeam, dar ce fericiţi eram că venea caravana şi vedeam un film, mereu acelaşi. Apoi a mai fost unul... ceva cu înfiinţarea CAP-urilor, un film care nu ne plăcea“.

IARNĂ ÎN BĂRĂGAN

„Nu se vede a doua casă de zăpadă învăluită în vifor“

În Bărăgan se făcea și școală, învățătorii fiind culeși, evident, tot din rândurile deportaților. „Din clasa a II-a până în clasa a VI-a am urmat-o acolo cu copii deportaţi din satul respectiv. Învăţătorii au fost tot foşti deportaţi, care erau din zona Olteniei, din Vânju Mare. Bineînţeles că şcoala noastră, în afară de învăţătorii noştri deportaţi, avea un politruc care urmărea ce fel de educaţie ni se face... Şi eram clasa I cu a II-a, a III-a cu a IV-a comasaţi, fără cărţi la început, decât cu un maculator. Mai mult educaţie aşa, orală, pot să spun“, povestea Dora Sarafoleanu, deportată la vârsta de 8 ani alături de toată familia ei în Măzăreni din județul Brăila. Copiii deportaților nu aveau voie să se prezinte la examenele de admitere în liceu, chiar dacă aveau note foarte bune. Abia după moartea lui Stalin, restricţiile s-au diminuat.

La școală nu se făceau doar lecții, copiii erau obligați să asigure și combustibilul pentru sobe, greu de procurat de altfel. „Am început şcoala. Trebuia să duci lemne la şcoală pentru încălzit. Deci, eram obligaţi să ducem lemne, din pădure, trebuia să mergi la şcoală cu sacsanaua de lemne sub braţ, că altfel nu te primea la şcoală... Învăţătorul era tot un om din acesta deportat, dar un om cu caracter. El mi-a pus creionul în mână“, povestea despre acei ani Ștefan Mina într-un interviu pentru Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet. Ștefan provenea dintr-o familie de aromâni veniţi din Bulgaria în 1940. A fost deportat la vârsta de 15 ani împreună cu familia dintr-un sat din Timiş în Schei din Galaţi.

Copii și adulți deopotrivă munceau pe câmp ca să se poată întreține. O jumătate de zi copiii erau la școală, iar cealaltă jumătate de zi pe câmp, la cules de in sau bumbac, dar și cu vitele la păscut. Cel mai greu era la cules de bumbac: „Dădeam jos frunzele de pe tulpină cu degetele, aveam numai răni, numai băşicuţe sparte şi sânge, şi copileam bumbacul. Rupeam vârfurile ca să se dezvolte bumbacul, să se ramifice. Spre toamnă ne duceau la cules. Capsulele de bumbac se uscau în timpul verii şi deveneau foarte ascuţite şi atunci când băgam degetele ca să scoatem bumbacul ne răneam. Adunam bumbacul într-un şorţ, apoi răsturnam şorţul într-un sac. Începuseră să ne şi plătească, şi, cum aveam nevoie de bani, oricât de puţini ar fi fost, ne duceam, că ne prindeau bine“, povestea Marcela Burlacu (Bent) pentru „Memorialul deportării“. Alții munceau la ferme și tot ei au ridicat și clădirea școlii, dispensar și post de Miliție.

Viscolului i se supraviețuiește cu halva

Mulți deportați au fost surprinși să audă de la localnici expresia: „Păi văz că sunteţi oameni ca şi noi!“. Ce se întâmplase? Oamenii le-au povestit că înainte să ajungă deportații, li s-a spus să se ferească de ei: „Pe noi ne-a adunat aici şi ne-a spus că o să aducă aici «nişte oameni urâţi cu nasuri mari, cu urechi mari şi foarte răi, să vă feriţi de ei că ăia sunt oameni răi, să nu vă apropiaţi, să nu luaţi contact cu ei», dar văz că sunteti oameni ca oricare“.

Satele deportaților erau păzite și inițial nu aveau voie să se depărteze, apoi restricțiile nu mai erau așa aspre și oamenii o luau, pe jos, pe câmp, până la cea mai apropiată așezare. „Era şi un observator. Un schelet din lemn, cred că din lemn era făcut, unde era în permanenţă un soldat cu arma care păzea satul şi nu puteam să ieşim“, își aminteau copiii. Unii reușeau să înșele vigilența paznicilor. „Noi, însă, tot ne duceam în satul vecin, la Cacomeanca, aşa se numea pe atunci, Rădiştea acum, să cumpăram câte ceva. Dar cum mergeam? Mă lega mama cu nişte cârpe la genunchi şi la coate şi o luam aşa de-a buşilea pe coate şi pe genunchi, până ieşeam de sub observaţia soldatului, pe urmă era un lăstăriş şi o luam pe acolo. Apoi ne ridicam în picioare şi plecam până în satul vecin şi mai aduceam câte ceva. O lădiţă de halva, că marmelada şi halvaua se aflau în lădiţe, lădiţe din scândurele subţiri. Am adus o dată una pe umăr şi m-am rănit, lădița avea câteva kilograme, era mult prea mult pentru un copil. Mi-a prins bine însă, pentru că în iarna anului 1954, când a fost viscolul acela puternic, care a acoperit casele astea mici, am avut halvaua aceea în casă. Ani de zile n-am vrut să mai mănânc halva, nici acum nu pot să văd halvaua, că numai halva am mâncat atunci ca să rezistăm“, își amintea Marcela Burlacu (Bent).

Iarna era cel mai greu pentru deportații care deveniseră colonizatori ai unui tărâm printre ciulini. „Noaptea, vântul a bătut ca turbat, mereu am avut impresia că descoperă casa de pai și țipirig. Chiar am deschis geamul mic și m-am uitat afară, unde nu se înțelegea nimic, căci toată zarea era o învălmășeală totală de zăpadă amestecată“, scria Elena Spijavca în jurnalul „Munci și zile în Bărăgan“. Autoarea, născută la 10 mai 1918 în Basarabia, la câteva săptămâni după unirea provinciei cu Țara-mamă, a fost deportată la Rubla la vârsta de 33 de ani. Ea ne-a lăsat cea mai cuprinzătoare și mai edificatoare oglindă a ceea ce au trăit deportații. „Azi e 31 ianuarie 1954. Duminică. E a treia zi de când bate viforul năprasnic, zăpada s-a ridicat deasupra geamului. Nu se vede a doua casă de zăpadă învăluită în vifor. Ușa mereu este baricadată cu zăpadă, dar mereu curățăm, altfel nu o putem deschide. 2-3 februarie. Marele viscol fenomenal care a acoperit sate și orașe complect. Noi am fost cu ușa acoperită, imposibil de deschis, a trebuit să iasă Virgil pe geamul din bucătărie. Chiar la noi în sat au fost acoperite case până sus! Pe la grinzi a nins în casă. Ce să spun, a fost o jale, căci oricât facem focul, e un frig teribil, zăpada ne intră și pe ușă. Eu m-am ales cu tuse, veșnic cu picioarele înghețate. Marea mulțumire, numai când ne culcăm și punem cărămizi calde în pat – la picioare! Mereu a ținut-o în ger până pe data de 14 februarie, iar am avut viscol mare, dar nu se compară cu primul. N-ai cuvinte să descrii ce era afară“.

În aceste ierni aspre, departe de casă, ca să le treacă mai repede timpul, unii compuneau poezii. Vasile Rotaru, născut în Basarabia, a făcut și el parte din șirul deportaților spre Bărăgan, la Dropia. Cu ocazia interviului pe care l-a dat în anul 1998 a amintit și de urarea de Anul Nou, dintre 1951 și 1952. „Aho, aho cu anul nou/ Mai jalnic decât orice an/ Ce-ai fost viteaz sau chiar erou/ De ne-ai găsit în Bărăgan/ Iar voi fraţi de prin bordeie,/ Din Banat, din Severin/ Strigaţi anului să steie/ Şi la anii care vin/ Că nu-s ani de împlinire ale sfintelor dorinţi,/ Ci sunt ani de ispăşire şi blesteme din părinţi hăi, hăi!/ Aho, aho tu vânt turbat,/ Ce-mi fluieri a sărăcie/ De la răsărit scăpat/ Ce-aduci teamă şi urgie/ Vânt premergător cu ploaie,/ Ce-mi baţi dușmănos a van/ Şi-n cocioaba mea cu paie/ Curge apa prin tavan./ Cei din câmp şi de la roabă/ Hai sculaţi în noaptea oarbă/ Puneţi paie pe bordei/ Că ne-îneacă norii grei./ Hai să mai mânaţi hăi, hăi/ Sculaţi voi copii şi fraţi/ Nebăuţi şi nemâncaţi/ Lângă boi v-alăturaţi/ Şi cu ei vă îndemnaţi/ Să-nchinăm cu Noul an/ Cu noroc şi bucurie/ Să muncim cu mult elan/ Până când naiba mai ştie/ Să vă fie casa casă,/ Nu pereţi umezi cu iarbă/ Să vă fie masa masă,/ Nu cu-n ciob de pâine neagră/ Iar de mândra aşezare/ Să-i urăm într-un ceas bun/ Până-n vara viitoare să se-aleagă praf şi scrum/ Mânaţi boii măi flăcăi, hăi, hăi“.

Valea Călmățui, unde s-a sfârșit iadul. Mărturii din timpul domiciliului forțat al lui Corneliu Coposu: „Ce mizerii ați îndurat?“

ÎNTOARCEREA ACASĂ

De la capăt pentru a doua oară

După cinci ani, când deportaților li s-a permis să se întoarcă acasă, au lăsat în urmă locuințele din chirpici şi acoperite cu paie, dar acestea nu au stat pentru prea multă vreme goale. Izolarea din câmpie, ca şi mâna de lucru aproape gratuită pentru IAS-urile și CAP-urile din zonă, au făcut ca noile așezări să fie repopulate cu foşti deținuți politic, despre care regimul considera că nu au fost suficient reeducați. Din vechile așezări ale deportaților n-a mai rămas aproape nimic, nici măcar pulberea. Inițial li s-a schimbat denumirea, după noua organizare administrativ-teritorială, iar casele au dispărut una după alta. Au rămas amintirile o vreme, dar și ele şi visul urât au murit odată cu ultimii supraviețuitori. În locul lor au rămas ciulinii Bărăganului.

Pe marginea drumului național care străbate județul Brăila, aproape de Însurăței, a fost ridicat un monument, zidit în memoria deportaților. „În memoria celor deportați în perioada 1951-1964 în satele Bărăganului brăilean“ scrie pe o parte, iar pe cealaltă sunt încrustate câteva versuri ale lui Aurel Ciurunga, el însuşi deținut politic în lagărul Canalului Dunăre-Marea Neagră: „Îngenuncheați pe lauri secerate/ Rugămu-ne stăpâne de apoi/ Să-i vindeci cu azur și bunătate/ Pe dușii prea devreme dintre noi“.

Deportații s-au întors la casele lor, dar mulţi le-au găsit ocupate şi, pentru a doua oară, au fost obligaţi să ia viaţa de la capăt. Vesela Vlăsceanu, deportată din Saravale la Bumbăcari, a povestit pentru „Deportați în Bărăgan“ cum s-au trezit că în casa lor funcționa acum Colectivul. „Na, şi-atuncea, când am venit acasă, n-am putut să intrăm în casă, casa era ocupată, în faţă erau birourile, în curte – aveam curte mare şi grădină, două lanţe de pământ – grădina, acolo au făcut colectiv şi nu ne-or primit în casă. Și-atuncea am locuit într-o casă părăsită a unui neamţ, care o plecat în Germania, şi am stat acolo un an. Și, după un an, tata o făcut o cerere şi o pus-o în plic şi m-o trimis la Bucureşti. Atunci era ministrul Drăghici şi m-am dus în audienţă la el şi când am ajuns la rând – era multă lume, nu numai eu: «Na, fetiţo», parcă-l văd, stătea în fotoliu, la masa ministerului, «Ce doleanţe ai»? M-am apropiat şi am pus plicul pe masă; a luat plicul şi-a citit, imediat o pus pe verso şi-o scris: «În patruzeci şi opt de ore să se elibereze casa». A zis: «Te duci acasă şi-n patruzeci şi opt de ore veţi intra în casă». Si-aşa o fost... Dar numai în jumătate, că era poarta la mijloc şi o parte erau birouri şi o parte ne-or dat. Dar, ce să spun, cum era?... or ţinut în camere grâul şi şoarecii... pereţii... tot am ras şi am zugrăvit ca să putem intra“.

Morți și pierduți în pustiu

1.600 dintre deportați, dintre care 175 de copii, au murit în detenție și la scurtă vreme osemintele lor au fost arate cu tractorul, odată cu satele făcute una cu pământul. Cel mai vârstnic dintre decedaţi a fost un ţăran de 100 de ani, deportat cu cinci ani în urmă.

La expoziția de la Memorialul Sighet sunt înșirate date de naștere și de moarte ale celor care au sfârșit de foarte mici. Iată câteva destine frânte prea devreme: Matache Gheorghe a murit la 27 iunie 1956 la Valea Viilor, când avea doar o zi, Mociu Ioan a murit la 9 ianuarie 1956 după doar patru zile de la naștere, la Zagna, iar Mutescu Ion la 3 ore de la naștere, pe 8 august 1956 la Salcâmi. Ileana Mateescu își amintea de drama care a avut loc la Florești și care a marcat-o toată viața: „Aş putea să vă spun numele unei femei chiar de la noi, din Floreşti, căreia i-a murit băieţelul de numai câteva luni... Ana Basica se numea şi femeia asta atât de tânără – era singurul ei copil – practic şi-a pierdut minţile. Era copilul mort şi ea stătea lângă el cu un fel de evantai din frunze şi tot îl apăra de muşte... Şi ceilalţi vroiau să i-l ia să-l înmormânteze şi ea nu vroia să-l lase până nu vine soţul ei, care nu ştiu unde era plecat...“.

Cei care au supraviețuit și s-au întors la casele lor sau s-au stabilit oriunde în altă parte din țară au păstrat toată viaţa stigmatul domiciliului obligatoriu. Deși grațiați, nu toți puteau circula liber. Unora dintre ei li s-a impus „domiciliu obligatoriu parţial“, ei putându-se stabili în „orice regiune a ţării, cu excepţia Bucureştiului, împrejurimilor Bucureştiului şi zonelor de frontieră“.