În 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, România a fost nevoită să cedeze Uniunii Sovietice nordul Bucovinei şi Basarabia. Aproximativ 3 milioane de români s-au trezit pe pământ străin. Teritoriul a fost ocupat de Armata Roşie şi sovieticii un instaurat un regim de teroare în care românii erau pedepsiţi pentru simplu fapt că aparţiuneau naţiei române. Mulţi dintre bucovineni s-au văzut separaţi pentru totdeauna de familiile lor rămase în România.

Cei mai mulţi dintre românii ocupaţi de ruşi au avut un singur vis: să-şi întregească familiile şi să se întoarcă acasă. 3000 dintre ei au pornit pe 1 aprilie 1941, chiar în ziua de Paşte către România, convinşi că vor putea trece graniţa nestingeriţi. Au plătit aspiraţia la libertate cu preţul vieţii.

Se spune că masacrul de pe 1 aprilie 1941 a fost unul orchestrat de ruşi. Agitatorii sovietici a împânzit în preajma Paştelui zvonul că se vor deschide graniţele cu România şi bucovineni vor putea trece nestingheriţi către patria mamă. Aproximativ 3000 de români din mai multe sate de pe valea Siretului au plecat, pe jos, în ziua Paştelui către graniţa. Îmbrăcaţi în alb, încolonaţi cu preoţi în faţă, purtând icoane şi steaguri au plecat către România, dar s-au oprit la doi kilometri de frontieră, în localitatea Fântâna Albă, unde ruşii i-au aşteptat cu mitralierele NKVD.

“Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile, o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din ţară ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au pornit paşii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid”, povesteşte Gheorghe Mihailiuc, unul dintre supravieţitorii masacrului din 1 aprilie 1941, în cartea ”Dincolo de cuvintele rostite”.

Pe 1 aprilie 1941, la doi kilometri de graniţa cu România, femei, bărbaţi sau copii a fost cu toţi seceraţi de gloanţe într-un cumplit masacru. Foarte puţini au supraveţuit dezastrului pentru a mai putea povesti coşmarul.”Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor Bucovineni. Deodată, liniştea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morţii s-a răspândit, hăt, departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: «La pământ!». Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!». Dar chiar atunci a început măcelul. (...)Era un adevărat iad de la pământ până la cer. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă.”, mai spune supravieţuitorul masacrului în cartea sa.

Cei care n-au murit seceraţi de gloanţele mitralierelor au avut parte de un sfârşit şi mai cumplit. Răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi în chiuri până la moarte. Cadavrele românilor au fost aruncate în gropi comune care, se pare, fuseseră săpate dinainte. Unele victimele au fost îngropate de vii. Alţi români, prinşi la Fântâna Albă au fost arestaţi şi supuşi unor torturi cumplite.Au sfârşit într-o groapă comună dintr-un cimitir evreiesc peste care ruşii au aruncat var stins.

După masacrul de la Fântâna Albă, ruşii au declanşat o operaţiune vastă de represalii împotriva românilor din Basarabia şi Bucovina. În luna iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Foarte puţini au supravieţuit. Ca urmare a regimului opresiv al ruşilor, românii din Basarabia şi Bucovina s-au împuţinat considerabil. Potrivit statisticilor oficiale, populaţia românească a regiunii Cernăuţi a scăzut cu 75.000 de persoane între recensământul românesc din 1930 şi primul recensământ Sovietic în 1959. S-a spus că ruşii au avut un program intenţionat de exterminare a românilor. Sângerosul 1 aprilie 1941 nu fost recunoscut niciodată de regimul sovietic.

La Fântâna Albă, locul masacrului, abia în 2000 autorităţile ucrainiene au permis pentru prima dată, abia în anul 2000, oficierea unei slujbe religioase, în memoria celor 3000 de români morţi în drumul lor către România, relatează Adevărul .