Satele din România ridicate deasupra norilor. Povestea celor mai „înalte” așezări arhaice, căutate de turiști

Locuite din cele mai vechi timpuri și rămase vreme îndelungată izolate, mai multe sate din România au devenit atracții pentru amatorii de excursii montane. Unele au fost înființate la peste 1.300 de metri altitudine și sunt căutate pentru pitorescul priveliștilor lor.

Cele mai „înalte” sate arhaice din România, înființate la peste 1.000 de metri altitudine, pe culmile Carpaților, și-au început existența ca așezări pastorale sau ca locuri de refugiu pentru români și strămoșii lor.

Unele au fost repere ale vechilor granițe dintre regiunile istorice ale României, despărțite de munți, iar altele și-au datorat existența exploatării pădurilor seculare, valorificate în trecut de localnici. Resursele miniere au avut și ele un rol important în dezvoltarea unor așezări alpine, însă păstoritul și transhumanța au fost activitățile în jurul cărora s-a concentrat viața acestor comunități.

Cu timpul, multe dintre așezările „din creierii munților” s-au depopulat, în timp ce altele au avut o soartă mai bună, datorită accesibilității și potențialului lor turistic.

Fundata, unul dintre primele sate turistice

Aflate la peste 1.300 de metri altitudine, satele Fundata, Fundățica și Șirnea, ale comunei Fundata (județul Brașov), au devenit repere ale turismului rural în anii ’70, când așezarea aflată pe culoarul Rucăr–Bran, la poalele munților Bucegi și Piatra Craiului, a devenit sat turistic.

În 1973, printr-un ordin (744/1973) al Ministerului Turismului, menit să organizeze turismul rural, au fost declarate sate turistice localitățile: Hălmagiu (județul Arad), Rucăr și Lerești (județul Argeș), Fundata–Șirnea (județul Brașov), Tismana (județul Gorj), Rășinari (județul Sibiu), Vatra Moldoviței (județul Suceava), Murighiol și Sfântu Gheorghe (județul Tulcea) și Vaideeni (județul Vâlcea).

Comuna Fundata, cu mai puțin de 700 de locuitori, se află la aproximativ 20 de kilometri de vechiul punct vamal Rucăr și la alți 20 de kilometri de localitatea Bran, faimoasă pentru castelul său.

Castelul medieval a devenit popular în secolul XX, fiind căutat de numeroși călători români și străini, atrași de legendele faimosului „Dracula”, care ar fi stăpânit fortăreața, și de locurile pitorești din împrejurimile sale. Înainte de a deveni destinații turistice cunoscute peste granițele României, satele alpine de pe culoarul Rucăr–Bran s-au dezvoltat datorită vastelor păduri din regiune. Fundata este amintită și ca loc de hotar între regiunile istorice ale Transilvaniei și Munteniei.

„Fundata era așezată chiar pe granița dintre Imperiul Austro-Ungar și Țara Românească, iar oamenii ajunseseră să aibă casa într-o țară și grajdul în alta. De câteva ori pe zi, treceau hotarul pentru a-și hrăni animalele. Fundata a fost prima localitate eliberată de trupele militare române. Astfel, în luptele pentru Fundata, la 14 august 1916, colonelul Gheorghe Poenaru-Bordea (adjunctul comandantului Regimentului 30 Infanterie „Muscel”) a trecut granița cu trupele sale și a fost ucis. A fost primul român căzut în Primul Război Mondial. Alte câteva zeci de soldați au pierit în bătăliile pentru eliberarea Fundatei”, arată istoricul localității.

La începutul anilor ’70, așezarea avea vreo 1.300 de locuitori, însă în timpul verii numărul oamenilor se dubla datorită turiștilor. Oamenii din Fundata și cătunul învecinat Șirnea se ocupau cu muncile forestiere și creșterea animalelor, însă turismul le-a schimbat, treptat, modul de trai, peste 40 de camere fiind puse la dispoziția călătorilor veniți să exploreze frumusețile Parcului Național Piatra Craiului.

„Vara, puteți aduna lumânărică, mușețel, sunătoare, coada-șoricelului, cu care se doftoricesc oamenii și vitele din Fundata. Sau faceți o cură de lactate pe la multele stâne dimprejur. În afară de munți, Fundata mai are două peșteri și un lac fără fund în pădure”, informa revista România pitorească.

Cătunul dintre nori, ascuns în inima Apusenilor

Aflați în vestul României, Munții Poiana Ruscă sunt o regiune montană distinctă, situată între Apuseni și Carpații Meridionali. Cele mai înalte culmi, Padeșul și Rusca, nu depășesc 1.400 de metri, însă împrejurimile lor au fost locuite încă din Antichitate. În secolul al II-lea, ținutul „rustic” din apropierea Sarmizegetusei devenise un district minier important al provinciei romane Dacia.

Primele sate ale pădurenilor, cum este numită populația băștinașă a regiunii, sunt atestate din perioada medievală, fiind legate de resursele bogate de fier și de exploatările forestiere în jurul cărora s-au dezvoltat.

Mai multe sate de pădureni au fost înființate la peste 1.000 de metri altitudine. Cel mai „înalt” dintre ele, Vadu Dobrii, locuit astăzi de doar câteva familii, devenise o localitate importantă pentru economia zonei la sfârșitul secolului al XIX-lea. Avea atunci aproape 100 de gospodării, iar în vecinătatea lui funcționau mai multe exploatări forestiere și cărbunării care produceau mangal pentru uzinele Hunedoarei. Tot atunci, satul era legat de Uzinele de Fier din Hunedoara și de minele de fier de la Ghelari printr-o rețea de funiculare cu o lungime de peste 40 de kilometri, considerată cea mai lungă din Europa la vremea respectivă.

Peștera interzisă din Apuseni care ascunde picturi vechi de zeci de mii de ani. Ce secrete au grotele oamenilor preistorici

Așezarea devenise și o zonă de agrement pentru familiile înstărite din Banat, care urcau aici pentru a se bucura de aerul curat al munților.

„Aici, în vârful munților Dobrii, la aproape 1.380 de metri altitudine, oamenii trăiesc ca sălbaticii. Aici nu străbat ziarele și, la drept vorbind, nu știu dacă cinci la sută dintre ei știu să citească. În republica aceasta a singurătății, ei trăiesc cu obiceiurile, cu portul și cu munca moștenită de acum sute de ani. Până aici la ei n-a putut pătrunde nimic din ce au orașele noastre de azi, ba nici chiar din ce au satele de la șes. Întreaga îmbrăcăminte, precum și hrana, sunt produsul muncii lor proprii”, relata publicistul Ion Mehedințeanu, în ziarul Dimineața (1928).

Unii localnici se ocupau cu vânătoarea, alții creșteau vite, munceau în pădure ori la minele de fier deschise în Munții Poiana Ruscă. Modul de viață al localnicilor îi impresiona pe oaspeții locului.

„În ce privește caracteristica locuitorilor de pe munții Dobrii, am putea spune că sunt, cu adevărat, ultimele rămășițe ale poporului dac: înalți, spătoși, de un curaj neînfrânt, hotărâți în toate acțiunile lor, neștiind ce înseamnă compromisul, sunt foarte vioi și inteligenți, întreprinzători în toate, știu să-și câștige hrana cu orice fel de muncă. Femeile sunt frumoase și chipeșe și tot atât de inteligente ca și bărbații”, adăuga Ion Mehedințeanu.

După Al Doilea Război Mondial, pentru câteva decenii, o mină de fier și o unitate militară antiaeriană au scos așezarea din izolare. În trecut, aici a funcționat și o tabără școlară. Lipsa drumurilor bune, izolarea și clima aspră de munte au dus, treptat, la depopularea așezării.

Satele dintre nori, din Munții Apuseni

Așezați în nord-vestul României, pe teritoriul județelor Arad, Bihor, Cluj, Alba și Hunedoara, Munții Apuseni au fost locuiți și ei din cele mai vechi timpuri. Cele mai înalte culmi ale Apusenilor depășesc 1.800 de metri, în Munții Bihorului.

La poalele lor sunt răsfirate numeroase sate alpine, cunoscute ca așezări ale moților, oamenii munților, numiți astfel, potrivit unor interpretări, după termenul francez „mons”, care definește ținutul pe care l-au stăpânit de secole.

Românii cunoscuți ca „moți” s-au așezat în locuri izolate, în creierii munților, aproape de pășuni, de izvoare sau de locurile unde puteau defrișa pădurile pentru fânețe și puteau crește animale. Când o familie găsea o pășune mai bună sau un loc potrivit pentru cosit, se desprindea de satul vechi și își ridica o casă nouă, uneori la mare depărtare. Astfel, unele cătune din Apuseni au fost așezate la altitudini de peste 1.300 de metri.

Haitele de lupi dau târcoale pistei de biciclete dintr-un sat pustiu și inaccesibil mașinilor, ascuns în creierii munților

În Gârda de Sus, satele Ghețari, Ocoale și Mununa își răsfiră gospodăriile pe culmi și platouri carstice până la peste 1.200 de metri. Deasupra lor, cătunul Poiana Călineasa, aflat între zona Ghețarului de la Scărișoara și zona turistică Padiș, considerat „reședința” de vară a moților, ajunge la aproape 1.400 de metri. Numele comunei, cu 16 sate, vine de la gârde, micile cascade formate pe râuri după prăbușirea copacilor, și oferă indicii despre spectaculozitatea reliefului din zona cuprinsă în Parcul Natural Apuseni.

Însă cel mai căutat loc din Gârda de Sus este Peștera Scărișoara, care adăpostește un bloc de gheață de circa 130.000 de metri cubi, cel mai mare ghețar subteran cunoscut în România.

Ghețarul Scărișoara este cunoscut ca obiectiv turistic de la mijlocul secolului al XIX-lea. De atunci, au fost amenajate scări de lemn, pentru ca turiștii să poată intra în aven. Localnicii din satele de munte foloseau gheața și apa din ghețar cu mult timp înainte ca acesta să devină o atracție pentru călători.

Peștera Scărișoara a fost declarată monument al naturii în România încă din 1938. Este situată la altitudinea de 1.165 de metri, are o lungime de 720 de metri și o adâncime de 100 de metri. Traseul turistic este format dintr-un aven (puț vertical) adânc de peste 50 de metri și cu un diametru de 50 de metri, echipat cu scări metalice.

Peștera Scărișoara este formată din Sala Mare, Biserica, Rezervația Mică și Rezervația Mare. Doar Sala Mare poate fi vizitată de turiști. Ghețarul de la Scărișoara adăpostește un depozit de gheață fosilă format în urmă cu circa 4.000 de ani. Blocul de gheață are grosimi între 11 și 36 de metri, potrivit unor sondaje efectuate cu ajutorul unui radar pentru a se vedea care este structura gheții în profunzime.