Secretele din spatele României moderne: pactul cu rușii și aducerea lui Carol I

Născut în 1821, chiar în anul în care mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu declanșa deșteptarea națională, Ion C. Brătianu a trăit pe viu efervescența Revoluției de la 1848 din Țara Românească. După înfrângerea mișcării pașoptiste, exilul la Paris a reprezentat școala maturizării politice: revoluționarii visători au înțeles că marile cauze se câștigă prin acțiuni diplomatice bine țintite pe lângă cancelariile occidentale. Oportunitatea a apărut în 1856, în urma Războiului Crimeii, când la propunerea împăratului francez Napoleon al III-lea, soarta românilor a fost dezbătută la Conferința de Pace de la Paris. Rezultatul adunărilor ad-hoc din Moldova și Muntenia a fost clar: se dorea unirea sub conducerea unui principe dintr-o familie domnitoare străină.

Până la aducerea unui monarh din afară, clasa politică a profitat de o portiță legală din textul acordului internațional, care impunea doar alegerea a doi domnitori diferiți, fără a interzice nominalizarea aceleiași persoane. Astfel, în 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost votat atât la Iași, cât și la București. Deși cei șapte ani sub conducerea lui Cuza au adus reforme fundamentale, spectrul unui regim autoritar și temerile că domnitorul ar urmări fondarea propriei dinastii au coagulat o alianță eterogenă formată din liberali, radicali și conservatori, numită de Dimitrie Bolintineanu o „monstruoasă coaliție”.

Misiunea secretă și drumul incognito spre tron

După forțarea abdicării lui Cuza, Ion C. Brătianu a preluat misiunea de a căuta pe continent conducătorul potrivit pentru țară, numită oficial România încă din 1862. Prima încercare, Filip de Flandra din Belgia, a eșuat din cauza legăturilor acestuia cu dinastia de Orléans, rivală la conducerea Franței. Întors la Paris, Brătianu a obținut o audiență la Napoleon al III-lea prin doamna Cornu, sora de lapte a împăratului. Suveranul francez nu a propus un conațional, ci un membru al casei germane Hohenzollern-Sigmaringen.

Tatăl viitorului monarh, Karl Anton, a agreat ideea și l-a recomandat pe fiul său Carol, locotenent în armata prusacă. Inițial, tânărul ofițer a primit propunerea cu uimire completă, abia dacă știa așezarea României pe Dunăre, iar camarazii săi îl tachinau numindu-l „turcule”, dat fiind statutul vasal al principatelor față de Poartă. Încurajat și de suveranul Prusiei, Carol a pornit la drum împreună cu Brătianu. Pentru a evita complicațiile diplomatice, cei doi au călătorit sub acoperire, cu trenul și vaporul, până la Orșova. Abia la coborârea pe malul românesc, politicianul și-a scos respectuos pălăria, prințul a renunțat la ochelarii fumurii, iar noul domnitor a fost salutat oficial.

Intrarea în București a fost marcată de contrastul dintre festivități și realitatea autohtonă: cheia primită de la primar și arcul de triumf improvizat au pălit când trăsura a oprit în fața Palatului Domnesc, unde o baltă plină de porci stăpânea curtea. Pe 10 mai 1866, necunoscând deloc româna, Carol a pronunțat doar cuvântul „Jur” la depunerea jurământului constituțional, deschizând o domnie istorică ce avea să dureze până în septembrie 1914, depășind chiar durata stăpânirii lui Ștefan cel Mare.

Ciocnirea stilurilor și criza din 1870-1871

Rigorile prusace ale noului domnitor s-au izbit rapid de obiceiurile relaxate ale boierimii politice române. Când miniștrii întârziau la audiențe cu zecile de minute, Carol a ordonat închiderea porților palatului la ora fixată. Păstra o distanță strictă pentru a evita jocurile de culise, oferea degetul în loc să strângă mâna și cronometra fiecare întrevedere cu un ceas amplasat chiar în fața interlocutorului.

Instabilitatea a dominat primii șapte ani ai domniei, marcând trecerea a circa șapte cabinete. Tensiunile au atins apogeul odată cu declanșarea războiului franco-prusac din iulie 1870. În vreme ce societatea românească și lideri precum Brătianu erau trup și suflet alături de Franța, Carol i-a transmis telegrame de felicitare suveranului Prusiei. Pe fondul protestelor din Capitală, în august 1870 Alexandru Candiano-Popescu a declanșat o revoltă – mediatizată mai târziu literar de Ion Luca Caragiale sub numele de „Republica de la Ploiești”, deși fără atestare documentară ca atare – și a anunțat un guvern cu Brătianu la Interne. Deși Brătianu și liderii mișcării au fost arestați, instanțele i-au achitat pe toți, adâncind frustrarea principelui.

Victoria zdrobitoare a Prusiei și proclamarea Imperiului German la Versailles, în ianuarie 1871, au spulberat speranțele clasei politice românești într-un sprijin francez. Profitând de moment, Carol a recurs la o manevră publicistică: a trimis o scrisoare deschisă către un amic imaginar, publicată într-un cotidian austriac și reprodusă intens la București. În document, suveranul se plângea că România are o constituție extrem de liberală, dar inaplicabilă, că politicienii provoacă doar dezbinare și că se gândește serios la abdicare. Șocul a trezit grupările radicale ale lui Brătianu și C.A. Rosetti, care au înțeles pericolul anarhiei. Carol a instalat atunci executivul conservator al lui Lascăr Catargiu, ce a instaurat ordinea și a inaugurat o perioadă de consolidare politică a Coroanei, după cum remarca istoricul Nicolae Iorga.

Epoca „Vizirului”: parteneriatul cu Rusia și Independența

Temerea că guvernarea conservatoare ar putea depăși limita legală de patru ani i-a împins pe liberali spre unitate. În 1875, în reședința ofițerului britanic Sir Stephen Bartlett Lakeman (cunoscut ca Mazar Pașa), diferitele fracțiuni au redactat un program comun. Acest acord a pus bazele Partidului Național Liberal, care a învins la scrutinul parlamentar și i-a oferit lui Ion C. Brătianu ocazia unei guvernări-record de 12 ani, întreruptă doar vremelnic în 1881. Statura și autoritatea sa de necontestat i-au adus porecla de „Viziru”. Într-o epocă în care politicienii își finanțau acțiunile din bani proprii și nu existau indemnizații plătite de stat parlamentarilor, Brătianu a construit o mașinărie de partid solidă, capabilă să alterneze periodic la putere cu Partidul Conservator în cadrul rotativei guvernamentale gândite de rege.

Punctul culminant al carierei sale l-a reprezentat negocierea intrării în războiul ruso-turc. La Livadia, Brătianu a purtat discuții tensionate cu țarul și cu cancelarul Aleksandr Gorceakov. Când diplomatul rus a remarcat malițios că Brătianu se teme ca România să nu aibă „soarta curcanului îngrășat pentru tăiere”, premierul român a cerut garanții ferme. Rezultatul a fost Convenția din 4 aprilie 1877, semnată de Mihail Kogălniceanu, primul tratat diplomatic bilateral încheiat pe baze de egalitate de statul român, deși formal acesta era încă vasal. Documentul acorda drept de tranzit armatei țariste, cu obligația expresă a Rusiei de a respecta integritatea teritorială a țării.

Trecerea trupelor ruse peste Prut a determinat tunurile otomane să bombardeze așezările dunărene, context în care Kogălniceanu a rostit pe 9 mai celebra declarație privind independența României. Deși la Congresul de la Berlin delegația română doar a putut vorbi fără să aibă putere de decizie, recunoașterea independenței din 1 iulie 1878 a pus capăt a trei secole de suzeranitate otomană.

Pasul următor a fost proclamarea Regatului în 1881, recunoscut de Marile Puteri. Într-un gest tactic menit să tempereze opoziția, Ion C. Brătianu i-a lăsat portofoliul de premier pentru două săptămâni fratelui său, Dimitrie Brătianu, cel care a gestionat festivitățile încoronării, după care a revenit la cârma guvernului. Doi ani mai târziu, în 1883, respectând dorința lui Carol I, Brătianu și ministrul D.A. Sturdza au perfectat în cel mai strict secret tratatul de alianță cu Austro-Ungaria și Germania. Documentul a rămas ascuns opiniei publice până la Consiliul de Coroană din iulie 1914, când monarhul nu a putut impune intrarea României în război de partea Puterilor Centrale, decizia fiind neutralitatea.

Dinastia liberală și prăbușirea sub tăvălugul sovietic

Dispărut în 1891, patriarhul familiei și-a orientat din timp cei trei fii către educație solidă la Paris și meserii tehnice, departe de amatorism. Cel mai proeminent, Ion I.C. Brătianu (Ionel), inginer cu stagii la calea ferată Pașcani-Iași și pe șantierul podului peste Dunăre al lui Anghel Saligny, a aplicat principiile exacte ale construcției în mecanismele puterii. În plan personal, dintr-o relație trăită la Ruginoasa cu văduva unui fiu al lui Cuza s-a născut Gheorghe I. Brătianu, devenit ulterior un cărturar de anvergură.

Deși lipsit de carisma de tribun a tatălui său, Ionel Brătianu s-a dovedit un mare tactician. A fost artizanul neutralității din 1914 și tot el l-a convins pe regele Ferdinand, în august 1916, să lupte împotriva propriei patrii de origine. A gestionat efortul de război din anii refugiului de la Iași, unde liberalii au schimbat Constituția pentru a adopta reformele agrară și electorală proiectate încă din 1913. Mandatul său se leagă direct de Marea Unire din 1918 și de încoronarea istorică a lui Ferdinand și a reginei Maria la Alba Iulia în 1922.

Cel de-al doilea frate, Vintilă Brătianu, a imprimat viziunea dezvoltării economice prin doctrina industrialistă „Prin noi înșine”, vizând consolidarea pieței interne. La polul opus, mezinul Constantin (Dinu) I.C. Brătianu a preluat șefia partidului într-o epocă tulbure, la finele anului 1933, imediat după asasinarea lui I.G. Duca de către legionari. Pregătit exclusiv pentru zona financiară și lipsit de vocație politică la o vârstă înaintată, acesta s-a văzut neputincios în fața degradării regimului democratic. În 1947, după dizolvarea Partidului Național Țărănesc și pe fondul ocupației militare sovietice, Dinu Brătianu a sistat definitiv funcționarea formațiunii liberale. Destinul familiei s-a frânt odată cu cel al țării: marele istoric Gheorghe I. Brătianu, deși nu ocupase demnități ministeriale, a fost aruncat în temniță și a murit în 1953 în închisoarea de la Sighet.

Explorează subiectele:

Ion C. Brătianu Carol I Partidul Național Liberal

Distribuie Distribuie Comentarii