Secretele imposibil de spart: manuscrisul Voynich și comoara Beale

Nevoia de a transmite informații ferite de privirile adversarilor a stat la baza dezvoltării criptografiei încă din zorii civilizației. În lumea antică, Iulius Caesar și conducătorii spartani foloseau deja metode avansate de camuflare a ordinelor militare. Tot din acea epocă datează și „cifrul Polybius”, o inovație grecească bazată pe o grilă de 5x5 care transforma caracterele alfabetice în coordonate numerice, permițând semnalizarea mesajelor la distanță cu ajutorul torțelor. De-a lungul secolelor, astfel de tehnici au fost folosite nu doar pentru a păstra secrete de stat, ci și pentru a securiza memorii compromițătoare sau coordonatele unor bunuri ascunse.

Deși unele documente istorice de maximă importanță au fost descifrate recent — cum este cazul unei scrisori secrete expediate de Napoleon Bonaparte către aliații săi, soluționată prin intermediul inteligenței artificiale —, alte texte rămân complet opace în fața cercetătorilor.

Enigma manuscrisului medieval de la Yale

Una dintre cele mai mari provocări pentru lingviști și criptografi este manuscrisul Voynich, păstrat în prezent în incinta Bibliotecii Beinecke de Carte Rară și Manuscrise din cadrul Universității Yale. Documentul se prezintă sub forma unui codex ilustrat manual — o carte timpurie alcătuită din foi legate —, al cărui conținut nu a putut fi descifrat nici până astăzi.

Datarea cu radiocarbon efectuată în anul 2009 de cercetătorii de la Universitatea din Arizona a confirmat că pergamentul a fost produs la începutul veacului al XV-lea, cel mai probabil în intervalul 1404–1438, pe teritoriul Italiei. În ciuda acestei repere cronologice, autorul și motivația scrierii rămân învăluite în mister. Volumul însumează 240 de pagini și conține aproximativ 38.000 de caractere sub formă de pictograme, alături de ilustrații detaliate ce înfățișează plante necunoscute, compoziții astrologice, simboluri alchimice, elemente zoologice și personaje umane, inclusiv nuduri feminine.

Deși a circulat și supoziția unei farse, cercetătorii au exclus-o categoric: consumul imens de resurse materiale și efortul migălos cerut de realizarea unui asemenea volum în secolul al XV-lea exclud posibilitatea unei simple glume. Primele date documentate despre traseul cărții îl menționează pe Georg Baresch, un alchimist stabilit la Praga în secolul al XVII-lea. Ulterior, în 1912, anticarul de origine poloneză Wilfrid Voynich a cumpărat lucrarea de la un așezământ iezuit din apropierea Romei, unde era considerată o curiozitate nesemnificativă. Voynich a transferat volumul în Statele Unite și l-a popularizat, dar neputința de a traduce măcar titlul a făcut ca lucrarea să îi preia definitiv numele înainte de a intra în patrimoniul Universității Yale.

Nume grele din domeniul decriptării, între care William Friedman, Elizebeth Friedman, John Tiltman și Prescott Currier, au eșuat în încercarea de a sparge codul. În articolul „An intoxicating 500 Year Old Mystery”, publicat în „The Atlantic”, Ariel Sabar evidenția o bizarerie specifică a textului: „Sunt prea multe... litere repetate în aceeași ordine, atât în interiorul cuvintelor, cât și în cuvintele aflate unul lângă altul”.

O structură atipică a fost semnalată și de către Gonzalo Rubio, profesor de limbi vechi în cadrul Universității de Stat din Pennsylvania:

„Elementele pe care le cunoaștem drept markeri gramaticali – lucruri care apar în mod obișnuit la începutul sau la sfârșitul cuvintelor, precum «s» sau «d» în limba noastră și care sunt folosite pentru a exprima gramatica – nu apar niciodată în mijlocul «cuvintelor» din manuscrisul Voynich. Acest lucru este nemaiauzit în cazul oricărei limbi indo-europene, maghiare sau finlandeze” — Gonzalo Rubio, Universitatea de Stat din Pennsylvania

În schimb, Diego Amancio, specialist la Universitatea din São Paulo, consideră că textul are o corespondență directă cu mecanismele limbilor reale: „Concluzia finală fiind că acesta diferă de o secvență aleatorie de cuvinte și este compatibil cu limbile naturale. Deși abordarea noastră nu are ca scop descifrarea manuscrisului Voynich, ea a fost capabilă să ofere cuvinte-cheie care ar putea fi utile viitorilor cercetători care vor încerca să-l descifreze”. Utilizarea unor materiale costisitoare în epocă sugerează clar că scrierea avea o valoare capitală pentru cei care au conceput-o.

Cifrurile Beale și tezaurul îngropat în Virginia

Dacă Voynich ascunde un mister științific și filosofic, „cifrul Beale” este legat de perspectiva unei comori fabuloase. Ansamblul este compus din trei documente distincte criptate prin sisteme diferite. Până în prezent, analiștii au reușit să soluționeze doar cel de-al doilea mesaj, cel care descrie compoziția averii. Conform conținutului decodificat, este vorba despre cantități uriașe de aur, argint și nestemate, a căror valoare a fost estimată în ianuarie 2025 la aproximativ 60 de milioane de dolari. În schimb, primul document — care conține coordonatele exacte ale ascunzătorii — și cel de-al treilea, privitor la identitatea moștenitorilor, au rămas nedezlegate.

Povestea a intrat în atenția publicului larg în 1885, după tipărirea unui pamflet de către James B. Ward, care invoca o broșură din 1867, „The Beale Papers”, apărută inițial în comitatul Bedford, statul Virginia. Legenda consemnează că un anume Thomas J. Beale ar fi ascuns această pradă substanțială în Bedford în jurul anului 1820. Ulterior, Beale i-ar fi încredințat o cutie cu cele trei texte criptate hangiului local Robert Morriss, după care s-a făcut nevăzut.

Cutia a circulat între diverse persoane care au încercat zadarnic să afle cheia secretă, iar după anul 1880, publicarea broșurilor a declanșat o adevărată obsesie colectivă în Statele Unite. Cu toate acestea, scepticii nu au întârziat să apară. În studiul „A Dissenting Opinion” apărut în 1980, criptograful Jim Gillogly a susținut ipoteza unei mistificări fără substanță reală. O perspectivă similară a fost împărtășită de investigatorul Joe Nickell, care a bănuit că personajul Thomas J. Beale nu a existat niciodată, fiind o simplă născocire a ziaristului James B. Ward.

S-a speculat inclusiv că textele ar fi alegorii masonice, dat fiind faptul că Ward făcea parte din masonerie. Totuși, cercetările istorice au arătat că în statul Virginia al anilor 1820 trăia, într-adevăr, un bărbat cu numele Thomas J. Beale. Autentice sau doar legende meșteșugite, cele două texte rămase necunoscute continuă să intrige generații întregi de criptografi.

Explorează subiectele:

criptografie manuscrisul Voynich cifrul Beale

Distribuie Distribuie Comentarii