În 1960, sub bagheta celebrului regizor Federico Fellini, o româncă devenea cunoscută în întreaga lume. Nadia Gray avea 37 de ani și cucerea marile ecrane printr-o scenă care urma să devină memorabilă, dintr-un film de Oscar.

Povestea Nadiei Gray începe pe 23 decembrie 1923, actrița fiind rodul iubirii dintre un tată rus și o mamă basarabeancă, ambii de origine evreiască, fapt care avea să îi creeze neplăceri câteva decenii mai târziu. Născută într-o familie înstărită din București, cu numele de Nadia Kujnir, tânăra avea să dezvolte o pasiune pentru teatru încă din copilărie datorită tatălui ei de profesie avocat: „Tatăl meu, care fusese un avocat excelent căruia îi plăcea teatrul, mi-a spus pe când eram doar un copil că marii avocaţi sunt mari actori care spun cele mai măreţe poveşti, aşa că am dezvoltat o obsesie pentru actorie, pentru scenă“, ar fi declarat românca după încheierea carierei cinematografice.

Tânăra Nadia debutează pe scena teatrului românesc încă de la vârsta de 15 ani interpretând diverse roluri pe scena Teatrului Majestic (astăzi o sală a Teatrului Odeon purtând acest nume), unde este admirată în următorii ani. Se pare că încă din vremea adolescenței, tânăra care studia la Liceul „Carmen Sylva“ – „cel mai stilat liceu de fete“ din București – se anunța a fi de o frumusețe răpitoare. Se pare că mama scriitorului Lucian Boia a fost colegă cu viitoarea actriță de cinema. „Erau în clasă mai multe fete evreice, în genere fete din familii înstărite. Printre ele, o viitoare celebritate: Nadia Cuşnir, care s-a remarcat sub numele de Nadia Gray. Oricum, uitându-mă acum la fotografiile lor de grup, Nadia era singura care se arăta frumoasă chiar sub deprimanta uniformă. Făcuse o pasiune pentru ea preotul care le preda religia (singurul bărbat din corpul profesoral). A avut un şoc când a aflat că este evreică!“, relatează istoricul în volumul „Cum am trecut prin comunism: Primul sfert de veac“ .

Nebun din dragoste

În aceeași perioadă, destinul unui alt bărbat este marcat de Nadia Kujnir. Este anul 1938, unul aproape definitoriu pentru Ionel Teodoreanu, care chiar în acel an se mută definitiv în capitala țării. Se pare că scriitorul face o adevărată pasiune pentru tânăra Nadia, chiar dacă era căsătorit de 20 de ani cu Ștefana Lupașcu, romanciera devenită cunoscută sub numele de Ștefana Velisar Teodoreanu. Se spune că autorul trilogiei „La Medeleni“ a fost cucerit iremediabil de frumusețea răpitoare a Nadiei, deși diferența de vârsta dintre ei era de aproape două decenii. Se pare că scriitorul începe să o curteze, să îi trimită flori, să devină un spectator nelipsit la piesele de teatru în care joacă. Asemenea unui adolescent îndrăgostit, Teodoreanu profită de fiecare ocazie să o întâlnească pe tânără, iar pe unele și le face chiar singur datorită relațiilor pe care le avea la acea vreme. Pasiunea pentru actrița despre care se spune că ar fi fost o mare admiratoare a regelui Carol al II-lea devine atât de puternică încât Teodoreanu chiar ar fi cerut-o în căsătorie. Tinerețea, frumusețea, talentul actoricesc, farmecul de jună al Nadiei... ce l-a adus oare pe scriitorul în pragul sacrificării propriei căsnicii pentru o actriță la începutul carierei? Un singur lucru este cert: actrița l-a refuzat. Se pare că ulterior Teodoreanu ar fi suferit o adevărată decepție, atât de puternică încât l-ar fi împins spre patima alcoolului.

Despre pasiunea scriitorului pentru Nadia aflăm de la Vlaicu Barna, prieten al lui Teodoreanu: „Era în timpul războiului, când pe scena teatrului din Pasajul Majestic apărea un exemplar de lux al frumuseții feminine (Nadia Gray). Vederea ei, ca o lovitură de trăsnet pentru vestitul curtezan, a fost fatală. Din clipa când a văzut-o, Teodoreanu n-a mai avut linişte şi somn, pentru că toate încercările de a se apropia de femeia devenită a visurilor şi a destinului, cum zicea, i-au fost zădărnicite. Mesajele trimise prin scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas fără efect şi total ignorate. Îndrăgostitul se plângea acum cu amărăciune prietenilor şi prietenelor, fără cea mai mică jenă“. Deziluzia lui Teodoreanu a fost cu atât mai mare cu cât la rândul lui era un mare cuceritor de inimi, care acum își găsea alinarea în mrejele alcoolului: „Frumoasa neîndurată de pe scenă era Nadia Cantacuzino, soţie a aviatorului Bâzu din istorica familie aristocrată, şi graţiile ei au strălucit şi după plecarea din ţară, distribuită în filme sub numele de Nadia Gray. De la această nereuşită, care l-a costat mult, Ionel Teodoreanu a început să fie văzut în faţa paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului său frate Păstorel, şi la masă nu bea decât rar o sută de grame de vin îndoit cu apă“, mai aflăm de la Vlaicu Barna.

Soție de prinț

De cealaltă parte, în viața amoroasă a Nadiei are loc o scurtă căsătorie cu omul de afaceri N. Herescu, un om de afaceri evreu, cu 30 de ani mai în vârstă decât ea. Dar norocul îi surâde tinerei actrițe care începuse să devină cunoscută în întreaga țară. În timpul unui zbor care ar fi trebuit să decurgă ca toate celelalte pentru Nadia și, de fapt, pentru toți pasagerii aflați la bord, au loc două incidente definitorii pentru destinul artistei: un motor ia foc, iar pilotul avionului vine să îi liniștească pe cei aflați în grija lui. Cel care pilotează avionul este chiar prințul Constantin „Bâzu“ Cantacuzino , un as al aviației românești. Astfel se naște povestea de dragoste dintre Nadia și binecunoscutul prinț Cantacuzino, cei doi căsătorindu-se.

În această perioadă – primii ani de după război – începe și cariera cinematografică a Nadiei, aceasta debutând în producția franco-austriacă „L'Inconnu d'un soir“ (1949), în care joacă alături de actorul francez Claude Dauphin, românca fiind chiar protagonistă: o tânără ospătăriță exploatată de tatăl ei adoptiv, dar care vrea să scape din mâinile lui și să devină un star. Prințul Cantacuzino își susține soția în carieră și cei doi fug de regimul comunist stabilindu-se la Paris, unde Nadia joacă atât în teatru, cât și în filme. Destinul celor doi îi poartă, la mijlocul anilor ’50, în Spania, unde, în 1958, „Bâzu“ moare la doar 53 de ani din cauza unui ulcer gastric. În viața amoroasă a Nadiei Gray urmează, odată cu stabilirea în Statele Unite ale Americii, căsătoria cu avocatul american Herbert Silverman.

Frumoasa și starurile

Înainte de mutarea peste Ocean, cariera Nadiei Gray cunoaște o evoluție fulminantă. Astfel, tot în 1949 joacă în „Păianjenul și musca“, în care interpretează rolul lui Madeleine Saincaize, o femeie îndrăgostită de un hoț, iar în același an este și contesa de Lémoncourt în „Monseniorul“. Doi ani mai târziu o regăsim în rolul văduvei Alix Delaisse din filmul „Noaptea fără stele“, de care se îndrăgostește un englez care suferă de orbire parțială. În deceniul al cincilea din secolul trecut o regăsim pe Nadia Gray interpretând diverse roluri, multe principale, în producții franțuzești, englezești și italiene. Astfel, este agent secret în „Domnul Potts merge la Moscova“ (1952), Cristina Vernini în filmul biografic despre compozitorul italian Giacomo Puccini (1953), principesa Alina în „Ivan, fiul diavolului alb“ (1953), dar nu numai. De-a lungul carierei joacă alături de nume cunoscute atât pe scena teatrului, cât și în filme: Marcello Mastroianni, Vittorio de Sica, Rossano Brazzi, Maurice Ronet, Gabriele Ferzetti, Brigitte Bardot („La Parisienne“, 1957), Frank Sinatra („The Naked Runner“, 1967), Errol Flynn, Peter Sellers („Mr.Topaze“, 1961), Audrey Hepburn și Albert Finney („Two for the Road“, 1967).

Un dans lasciv pentru „La Dolce Vita“

Cu o carieră cinematografică de aproape două decenii, jucând în diverse producții europene alături de nume cunoscute ale epocii, Nadia Gray avea să devină cunoscută în întreaga lume nu cu un rol principal, ci cu unul secundar, sporadic, omonim cu numele ei. În 1960, în cinematografele din Italia, un film cucereşte publicul și doboară toate recordurile de box-office. Este vorba de „La Dolce Vita“, filmul controversat al lui Federico Fellini ce îi aduce faimosul premiu Palm d'Or și un Oscar pentru costume, dar și antipatia conservatorilor de dreapta din Italia.

În producția italiană intrată în istoria cinematografiei mondiale, Nadia Gray joacă rolul unei femei recent divorțate. Personajul principal, Marcello – un jurnalist devenit agent literar –, participă la petrecerea dată de Nadia. În casa de pe plaja din Fregene, deținută de fostul ei soț, Riccardo, prietenul lui Marcello, Nadia este gazda unei petreceri decadente, în care o mare parte din petrecăreți o reprezintă bărbații homosexuali. Pentru a-și marca recent dobândita libertate obținută în urma divorțului de Riccardo, Nadia face un striptease dansând pe melodia de cha-cha „Patricia“, compusă de muzicianul Pérez Prado. La un moment dat, apare și Riccardo, revoltat de ceea ce se întâmplă și încercând să îi facă pe petrecăreți să plece, însă Marcello, amețit de alcool, încearcă să deturneze evenimentul și să îl transforme într-o orgie.

Nadia, inspirată din realitate

Povestea celebrei scene de striptease din La Dolce Vita“ începe în 1958, când Peter Howard Vanderbilt, moștenitor celebrei familii Vanderbilt, a organizat o petrecere pentru prietena lui, contesa venețiană Olghina di Robilant pentru a-i celebra cea de-a 24-a aniversare. Evenimentul părea lipsit de incidente până când în localul Rugantino își face apariția Aïché Nana, o dansatoare cu origini libaneze care face un striptease rămânând îmbrăcată doar în lenjeria intimă. La petrecerea aniversară ar fi participat și un comisar de poliție care, surprins de scena neașteptată, le-ar fi ordonat oamenilor lui să o dea afară pe dansatoare și să le confiște rolele de film fotografilor prezenți. Totuși, Tazio Secchiaroli reușește să le ascundă, iar în următoarea zi presa italiană titrează: „Orgie romană la Rugantino“.

Scena petrecerii din „La Dolce Vita“, în care Nadia Gray își celebrează divorțul făcând striptease, este inspirată din realitate. Inclusiv rolul paparazzoului din film interpretat de Walter Santesso este inspirat din realitate, la baza lui fiind Tzio Secchiaroli, cel care a fotografiat celebra scenă de striptease reinterpretată de Nadia Gray în filmul lui Fellini.

În Divizia de Teatru „Billy Rose“ din cadrul Bibliotecii Publice New York se află „Dosarele Nadia Gray“ care conțin fotografii și stillsuri din „La Dolce Vita“, precum și din alte producții în care românca a jucat. Se pare că această colecția a fost donată de Herbert Silverman, soțul Nadiei, în 1995, și conține nouă cutii și 14 volume în care se regăsesc documente referitoare la întreaga ei carieră, incluzând anii de activitatea în cabaretul de lux, după încheierea carierei cinematografice. „Există partituri din melodiile interpretate de Gray sau cele pe care intenționa să le cânte în cadrul spectacolului ei din cabaretul din New York, dintre care multe sunt în rusă, germană și poloneză; precum și fotografii ale spectacolelor ei. Există, de asemenea, fotografii, note, contracte și materiale publicitare din cariera lui Gray în cabaretul din Europa și New York“, se menționează pe site-ul instituției.

„Fotografiile personale constau din portrete și fotografii ale lui Gray și ale colegilor. Acestea sunt în general în alb-negru, iar mai multe sunt semnate. Fotografiile personale o înfățișează pe Gray cu prietenii și asociații precum Fernandel, Federico Fellini, Peter Sellers și Robert Ryan. O fotografie din 1958 documentează vizita lui Gray la HMS Victory din Portsmouth, Anglia. Alte albume de fotografii o arată pe Gray în copilărie și pe membrii familiei ei. Există, de asemenea, un dosar de corespondență, care include o scrisoare din 1977 către Gray de la Fellini“, mai arată sursa citată.

Nadia Kujnir-Herescu își dorea o carieră cinematografică internațională încă din anii ’40, perioadă în care cineastul Ion Filotti Cantacuzino a întâlnit-o. Acesta a scris în revista „Cinema“ despre încercările actriței de a se face remarcată în străinătate, încercări care, la început, au fost fără de succes: „Cunoscută în societatea bucureşteană sub numele unui domn bogat cu care se măritase foarte tânără, Nadia Herescu a visat întotdeauna să facă film. Şi-a încercat pentru prima oară norocul în preajma războiului, la Paris, unde plecase cu o recomandaţie obţinută de la Lewis Milestone, celebrul regizor american originar din România. Dar împrejurările nu erau deloc favorabile unui asemenea debut şi Nadia s-a întors în ţară“. Deși suferise o înfrângere, Nadia nu s-a lăsat descurajată și, urmându-și visul din copilărie, face tot ce îi stă în putință pentru a-și duce cariera la un alt nivel. „Încrederea în destinul ei artistic era însă atât de mare încât, într-o perioadă în care opreliştile legiuirilor rasiale se întinseseră aproape în toată Europa lovind şi viaţa artistică de la noi, Nadia Gray se preocupă să-şi confecţioneze cu destulă cheltuială o «probă de film» cât mai bună pentru prospectările necesare carierei la care năzuia“, mai aflăm de la Ion Filotti Cantacuzino.

Se pare că Filotti a sprijinit-o în acest demers împrumutându-i operatorului francez Gérard Perrin, alături de care lucra la filmul „O noapte furtunoasă“, aparatura necesară pentru filmarea probei. „Împreună cu un set de fotografii, ea a început să circule printre producătorii italieni ce veneau frecvent la Bucureşti şi a ajuns şi la Roma. Va fi avut Nadia intuiţia că, peste câţiva ani, va filma în studiourile romane? Cred că da, dar în acea vreme, deşi foarte elogios apreciate, nici proba, nici fotografiile n-au putut avea un efect imediat“, mai menționa cineastul într-un articol din revista „Cinema“.

Tot de la Filotti aflăm că Nadia fusese eleva celebrei actrițe și regizoare Marietta Sadoveanu și jucase pe scena Teatrului de Comedie sub bagheta regizorală a lui Sică Alexandrescu. A jucat pe scenă alături de nume mari ale teatrului românesc din acele vremuri: Marioara Voiculescu, Mihai Popescu, Elvira Godeanu și nu numai. Aparent, cariera în teatru părea a fi una în continuă dezvoltare, însă pentru Nadia, filmul rămânea visul măreț. Astfel că, plecând din nou la Paris, este remarcată de scenaristul Noel Coward care o ajută să joace pe scenele pariziene și londoneze. Treptat, dar sigur, Nadia începe să se facă remarcată și astfel marchează primii pași adevărați în direcția filmului european. Odată cu debutul din 1948, urmează două decenii cu nenumărate producții filmate în Franța, Marea Britanie, Germania și cu precădere în Italia. Printre acestea se regăsesc și câteva care au ajuns în cinematografele din România: „Valea plângerii“, „Casa Ricordi“, „Topaze“.

La taifas cu celebra Maria Ventura

Cu doar doi ani înainte de debutul cinematografic, Nadia pleacă din nou la Paris unde rămâne timp de cinci săptămâni. Aici o întâlnește pe deja celebra actriță română Maria Ventura , prima femeie care a pus în scenă o piesă la Comedia Franceză – „Ifigenia“ de Racine în 1938. Despre întâlnirea cu marea actriță, Nadia a povestit într-un interviu acordat revistei „Rampa“ din noiembrie 1946: „Auzisem mereu foarte mult bine despre dânsa. Şi-mi ziceam: Se vede că de cei plecaţi – ca şi de cei morţi – e tradiţia să nu se vorbească decât de bine. De văzut, n-o văzusem încă niciodată, decât doar pe fotografii, mai ales în caricatură. Mi se întipărise în minte una în special, de care am dat cu ochii în biroul d-lui Sică Alexandrescu la «Comedia». Cred că era de Victor lon Popa. Și nu mă puteam desprinde de imaginea aceea obsedantă a unei detracate cu cap de morfinomană, cu cearcăne în jurul ochilor, lividă, pierdută. Eram curioasă s-o văd cum arată în realitate. D. Theodor Solacolu ne-a invitat pe amândouă la Hotel Bristol pe Faubourg St. Honoré. Când am sosit, ea era de față. (...) Ne-am dat mâna. Am cerut scuze de întârziere. Mă încurcasem cu... metroul. M-am așezat în faţa ei. Am văzut o fiinţă graţioasă, tânără, drăguţă, îmbrăcată simplu, într-un tailleur negru, ca o pălărie mică, neagră“, își începe Nadia relatarea.

Se pare că Maria Ventura știa cine este Nadia și, discutând despre teatru, între cele două „s-a stabilit imediat o comuniune sufletească“, potrivit Nadiei Gray, care o admira pe Ventura atât pentru talentul actoricesc și carieră, cât și pentru ceea ce făcuse în timpul războiului. „A fost poate singura româncă de la Paris care a stat retrasă, n-a colaborat și a continuat să dea curs găzduind şi ascunzând din când în când la ea prietenii evrei şi membri ai mişcării de rezistenţă“, povestea actrița din „La Dolce Vita“ în interviul pentru revista „Rampa“ intitulat „O masă cu Ventura la Paris. Ce ne povestește Nadia Cantacuzino“.

Ultimul drum, în Manhattan

Parisul avea să îi devină în 1948 prima casă de peste hotarele țării, iar apoi viața a purtat-o și peste Ocean, unde se stabilește după căsătoria din 1967 cu avocatul american Herbert Silverman. În 1976, după ce joacă în zeci de filme, Nadia Gray se hotărăște să se retragă complet din cinematografie și începe să lucreze ca artistă în saloanele de cabaret. Douăzeci de ani mai târziu, pe 13 iunie 1994, moare în Manhattan în urma unui atac cerebral. A doua zi, un titlu anunța în ziarul „The New York Times“: „Nadia Gray, actriță și cântăreață, moare la 70 de ani“. „Nadia Gray, o actriță cunoscută pentru interpretarea din filmul lui Federico Fellini din 1961 «La Dolce Vita», în care a făcut un striptease pentru a distra o cameră plină de invitați plictisiţi la petrecere, a murit ieri la Spitalul din New York. Avea 70 de ani și locuia în Manhattan. Cauza a fost un accident vascular cerebral, a declarat Henry R. Silverman, fiul ei vitreg. Gray, care a jucat adesea roluri de femei elegante, aristocratice, a avut prima ei mare pauză în teatru când Noel Coward a făcut-o co-protagonistă în producția pariziană a piesei sale «Present Laughter». Succesul ei în acel rol i-a adus oferte de la realizatorii britanici de film. Ulterior, a apărut în «The Spider and the Fly» (1952) cu Eric Portman, «Night Without Stars» (1953) cu David Farrar și «Mr. Topaze» (1961) cu Peter Sellers. Ea a continuat să facă filme în Franța, Italia și Statele Unite. Printre alte credite cinematografice ale sale se numără «La Parisienne» (1958) cu Charles Boyer, «Candide» (1962) cu Jean-Pierre Cassel, «The Crooked Road» (1965) cu Robert Ryan, «The Naked Runner» (1967) cu Frank Sinatra și «Two for the Road» (1967) cu Audrey Hepburn. Gray a avut și o carieră de cântăreață, apărând în cluburi și în emisiuni de televiziune și radio în Statele Unite și în străinătate“, mai menționa publicația citată.