Analistul politic Tatiana Stanovaya spune că, în pofida eşecurilor clare de la începutul invaziei şi a unui război istovitor intrat în a cincea lună, liderul de la Kremlin este convins că se află în avantaj şi că actualul conflict va lua o turnură în favoarea sa. După 20 de ani în care a studiat cum gândeşte şi îşi face calculele politice Vladimir Putin, şi mai recent, analizând retorica, mutările, precum şi discutând cu surse informate din interior, analista apreciază că poate descifra în linii mari strategia pe termen lung a preşedintelui rus în Ucraina.

Planul are trei direcţii principale şi este un fel de păpuşă rusească din punct de vedere strategic, lărgindu-şi tot mai mult orizontul în timp ce porneşte de la Ucraina şi se învârte în jurul ei.

Deşi poate părea fantezistă, strategia în trei acte a lui Putin reflectă dimensiunea ambiţiilor sale, de care Occidentul ar trebui să fie conştient în timp ce evaluează modul în care poate ajuta Ucraina să se apere de agresiunea rusă.

Ambiţiile teritoriale

Ambiţiile teritoriale reprezintă componenta cea mai pragmatică şi mai realizabilă a planurilor Moscovei după ce a fost obligată să-şi limiteze ambiţiile şi să renunţe la încercările de a captura Kievul. Aparent, obiectivul actual al Moscovei – unul mult mai realist- este de a obţine controlul asupra regiunilor Doneţk şi Luhansk, estimând că îndeplinirea lui este foarte aproape, doar o chestiune de timp.

Un obiectiv cu minimă semnificaţie geopolitică pentru Kremlin, Moscova estimează că pentru îndeplinirea lui timpul este de partea sa, iar asta din următoarele motive: ajutorul occidental şi-a dovedit limitele în timp ce Washingtonul a semnalat că nu e pregătit să-şi asume riscul de a provoca mânia lui Putin prin încălcarea liniilor sale roşii; s-a ţinut cont de ameninţările iniţiale cu armele nucleare: Occidentul a subliniat că nu va exista o intervenţie militară directă şi nici nu va ajuta Ucraina până în punctul în care să favorizeze o înfrângere militară decisivă a Rusiei.

În prezent, dacă teoria general acceptată în Occident este că Ucraina nu are capacitatea de a recâştiga zonele ocupate de ruşi, Kremlinul pare să se conducă după convingerea că, mai devreme sau mai târziu, Vestul va renunţa complet la această posibilitate, moment în care estul Ucrainei va intra efectiv sub control rusesc.

Capitularea guvernului de la Kiev

Următorul obiectiv pare să fie axat pe forţarea capitulării guvernului de la Kiev, ceea ce nu are legătură cu teritoriile deja ocupate, ci priveşte viitorul restului ţării. În acest sens, importanţa sa geopolitică este apreciabil mai mare. După înlocuirea guvernului, elitele ar fi epurate şi Ucraina ar fi văduvită de cooperarea cu Occidentul.

La nivel practic, o capitulare ar însemna acceptarea cerinţelor Rusiei ce ar putea fi descrise pe scurt ca „de-ucrainizarea” şi „rusificarea” întregii Ucraine. Asta ar presupune pedepse penale pentru susţinerea eroilor naţionali, redenumirea străzilor, rescrierea cărţilor de istorie şi preeminenţa culturii şi educaţiei ruseşti.

Prin urmare, obiectivul are de fapt în vedere privarea Ucrainei de dreptul de a-şi clădi propria naţiune.

Deşi se discută mult despre ce ar cântări mai mult pentru Putin – să oprească expansiunea NATO în apropierea graniţelor Rusiei sau ambiţiile sale imperiale de a anexa cel puţin o parte din teritoriul Ucrainei, cele două chestiuni sunt interconectate, notează Tatiana Stanovaya.

Iar asta pentru că alunecarea spre NATO a Ucrainei şi impasul în care a intrat conflictul din Donbas i-a amplificat obsesia lui Putin cum că pământurile pe care le consideră istoric ale Rusiei ar fi supuse de cel mai mare inamic al său. Astfel, atât Ucraina, cât şi NATO s-au transformat simultan în ţinte ale Rusiei.

O nouă ordine globală

În acest punct se ajunge la al treilea şi cel mai important obiectiv strategic al războiului dus de Rusia în Ucraina: punerea bazelor unei noi ordini globale.

Din perspectiva analistei Tatiana Stanovaya, contrar concepţiei obişnuite în Occident despre mentalitatea lui Putin, preşedintele rus gândeşte în termenii existenţei unui Occident bun şi a unuia rău. Cel „rău” este reprezentat de elitele tradiţionale ce se află în prezent în fruntea ţărilor vestice: robi ai propriilor electorate ignoră adevăratul interes naţional, fiind incapabili de gândire strategică. Pe de altă parte, „Vestul bun” constă în europeni şi americani obişnuiţi care doresc relaţii normale cu Rusia, dar şi companii dornice să beneficieze de cooperarea comercială strânsă cu omologii lor ruşi.

În concepţia lui Putin, Vestul rău se află în declin şi are soarta pecetluită, în timp ce cel bun pune tot mai mult la îndoială statu-quo-ul prin intermediul liderilor naţionalişti, arătându-se pregătit să rupă cu vechea ordine şi să modeleze una nouă. Putin are convingerea că războiul din Ucraina şi consecinţele lui precum niveluri mari ale inflaţiei şi creşterea preţurilor la energie vor fi de natură să hrănească Vestul bun şi să încurajeze oamenii să se revolte contra structurilor politice.

Pariul lui Putin pare să fie că schimbările politice radicale în ţările vestice vor crea în cele din urmă un Occident prietenos ce îi va permite Rusiei să-şi prezinte din nou solicitările de securitate făcute SUA şi NATO în cadrul ultimatumului propus la sfârşitul anului trecut.