Suveranismul lui Ceaușescu și condamnarea României la izolare. Cum a renunțat dictatorul la facilitățile economice ale SUA pentru a-i ține pe români închiși în țară

În anul 1988, Nicolae Ceaușescu a luat ultima sa decizie de nenorocire și izolare a poporului român. În numele unei prost înțelese „suveranități”, dictatorul comunist a renunțat la facilitățile economice oferite României de Statelor Unite, doar pentru a nu da drepturi și libertăți românilor.

La 26 februarie 1988, Nicolae Ceaușescu a decis să renunțe la clauza națiunii celei mai favorizate oferită României de Statele Unite în anul 1974. Această clauză oferea facilități comerciale extraordinare țării noastre, incluzând taxe vamale reduse la exporturile către SUA și acces preferențial pe piața americană. Asta înseamna pentru români piețe de desfacere, infuzie de valută și implicit oportunități de creștere economică. Cu toate acestea, Ceaușescu a renunțat la toate aceste facilități, deși conducea un popor care mânca pe cartelă și primea curent și căldură cu porția, din dorința de a nu scăpa din mrejele propagandei o națiune ținută în lesă. Efectele acestei decizii au fost devastatoare pentru economia românească.

Un lider comunist ajuns faimos în lumea Occidentală

Clauza națiunii celei mai favorizate (Most Favored Nation – MFN) era un statut comercial acordat de SUA unor state prin care acestea beneficiau de taxe vamale reduse la exporturile către Statele Unite, acces preferențial pe piața americană și facilități comerciale importante. Inițial, această favoare nu era condiționată de nimic. Ulterior, conform amendamentului Jackson–Vanik, acordarea clauzei era condiționată de respectarea dreptului la emigrare și de acordarea de către respectivul stat a libertăților și drepturilor cetățenești conform drepturilor omului. Statele comuniste, în general, nu puteau spera la această favoare având în vedere că regimurile respective încălcau flagrant drepturile omului și restricționau dreptul la imigrație.

România a fost singura țară din blocul comunist european care a beneficiat de clauza națiunii celei mai favorizate, începând cu anul 1975, fiindcă Ceaușescu dăduse impresia unui lider comunist „luminat”, mai ales în perioada 1965-1971. În plus, făcuse impresie atunci când a fost singurul lider comunist care a condamnat public invazia Cehoslovaciei de către URSS, ca represalii ale „Primăverii de la Praga” . Totodată, în naționalism-comunismul implementat de Ceaușescu, distanțarea față de URSS era privită cu ochi buni de americani, mai ales în condițiile Războiului Rece. Ceaușescu a cultivat o relație cu președinții și oficialii americani încă de la finele anilor '60. A mers de mai multe ori în vizită în Statele Unite și a primit vizita unor președinți americani. Deosebit de importantă, din punct de vedere al stabilirii unor relații economice între SUA și România comunistă, a fost vizita lui Ceaușescu în Statele Unite, între 4 și 10 decembrie 1973. Nicolae și Elena Ceaușescu au răspuns invitației președintelui Richard Nixon.

Ceaușescu era decis să-l convingă pe Nixon să ceară Congresului SUA să acorde României clauza naţiunii celei mai favorizate, statut de care, în cele din urmǎ, România a beneficiat. România comunistă exporta în Statele Unite ale Americii o gamă diversificată de produse, în ciuda retoricii ideologice, în special în perioada anilor '70-'80, când Ceaușescu a urmărit o diversificare a partenerilor comerciali pentru a obține valută. Principalele categorii de exporturi românești în SUA, în perioada comunistă, includeau produse industriale și utilaje (utilaje grele, utilaje industriale, produse chimice și petrochimice), îmbrăcăminte, textile și încălțăminte, electronice, oțel, produse agricole, produse petroliere, cherestea și armament. Beneficiile erau numeroase și aduceau valută și creștere economică.

Orgolii de dictator, eșec economic și un popor condamnat la sărăcie

La sfârșitul anilor '70, România comunistă începea să dea rateu după rateu. Economia planificată nu făcea față celei concurențiale din Occident. Visele lui Ceaușescu se spulberau iar românii aveau să plătească orgoliile dictatorului și refuzul de a recunoaște că a greșit. Deși excludea orice „imixtiune străină în problemele interne” și înfiera „imperialismul Occidental”, economia ceaușistă era dependentă de materiile prime și tehnologia occidentală. Fără ele, România era doar o țară bananieră din lagărul comunist european. Lucrurile mergau tot mai prost. Fabricile pierdeau mai mult decât produceau. „Dacă în 1971-1975, România se afla pe locul doi în CAER la exportul de energie electrică, după 1975 nu mai figurează printre exportatori, ci, curând, printre importatori și la această resursă importantă. Dacă era dintru-nceputul industrializării dependentă de minereul de fier și de cărbunele cocsificabil sovietic, mai nou era și de țiței, al cărui preț explodase din 1973. În raportul dintre producția internă și importul de petrol, prelucrarea lui devine nerentabilă. Tovarășul continua însă pe aceeași linie, legându-se mai strâns și cu mai multe sfori de dependeța acestor materii prime străine”, preciza Lavinia Betea, în „Ceaușescu și epoca sa”.

Nicolae Ceaușescu investea fără să se priceapă, doar conform propriilor principii „imbatabile”, fără să asculte de specialiștii vremii. Investea în ramuri economice falimentare, ridica combinate care nu reușeau să acopere costurile investițiilor și nici măcar a cheltuielilor de producție. Ceaușescu dorea să producă de toate, să nu fie dependent de nimeni și de nimic, însǎ realitatea economică îl contrazicea. Evident, nu dorea să accepte așa ceva și găsea vinovați de serviciu. În 1979, planul național nu a mai fost îndeplinit. În multe domenii, precum huilă, tablă, cocs, construcții de mașini, țesături bumbac, se înregistrau producții mult mai mici decât cele planificate de Ceaușescu și politrucii săi. Pentru a alimenta acest mastodont industrial, ajuns neprofitabil, Ceaușescu importa materii prime pe bandă rulantă. În plus, lucrurile erau făcute atât de prost din punct de vedere economic încât se ajungea la pierderi mari. ”În loc de câștig, la anumite sortimente se înregistrau pierderi. Spre exemplu, românii fabricau și exportau tablă la 150 de dolari/tonă. Dar industria construcțiilor de mașini reclama o tablă de import plătită cu 2000 de dolari/tonă”, adaugă Lavinia Betea în aceeași lucrare.

Ceaușescu investea în combinate uriașe, sperând în producții record pentru export. Nu și-a scos niciodată cheltuielile cu investițiile, rezultând un mare deficit. Motivele erau clare. Producția era realizată pe baza unor normative, la valori imposibile, impuse de Ceaușescu. În plus, multe facilități industriale românești se aflau într-o strânsă interdependență. Lavinia Betea dă exemplul Combinatului Siderurgic din Galați, care în anii 1980 se afla în relație economică cu alte 1480 de întreprinderi. ”Orice dezechilibru antrena o cădere în lanț”, precizează Lavinia Betea. Inclusiv în domeniul agricol, lucrurile se făceau în același mod, cu zone ale țării împărțite pe producții agricole țintite, exclusive, uneori fără să se țină cont de relief și tipul de climă, cu aceleași pretenții aberante la producție. Evident, urmau ineficiența și pierderile.

Pentru a ține în viață visurile sale megalomanice și uriașele combinate, Ceaușescu se împrumuta cu spor la „imperialiști”, adică la BIRD (Banca Internațională pentru Reconstucție și Dezvoltare). Practic, Ceaușescu cu politica sa deficitară a complicat datoriile externe ale României. „Aproximativ 19% din totalul creditelor externe s-au folosit pentru recuperarea pierderilor intreprinderilor. Economia suporta blocaje în lanț. Cu pierderi anuale de circa o sută de miliarde de lei”, se arată în ”Ceaușescu și epoca sa”. Pentru a redresa situația a forțat economia de export limitând importurile.

Ceaușescu a ajuns să exporte mâncarea românilor în URSS pentru a obține țiței și energie. Totuși, partenerii erau nemulțumiți. Românii dădeau marfă de proastă calitate și nici măcar nu reușesau să exporte cât se lăudau în contracte. Ajungând la datorii mari, Ceaușescu a fost lovit de o altă ambiție megalomanică: să plătească anticipat toată datoria externă a României la FMI și BIRD, pentru a obține „independența” financiară a țării. Plata anticipată era păguboasă. În plus, a însemnat un dezastru pentru populație. Practic, eșecul economic și datoriile făcute de regimul Ceaușescu trebuiau să fie suportate de români prin înfometare și restricții.

Au urma cartelele, tot felul de trucuri pentru a opri din salariile muncitorilor și printr-un plan bolnav prin care le explica, cu ajutorul oamenilor de știință aserviți, că este nevoie de o alimentație sănătoasă mai săracă în calorii. Apogeul a fost în vara lui 1984, prin intrarea în vigoare a ”Programului de alimentare științifică a populației”, adoptat de MAN. În funcție de numărul de calorii calculate pentru grupele de vârstă și muncă, s-au alcătuit meniurile în cantinele muncitorești, școlare și studențești. ”Tratați ca animalele furajate după plan, românii s-au simțit mai umiliți ca oricând”, adaugă Lavinia Betea în ”Ceaușescu și epoca sa".

Specialiștii spun că datoria putea fi rambursată după 1982, iar dobânzile erau mai mult decât acceptabile. Țări precum Polonia sau Ungaria, deși comuniste, au refuzat să-și înfometeze populația și, deși aveau datorii mari, au reușit reeșalonări și în unele cazuri chiar scutiri de plată. De altfel, specialiștii internaționali l-au sfătuit pe Ceaușescu să-și tehnologizeze mai degrabă industria și să facă profit.

Suveranismul lui Ceaușescu: izolarea și sărăcirea României

De parcă nu ar fi fost de ajuns, Ceaușescu a continuat pe aceeași linie a orgoliilor megalomanice în anii '80. De această dată a decis să renunțe la clauza națiunii celei mai favorizate obținută de la americani în 1975. De ce? Nu dorea să ofere drepturi și libertăți cetățenești românilor și, mai presus de toate, nu dorea ca aceștia să plece din țarǎ. SUA făcea presiuni tot mai mari și amenință cu rezilierea clauzei. "Problema drepturilor omului a ajuns în centrul atenției abia în momentul când s-a produs o schimbare în structura comerțului bilateral româno-american. Până în 1980, America și-a menținut o balanță comercială foarte avantajoasă însă în 1981 pozițiile s-au inversat, astfel că din acest moment , drepturile omului au devenit un criteriu pentru reînoirea ”Clauzei națiunii celei mai favorizate ”. Reînnoirea Clauzei României a trecut prin trei etape: în prima, atenția s-a concetrat asupra emigrării evreilor, în a doua, s-a pus accentul atât pe persecutarea ungurilor, cât și pe emigrarea evreilor, iar în a treia, pe politica Bucureștiului vizavi de unguri și cultele religioase nerecunoscute", preciza Andrei Olteanu, în „Relațiile României cu SUA în perioada comunistă”.

Ceaușescu le-a luat-o înainte americanilor. La 26 februarie 1988, a anunțat Washingtonul că România renunță la clauză națiunii celei mai favorizate în relațiile cu SUA. A fost practic o renunțare unilaterală. „Tovarăși, am convocat această ședința pentru a discuta unele probleme internaționale. În primul rînd, în legătură cu prelungirea acordării clauzei națiunii celei mai favorizate României, ambasadorul Statelor Unite ale Americii la București, a făcut o comunicare, din partea Departamentului de Stat, la Ministerul Afacerilor Externe. Printre altele, în această comunicare, se spune că „îi va fi greu să propună prelungirea acordării clauzei, dacă România nu răspunde obiectiv la o serie de cereri ale Statelor Unite ale Americii“ și așa mai departe. Că la noi sînt o serie de probleme economice, probleme religioase și probleme ale dreptului omului și, totuși, recunosc că în ce privește emigrarea s-au soluționat pozitiv multe lucruri“, preciza Ceaușescu în cadrul ședinței Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al C.C. al PCR din 25 februarie 1988.

Ulterior, luat de val, a precizat că democrația românească era superioară cele americane și că se pot lipsi de clauza națiunii celei mai favorizate dacă americanii mai pun condiții României Socialiste. „În legatura cu democratia, i-am spus ca noi consideram ca democratia noastra este superioara celei din Statele Unite ale Americii. Sigur, putem in acest fel sa discutam, dar sint probleme interne si nu consideram ca poate fi obiectul unor discutii privind relatiile noastre. Sigur, noi am spus ca renuntam la prelungirea acordarii clauzei daca se pun fel de fel de conditii. Sintem pentru mentinerea clauzei fara conditii, adica fara mentinerea amendamentului Jackson-Vanik. Si daca nu vor, Romania nu va mai cere prelungirea”, preciza Ceaușescu în aceeași ședință. În urma acestei decizii, economia românească, și așa afectată de plata datoriei externe, de eșecul industrializării masive, risca să decadă puternic. Practic, Ceaușescu condamna țara la izolare și sărăcie și mai mare.

Decizia a afectat direct relațiile comerciale cu Statele Unite. Odată pierdut statutul preferențial, produsele românești au fost supuse unor taxe vamale mai mari, reducându-le competitivitatea. Exporturile către piața americană au scăzut, iar România a pierdut un canal important de acces la valută forte. Efectele s-au resimțit și în relația cu Comunitatea Economică Europeană. Deși România avea încă din 1980 un acord comercial cu CEE, deteriorarea relațiilor politice și imaginea negativă privind drepturile omului au limitat aprofundarea cooperării. În timp ce alte state socialiste, precum Ungaria sau Polonia, începeau să dezvolte relații mai strânse cu Occidentul, România rămânea rigidă și izolată.

Pe plan intern, propaganda oficială a prezentat renunțarea la clauză drept o dovadă de suveranitate și independență față de „imperialism”. În realitate, decizia a reflectat refuzul regimului de a accepta orice reformă sau deschidere. În același timp, în Uniunea Sovietică, liderul Mihail Gorbaciov promova perestroika și glasnost – reforme care încurajau o anumită liberalizare economică și politică. România rămânea una dintre cele mai conservatoare și izolate țări din blocul estic.