Se împlinește un secol de la nașterea lui Toma Caragiu, actorul care a făcut din râs o armă și din scenă un refugiu. Aromân rătăcitor prin Balcani, copil cu joaca spulberată de război și adolescent care scria „muncește și vei izbuti“ pe fotografiile de la primul spectacol, Toma a urcat pe scenă cu aceeași forță cu care oamenii obișnuiți urcă în viață. Râsul lui, când amar, când tandru, i-a ținut pe români aproape de adevăr într-o epocă în care se vorbea în șoaptă.

Toma Caragiu a moștenit talentul și umorul de la bunica sa, o macedoneancă îmbrăcată în haine cernite, dar care avea un haz nemaipomenit. S-a născut la 21 august 1925, în însorita Macedonia grecească, în mica așezare din Hrupisti. Peste ani, figura bunicii sale lumina drumul nemuritorului actor: „Pe linie de familie am fost ciobani, drăguță tovarășă. E adevărat, ciobani cu Homer în traistă. Dar totul mi se trage de la bunica: o bătrînică uscată, mică. Daphna o chema, care mergea tot timpul îmbrăcată în negru și avea un haz nemaipomenit. Era invitată la toate petrecerile din sat: povestea ca nimeni altul, schimbîndu-şi glasul pentru fiecare personaj, imitîndu-l pe fiecare. Maică-mea, Atena (îmi ziceţi acum «frate», «Tumuli, frate», nu fiule), i-a moştenit umorul: eu sînt cel mai slab actor din familie, te asigur. La aromâni există un adevărat cult al familiei, eu nu am ieşit niciodată din cuvîntul tatei“, mărturisea Toma Caragiu într-un interviu pentru Revista „Flacăra“ în anul 1971.

Apoi, soarta familiei sale a fost prinsă în vâltoarea istoriei, ajungând în Cadrilater, în anul 1928, la Sarsânlar, așezare care făcea parte din plasa Turtucaia. În august 1940, cu puțin timp înainte de cedarea Cadrilaterului către bulgari, Toma Caragiu, la vârsta de 15 ani, a plecat din sat la Oltenița, apoi în satul Ulmeni, unde ajunsese mama sa cu puțin timp înainte. „Copilăria noastră minunată lua sfârșit. Căci, din acel moment, acasă nu a mai însemnat niciodată altceva decât casa noastră de la Sarsânlar, cu curtea ei mare, cu saivanele de oi, cu moara cea mică de apă, cu heleșteul cu pești, cu grădinile de zarzavat, cu Barac (câinele) al nostru cel bătrân, acel loc unde era toată munca lor, toată agoniseala a trei vieți“, povestea sora marelui actor, Matilda Caragiu Marioteanu, într-un interviu pentru „Jurnalul Național“, în anul 2005.

Un an de școală pierdut

În România, erau străini. Nu aveau prieteni, nu aveau nimic. Nu era greu doar pentru ei. În Europa, planau norii negri ai unui nou război mondial. Tatăl lui era mai tot timpul plecat, în căutarea unui loc mai bun. Copiii însă se bucurau de traiul în apropierea apei, mai puțin Toma, care era fricos și ajungea în apă doar legat cu frânghia și tras prin apă. Stătea mai tot timpul cu surorile sale, Matilda și Geta, cărora le aducea romane celebre, poezii, piese de teatru. A pierdut un an de școală din cauza lăcomiei profesorului de matematică, fiul proprietarului casei unde locuia familia Caragiu, care și-a dorit șaua și o cergă, aduse din Grecia. Cum a fost refuzat, s-a răzbunat pe Toma, pe care l-a lăsat corigent.

În martie 1944, regăsim familia Caragiu în Bacău. Tot aici a fost și prima dată când Toma, acum elev de liceu, s-a urcat pe o scenă, la cinematograful „Mărăști“, alături de alți colegi de liceu. Micii artiști interpretau piesa „Miss România“. Sora sa își amintea că pe verso-ul fotografiilor de la acest spectacol, Toma a scris, pe fiecare din cele patru exemplare pe care le păstra: „Adu-ți aminte de începutul și primul tău succes în teatru/adu-ți aminte de primul tău succes/muncește și vei izbuti!“.

Familia s-a mutat apoi la Ploiești, unde Toma a terminat anii de liceu și apoi a plecat la facultate la București. „Pentru tata am făcut Dreptul. Pentru sufletul meu – şi pentru marele meu profesor și prieten Victor Ion Popa – m-am apucat de histrionie. M-a descoperit la un spectacol de amatori, voia să facă un teatru studențesc, şi m-a îndemnat să intru la Conservator. Am avut noroc, a făcut parte şi din comisia de admitere, mi-a fost apoi şi profesor“, povestea Toma Caragiu într-un interviu pentru revista „Flacăra“.

Nu i-a fost ușor. A avut noroc, talent, dar a muncit mult pentru ca muritorul să devină nemuritor. A luptat pentru fiecare an. În liceu dădea meditații ca să se poată întreține, iar în studenție a fost angajat încă din anul III la Teatrul Național.

Luat cu arcanul în armată

O vreme, a coborât de pe scenă forțat și s-a încălțat în bocanci, fiind trimis în Armată. Episodul, povestit de el cu mare haz, îl definește: „M-am încurcat însă cu armata – distrat cum sunt, am uitat pur şi simplu ordinul de recrutare pe un raft, aşa că într-o zi am fost luat pe sus, tuns şi încălţat în bocanci, am făcut un an jumate de cătănie şi cînd m-am întors postul meu era ocupat. Aşa mi-am încheiat cariera pe prima scenă a ţării...“, povestea el cum s-a încheiat etapa de la Teatrul Național.

În anii ’50, grei pentru România, cu Armata Roșie în țară și cu intelectualii decimați, el și-a găsit loc pe scena din Constanța, la Teatrul de Stat, unde a jucat primul său rol important, Rică Venturiano, în spectacolul „O noapte furtunoasă“. „Chiar dacă a stat la Constanța doar două stagiuni (1951-1952, 1952-1953), Toma Caragiu, absolventul primei promoţii a IATC Bucureşti, la clasa marilor actori şi dascăli Ion Manolescu şi Mihai Popescu, a apărut în nouă producţii scenice. Erau piese de comandă politică în marele proces de educare marxistă a maselor: «Vocea Americii», «Ziua cea mare», «Casa cu storurile trase», «Oameni de azi», «Lupii», «Ruptura», «Într-o noapte de vară», cu eroi comunişti revoluţionari şi duşmani chiaburi, capitalişti etc. Tânărul Caragiu a interpretat personaje din ambele tabere“, scria cronicarul constănţean Jean Badea în volumul „Dulcea povară“.

După mulți ani, marele actor își amintea cu nostalgie de primii săi ani. „Mai întîi mi-am făcut stagiul de... vară la Constanța: opt roluri importante – printre care Hlestakov şi Rică Venturiano – într-un singur an. Cred că nici un tînăr absolvent n-ar trebui să ocolească, pentru început cel puţin, provincia: numai acolo îşi poate face cu adevărat mîna, numai acolo se poate înfrupta din plin din marile roluri“. Tot la Constanța și-a cunoscut și prima soție, Maria Bondar, colegă de teatru, împreună cu care a stat zece ani și a adoptat o fată, Maria.

În orașul cu navetiști

În 1953, Toma Caragiu a plecat din Constanța pentru a merge înapoi la Ploieşti, de data aceasta ca actor şi director al Teatrului de Stat. „Ploieștiul e un oraș dificil pentru teatru. Spectatorii pasionați pleacă să vadă spectacole la... Bucureşti! Şi apoi, jumătate din trupă e formată din navetiști...“. Dar asta nu a împiedicat ca aici să se nască mari actori.

În anul 1975, când era cea de-a 25-a aniversare a Teatrului de Stat Ploieşti, cei din Teatrul „Bulandra“ le-au fost alături colegilor din provincie cu spectacolul „Casa de mode“ de Theodor Mănescu. În distribuție erau străluciți actori ai teatrului românesc: Toma Caragiu, Octavian Cotescu, Ştefan Bănică.

În sală se aflau directorul Teatrului Bulandra – Emil Riman, autorul, Teodor Mănescu, regizorul spectacolului Valeriu Moisescu, care de asemenea a slujit mai mulţi ani, în mod remarcabil, scena ploieşteană şi, desigur, spectatori peste capacitatea sălii. În finalul spectacolului, în ropotele de aplauze ale unui public entuziast şi fericit, oaspeţilor li s-au adresat, personal, calde cuvinte de mulţumire.

„Aici am lăsat anii mei tineri, entuziaşti, aici am realizat multe roluri dragi mie“, a declarat abia stăpânindu-şi emoţia Toma Caragiu. Din rândul întâi, o distinsă doamnă, impozantă, dreaptă, îmbrăcată în negru, cu vederea slăbită de ani, s-a îndreptat spre scenă. Era mama actorului. Emoţionat, acesta i-a ieşit în întâmpinare, a condus-o pe scenă şi a îmbrăţişat-o. Frumoşi, mândri, erau parcă statuia dragostei, a demnității, iar ochii spectatorilor s-au umplut de lacrimi, povestește episodul Aurelia Revent în revista „Teatrul azi“. În anul 1963, Toma Caragiu s-a căsătorit cu actriţa Elena Bickman-Ioachim, aflată și ea la cel de-al doilea mariaj. Împreună, s-au mutat la București și și-au luat o casă rustică în satul Brătulești, comuna Periș.

Ultima dorință de la Moș Gerilă

Anul 1977 se apropia cu pași repezi. Toma Caragiu avea 52 de ani. Întrebat într-unul din ultimele interviuri „Ce daruri ați dori să vă aducă Moș Gcrilă, acum în pragul anului 1977?“, el a răspuns: „Aș dori să-mi aducă un volum de poezii semnate de actorul Toma Caragiu. Să-i spuneți «moșului» că am ezitat destul de mult timp ca să fac gestul acesta“. Nu a mai apucat, ele fiind publicate postum, în 1979, sub îngrijirea cronicarului Ion Cocora. „Aruncă doamne pămînt peste mine/ și vino și tu!“, sună versul său de recviem.

În seara zilei de 4 martie 1977, Toma Caragiu se afla în apartamentul său din blocul Continental din București, alături de regizorul Alexandru Bocăneţ. Aici i-a prins cutremurul cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter, care a durat 56 de secunde. Cei doi au fost surprinși încercând să fugă pe scări, dar au fost prinși între dărâmături. Trupul marelui actor a fost găsit după șase zile. La 11 martie 1977, a fost înmormântat în Cimitirul Bellu.

Oamenii refuzau să creadă că a murit. Revista „Teatrul“ din martie 1977 relata, la câteva zile după dezastru, că timp de aproape șapte zile, „populaţia Bucureştiului, rănită şi jignită, dar ca niciodată mai vie, a refuzat hotărât şi îndărătnic să creadă că artistul ei preferat a murit sub dărâmături. Timp de o săptămână, făptura lui Toma Caragiu a continuat să trăiască din şi în închipuirea numerosului său public, într-o permanentă situaţie de reanimare, sus, pe treptele speranţei hrănite de milioanele de vreri omeneşti optimiste: trăiește, e jos în subsol, s-a vorbit la telefon cu el, a fost dus la spital, dar trăiește, trăiește, trăiește!“.

Dar Toma Caragiu era doar un om, care murise. Trupul său neînsuflețit a fost găsit de cascadorul Mircea Pascu: „Noi am tot sperat că-l vom găsi pe Toma viu şi nevătămat. În fiecare zi, într-un colț dinspre Ministerul Comerțului Exterior, se adunau şi actorii, printre care Mircea Albulescu, Ion Besoiu, Ion Caramitru, Dem Rădulescu... Aşteptau şi ei o minune de la noi. Ce să vă zic?! L-am găsit pe casa scării, sub dărâmături, strivit de o grindă. Ne-am dat seama că era el după ochelari. Altfel, era de nerecunoscut, avea fața desfigurată, iar părul îi albise brusc, în câteva secunde. Nu mai era nimic de salvat“, a povestit, cu tristeţe în glas, Mircea Pascu.

În sufrageria apartamentului, pe masă erau sticlă de whisky și patru pahare pline, neatinse. Apartamentul de la etajul doi era pe jumătate întreg. Cealaltă jumătate a fost antrenată de căderea bezmetică a celor opt etaje, parcă fusese tăiat de o ghilotină. Ar fi scăpat dacă rămânea în casă. Dar a ales să fugă pe scări.

În urma lui au rămas amintiri. „Erau în el balcanismul înfierat de Caragiale, mahalaua bucureșteană, nu dulcea suburbie pictată anterior în culori de cartolină, ci ţinutul semicitadin, scufundat în patriarhalism ca într-o mlaştină, printre ale cărei păpurişuri sticleşte înşelăciunea, unde mişună vietăţi ciudate, cu o existenţă larvară, intrând, din când în când, într-o agitaţie neobişnuită, lovindu-se, ţipând, urmărindu-se gata să se devoreze, bucurându-se de fleacuri şi prăpădindu-se cu firea pentru nimicuri. E periferia suspectă a trişorilor şi cuțitarilor, a dramelor pasionale caligrafiate cu senzaţie în «Universul», a bătăilor crunte în întunericul maidanelor, a misterelor din dosul porţilor zăvorâte şi al ferestrelor oblonite, a legăturilor de inimă, ghicite în cărţi, între craii de ghindă şi femeile de verde, dar şi a împăcărilor bruşte, fierbinţi, între zurbagii, cu jurăminte crâncene de credinţă şi libaţii conciliatorii“, este descris actorul în volumul „Carte despre Toma Caragiu“ a lui Valentin Silvestru.

„Cum să tăiem? Lasă, să taie ei!“

Întrebat dacă ar fi să aleagă între căpitanul mucalit al „B.D.-ului în acţiune“ şi fostul ofiţer Vasilescu, bandit de felul lui, din „Facerea lumii“, Toma a răspuns: „La Sem, pungașul din «Gluga pe ochi». Nu numai pentru că e personaj de teatru, ci pentru că mă ajută să râd cum ştiu eu, de cine ştiu eu“.

Patru ani mai târziu, tot într-un interviu pentru revista „Flacăra“, autorul îl întreba: „Circulă teoria că scrisul comic izvorăște din răutatea omenească: trebuie să ai o anume maliție în vîrful condeiului, al limbii, ca să poți rîde de oameni, de cusururile lor, se spunea“. Iată ce a răspuns marele actor: „Eu cred că dimpotrivă, numai o mare dragoste față de om te poate împinge să arăți ce e rău în om, de ce trebuie să se ferească, cum trebuie să se ferească. Eu nu pot rîde, de pildă, atunci cînd un om calcă pe o coajă de portocală și alunecă, ar fi un rîs rău și gratuit. Dar eu rîd, rîd cu sete, atunci cînd am în față un om mic care vrea să facă pe marele (și nu mă refer, firește, la numărul de centimetri ai taliei sale), eu mă prăpădesc de rîs cînd mediocrul vrea să pară genial cînd semidoctul se fălește cu cultura lui. Ei bine, lucrurile acestea trebuiesc spuse fără milă pe scenă. Altfel, degeaba mai urcăm pe ea“. „Tovarăşă dragă, să ştii că eu rîd tot timpul, dimineaţa cînd mă spăl pe dinţi, la prînz cînd mestec, noaptea cînd dorm, rîd chiar dacă întîmpin – în timpul acestor acţiuni – dificultăţi de ordin fiziologic. Consum rîsul în loc de vin tonic. Face bine, face bine...“, era răspunsul sarcastic al comediantului la întrebările puse de cei care-l intervievau.

Studenții îl adorau pe marele actor, așa cum era iubit de cei din toate clasele sociale. Din publicația „Viața studențească“ am aflat că în anul 1976, studenții l-au clasat pe primul loc în preferințele lor. Aflând vestea, Toma a mulțumit cu recunoștință, considerându-se mândru de faptul că tinerii îl preferă, deși făcea parte dintr-o altă generație. „Atunci cînd atingi o anumită vîrstă, ai totdeauna sentimentul că generația tînără te consideră depășit“. Pentru el, un comic mai bun decât el era Marin Moraru, Gheorghe Dinică excela la film, iar Victor Rebengiuc în teatru.

„Toma și șarpele“

Actorul Toma Caragiu era la fel de faimos şi pentru scenetele sale, care conțineau critici la adresa regimului comunist. În Revelionul anului 1976, memorabilul Toma Caragiu a interpretat un scheci în care a ironizat conducerea de partid și de stat. În „Povestea continuă“, Toma Caragiu îl interpreta pe muncitorul Gârneaţă, cel care a organizat o petrecere la întreprindere. Subtil, el vorbește de Moș Gerilă, cel care l-a înlocuit pe Moș Crăciun, de salam, de brânză franțuzească, produse de lux, care nu se găseau de vânzare pe rafturile din alimentări, dar și de penalizări, sancțiuni care se aplicau pentru orice abatere la locul de muncă. „Sosirea la locul de petrecere se va face la oră fixă, orice întârziere fiind penalizată cu mustrare scrisă și de la caz la caz cu retrogradare de la tacâm confort sporit: Salam de Sibiu, Fromage Roquefort la tacâm confort doi: cașcaval, brânză de șaișpece“, spunea Toma Caragiu în scenetă. Și când a vorbit de răvașe a făcut aluzii la timpurile pe care le trăiam: „Răvașele, după ce vor fi lecturate în colectiv, vor fi depuse la serviciul personal, fiecare răvaș având alăturat felia de plăcintă în care a fost descoperit“.

În scenetă a apărut și Moș Gerilă, cel care aducea daruri copiilor în perioada comunistă. „Eu propun ca, în acest an, funcţia de Moş Gerilă să fie acordată unei salariate fruntașe, denumită pe scurt... tanti Gerilă. Petrecerea continuă“.

O altă scenetă memorabilă a lui Caragiu este „Omul cu şopârla“, cunoscută şi cu titlul „Şopârliţa liberă“, al cărei text a fost scris de Dan Mihăescu şi Grigore Pop. Aluzia era evidentă, la adresa supravegherii societății românești de către Securitate, prin reţeaua sa de informatori. După mulți ani, umoristul Dan Mihăescu a povestit într-un interviu pentru „Adevărul“ despre vremea când o glumă putea pune capăt unei cariere. „Scheciul ăsta a avut un destin ciudat. Am dat textul la viză şi un vicepreşedinte de la Partid a zis că nu se aştepta de la un redactor al televiziunii să scrie ceva atât de vulgar“, a mărturisit el. Peste ani, a putut să vadă cum scheciurile interpretate de Toma Caragiu „au rămas în memoria oamenilor, au intrat în folclor“. „Nimeni altul nu ar fi putut să interpreteze textul meu «Şopârla» cum a făcut-o el“.

Râsul său nu a trecut neobservat de autoritățile comuniste și în anul 1976 a fost interzis la televizor, cu excepția momentelor înregistrate de Revelion. Umoristul Dan Mihăescu îşi amintea cum, atunci când ceva părea prea dur la adresa regimului, scenariştii întrebau: „Tăiem?“, iar actorul răspundea, zâmbind: „Cum să tăiem? Lasă, să taie ei!“. La Revelionul din fatidicul an 1977 a interpretat ultima sa scenetă de televiziune, „Sssst!/ Toma şi şarpele“, filmare care a dispărut din arhiva TVR.

Actoria în cifre

La invitaţia lui Liviu Ciulei, a urcat pe scena Teatrului „L.S. Bulandra“ din Bucureşti, unde a jucat într-un total de 1.729 de reprezentații. Toma Caragiu ne-a lăsat o moștenire unică: a jucat în 66 de piese de teatru, în 41 de filme, din care în 28 a avut rolul principal, în 49 de piese de teatru radiofonic și a fost auzit în 50 de emisiuni „Unda veselă“, 34 de scenete de televiziune, 3 seriale de televiziune. A avut 30 de turnee în țară și șase peste hotare.

A avut roluri de excepție, prezentate pe scena teatrului, precum Rică Venturiano („O noapte furtunoasă“), Ianke („Take, Ianke şi Cadâr“), care a avut 315 reprezentaţii în 10 ani de la premieră, De Pretore Vincenzo sau cele interpretate în filmele de succes din seria „Brigada Diverse“, „Actorul şi sălbaticii“ sau „Operațiunea monstrul“.