Acest site folosește cookie-uri. Prin continuarea navigării sunteți de acord cu modul de utilizare a acestor informații. Află detalii aici. De acord



Tot ce nu vrei să știi despre libertate. Despre libertate și surogatele ei.

Brad Florescu, pe tedoo.ro: Tot ce nu vrei să știi despre libertate. Despre libertate și surogatele ei.

“Nu există ordine adevărată decât în libertate. Nu există libertate decât la oamenii care-și realizează vocația și care o slujesc. Și omul liber este singurul care respectă libertatea semenilor săi.” – Denis de Rougemont.

Am terminat recent de tradus „Căsuța din Prerie”, al treilea volum* din seria omonimă publicată de Laura Ingalls Wilder începând cu anul 1932. Ciclul Căsuței, o operă iconică a culturii Statelor Unite, zugrăvește autobiografic peripețiile și încercările pe care le-au avut de înfruntat coloniștii europeni în America de Nord în a doua jumătate a secolului XIX.

Dincolo de criticile care li se aduc azi, la aproape nouă decenii de la apariție, sub flamura corectitudinii politice, cărțile doamnei Ingalls reprezintă o nemuritoare cronică a libertății. Familia autoarei – o fetiță de câțiva anișori la data evenimentelor prezentate în primele volume –  este liberă să se strămute aproape oriunde dorește și să facă tot ce vrea, chiar dacă asta implică un grad uriaș de responsabilitate și o muncă titanică. Părinții Laurei sunt liberi, iar libertatea aceasta nelimitată îi obligă să dețină întregul control asupra vieții lor și să muncească de dimineața până seara în condiții adeseori neprietenoase, dacă nu primejdioase de-a dreptul.

Cum codrii Wisconsin-ului sau preria Kansas-ului abia începeau să fie colonizate, e de la sine înțeles că primii settlers nu aveau de unde să își procure cele de trebuință pentru un trai comod. Cel mai apropiat magazin era la o zi depărtare, iar banii, puțini, erau păstrați pentru achiziționarea de obiecte care nu puteau fi produse în gospodărie: unelte, cuie și praf de pușcă.

Pentru restul nevoilor existau brațele și priceperea. Tatăl Laurei construia de unul singur case, grajduri, mobilier, afumători pentru carne, cuptoare, iar mama autoarei meșterea haine, ștergare, păpuși pentru copii sau mici bibelouri pentru înfrumusețarea casei. Familia se hrănea din ce vâna sau cultiva. Copiii ajutau la muncile mai ușoare, luând seama la detaliile fiecărui meșteșug, de la asamblarea unui balansoar la conservarea cărnii pentru iarnă. Aproape tot ce găseai în gospodăria familiei Ingalls era făcut de familia Ingalls. Așa arăta viața acum un secol și jumătate în Statele Unite și în multe alte locuri de pe glob. Revoluția industrială se afla în perioada sa de pârg, dar oamenii încă mai știau că libertatea se poate obține doar cu truda propriilor mâini.

Neliberul care nu făcea nimic.
În zilele noastre, libertatea a fost atât fetișizată cât și golită de sens. A devenit un produs vândut sub forma unor „vederi” digitale care înfățișează nori pufoși priviți prin hubloul unui avion, cai sălbatici bătând câmpii sau unghiuri ireplicabile obținute din zborul dronei.

Din păcate – dar și din fericire – libertatea nu are nimic de-a face cu imaginile asociate ei. Însemnătatea libertății trebuie căutată mult mai profund, dincolo de heraldica facilă sub care ne este ea prezentată și cu care, din instinct imitativ, o asimilăm.

“Pentru cei mai mulți dintre contemporanii mei, libertatea înseamnă dreptul de a nu asculta. Când li se lasă acest drept, ei se plictisesc și cheamă un tiran” scria în 1942 același Denis de Rougemont pe care l-am citat în deschiderea articolului.

Prin libertate se înțelege prea adesea dreptul omului de a face prostii, nu de a face bine. Libertatea de exprimare atât de pătimaș invocată astăzi nu servește de cele mai multe ori decât pentru a debita aiureli și sudălmi care nu împing nici individul, nici omenirea spre o stare mai bună. Cenzura totalitaristă nu gâtuie libertatea de exprimare in corpore, ci doar pe aceea de a pronunța public adevăruri neconvenabile. N-a făcut nimeni închisoare pentru că ar fi susținut că Pământul este plat. Totalitarismul nu e deranjat de prostioare, ci de adevăr. Libertatea fără bine, frumos și adevăr nu este decât o colivie aurită.

Unitatea de măsură a acestei detenții mascate este timpul liber, supranumit și făcutul-de-nimic, tăiatul-frunzei sau frecatul-mentei. Omul crede că dacă zace o zi întreagă în pat sau la piscină își manifestă dreptul inalienabil la libertate. Doar că libertatea de a nu face nimic nu este libertate decât în condițiile în care non-acțiunea respectivă este una afirmativă: de pildă, să nu faci salutul nazist atunci când toți cei din jurul tău dau onor fuhrer-ului. În celelalte situații este o simplă irosire.

Libertatea cvasi-totală din copilăria Laurei Ingalls a fost înlocuită, în ultimele decenii, cu surogatul alegerii, fie că vorbim despre exercitarea votului în jocul democratic fie despre opțiunile de zi cu zi privitoare la cumpărături sau divertisment. Ideea că suntem liberi pentru că alegerile ne aparțin ascunde sub spoiala cuvintelor o realitate deprimantă, anume aceea că individul nu poate alege decât dintre opțiunile care i se pun în față. Indiferent cât de multe și de diverse par acestea, este foarte posibil ca niciuna dintre ele să nu se suprapună măcar parțial peste aspirațiile naturale ale unui individ.

Această digitizare a libertății (care e analogă prin structura sa continuă) se poate mitiga fie prin refuz, fie prin conformare. Prima cale este mult mai dificilă întrucât individul, izolându-se de oferta sistemului, se vede nevoit să-și satisfacă aspirațiile și nevoile prin forțe proprii, ceea ce presupune căutare, învățare, efort. Calea conformării este mult mai la îndemână și mulți o aleg pentru pentru că nu văd diferențe dintre autentic și surogat, sau pentru că se mulțumesc cu principiul decât deloc, mai bine prost. Asta duce la o corupere a valorilor, a gusturilor, a standardelor și la o uniformizare a societății, atent disimulată sub faldurile categoriilor de consumatori.

Modernitatea nu poate funcționa cu oameni liberi. Ea ne oferă anumite tipuri de confort – real sau iluzoriu – în schimbul cărora noi renunțăm la hălci din controlul asupra vieților noastre. Or, libertatea individuală se definește în mod necesar prin nivelul de control pe care individul îl exercită asupra propriei existențe. Cu cât controlezi mai multe aspecte ale vieții tale, cu atât te poți numi mai liber. Doar că asta cere conștiință și muncă.

Delegarea libertății.
Se spune că este foarte ușor să te informezi în ziua de azi. Tot ce trebuie să faci este să deschizi o pagină de internet și să cauți. Dar multă lume omite faptul că un motor de căutare nu-ți spune și ce să cauți. El îți servește răspunsuri – mai bune sau mai proaste – la întrebările pe care le ai deja. Nu s-a inventat încă niciun hardware sau software care să țină locul dorinței omenești de cunoaștere.

S-au inventat în schimb nenumărate mașinării care să deturneze individul de la căutările sale către zone derizorii și sterpe în care acesta își va îngropa cele mai importante două resurse neregenerabile: timpul și neuronii. Delegând procesul cunoașterii, omul renunță la controlul asupra rezultatelor acestui proces și sfârșește prin a ști doar ceea ce i se cere să știe.

Același lucru se întâmplă și în cazul divertismentului sau distracției, două cuvinte cu care ne-am obișnuit atât de mult încât nu le mai observăm sensurile primare: ambele semnifică o deturnare (divertare) sau distragere a individului și a atenției sale. Efectul așa zis-benefic al distracției și divertării ar fi acela că uiți de necazuri, ceea ce pune divertismentul pe același plan cu alcoolul și drogurile (cu toate acestea, e legal să conduci o mașină după șapte ore de Game of Thrones.)

Te uiți la un film prost pentru că toată lumea l-a văzut. Citești o carte pentru că toată lumea o face. Apreciezi un produs cultural, fie el și de slabă calitate, pentru că dacă n-ai face-o te-ai simți tâmpit. Te conformezi până și în gânduri, dar cu toate astea menții iluzia că ești liber.

Nu spun că omul trebuie să renunțe la divertisment. Doresc doar să atrag atenția asupra sensului, asupra dozajului și asupra alternativelor. Distracția omului modern înseamnă o dezertare din realitate (de necazuri) și o refugiere în ficțional. Jocurile video, filmele, serialele au puterea de a ne ține captivi ore întregi și, cu cât mai mult timp petrecem în universul lor, cu atât mai mult ne de-conectăm (alt sinonim pentru distracție) de ceea ce este real, inclusiv de realitatea propriei ființe.

Nu vreau să par ipocrit. Am pierdut mai multe ore în fața unui joc de computer decât majoritatea cititorilor mei. Am văzut mai multe filme și seriale decât permite legea. Însă când mă ridic din fața ecranului mă simt năuc, extenuat și uscat pe dinăuntru. Incomparabil mai multă bucurie îmi oferă, în schimb, o seară de muzică ori de discuții cu niște oameni interesanți sau o oră de exersat la pian sau chitară. Pentru că sunt prezent și creez ceva, după forțele mele și priceperea mea.

Odată ce ai delegat unor terți dreptul de a crea, ai renunțat la propria libertate creatoare. Te vei justifica degeaba prin n-am ureche muzicală, n-am talent la scris, am două mâini stângi când vine vorba să desenez și așa mai departe. Știi foarte bine că nu este adevărat. Povestea cu urechea muzicală e un mit urban: dacă n-ai avea așa n-ai putea deosebi afirmațiile de întrebări sau sunetul unei mașini care se îndepărtează de cel al unei mașini care se apropie. Capacitatea de a crea este imanentă și nu necesită decât dedicare, timp și atenție.

Această delegare a libertății nu se aplică doar în zonele abstracte ale informării și culturii, ci și în domenii dintre cele mai prozaice. Din ce în ce mai mulți indivizi preferă să mănânce în oraș sau să comande mâncare online în loc să gătească. Asta pentru că – spun ei – nu au timp sau energie să mai petreacă o jumătate de oră în bucătărie pentru a-și prepara ceva.

Libertatea trece prin stomac.
Iluzia libertății ca alegere funcționează din plin în acest caz pentru că meniul este gros: ai de ales între pizza, paste, burgeri, bucătărie chineză sau românească și așa mai departe. Alegerea îți aparține. Ce nu-ți aparține este controlul asupra ingredientelor și a procesului de preparare. Introduci în organism ce ți-au pus în farfurie niște necunoscuți (dacă nu e vorba despre un restaurant pe care îl cunoști de multă vreme și în ale cărui proceduri ai încredere). Nu spun să ne întoarcem cu toții la vremurile în care fiecare om își creștea carnea și legumele în propria gospodărie, dar un strop de control asupra a ce băgăm în gură – de la alegerea ingredientelor la metoda de preparare – ne asigură, pe de o parte, o alimentație în care putem avea încredere și, pe de altă parte, satisfacția de a fi creat ceva cu propriile noastre mâini.

Michael Pollan (în „Cooked”) scrie: “Declinul gătitului zilnic acasă nu afectează doar sănătatea trupurilor și a pământului, ci și familiile noastre, comunitățile noastre și percepția asura modului în care mâncarea ne conectează cu lumea.”

Mark Hyman (în „Food: WTF Should I Eat?”) îl completează pe Pollan: „Gătitul este distracție, gătitul este eliberare, gătitul este esențial în atingerea unei stări de fericire și sănătate. Din păcate, am delegat această sarcină unică ce ne face umani, către industria alimentară. Am devenit consumatori de hrană, nu producători sau preparatori și, prin asta, ne-am pierdut legătura cu lumea și cu noi înșine.”

Același lucru se poate spune despre renunțarea prin delegare la artizanat, grădinărit, muzică, pictură, scris, cunoaștere în general.

Desculți și liberi.
Călătoriile sunt suprema noastră iluzie de libertate. Afirm asta nu pentru că ar fi imposibil să te eliberezi într-o călătorie (dimpotrivă), ci pentru că degeaba zbori de trei ori în jurul planetei dacă nu ai în bagaj definiția adevăratei libertăți, cea pe care o poți practica nu doar în cele câteva săptămâni de concediu, ci în fiecare secundă a existenței tale.

În cazul vacanțelor, însă, e mai ușor să ne dăm seama cât de neliberă este minunata lume nouă în care trăim. Aflăm asta încă din momentul în care ajungem la aeroport și ni se cere să ne descălțăm. Ni se scotocește în bagaje. Suntem scanați până în măduva oaselor. Pe unele aeroporturi ni se iau amprente sau probe biologice. Suntem tratați ca niște potențiali criminali. Nici copiii nu sunt scutiți de asta. Drumul spre libertatea depărtărilor începe acasă, cu un proces sumar în care suntem cu toții prezumtivi vinovați.

Și nimeni nu spune nimic. Nimeni nu protestează. Toți vrem să trecem mai repede dincolo de poartă și să lăsăm un avion, construit și pilotat de necunoscuți, să ne legene. Să adormim și să visăm că alergăm desculți pe o plajă pustie. Pantofii i-am lăsat la controlul de securitate.

SURSA: Tedoo.ro


Trimite pe WhatsApp

Citește și:

populare
astăzi

1 RoMAFIA Discuție despre o ȘPAGĂ de 500.000 de euro în biroul lui Răzvan Cuc, ministrul Transporturilor

2 BRRR! Au intervenit AMERICANII! Filmul contracronometru al salvării Sorinei și abuzul de pe aeroport. Amănunt…

3 HOPA! Radu Tudor, Antena 3, o acuză pe Dăncilă de TRĂDARE în favoarea Rusiei! „Vă dați seama cine conduce Româ…

4 Document Grindeanu, cu consiliera în Insulele Azore!

5 SURSE Ponta negociază cu Dăncilă nominalizarea Dacianei Sârbu pentru postul de comisar european. Adică nevastă…

recomandări

Te ia DNA: Cirloganu Marian Cristinel

S-a lansat Milionarul pentru Android! Descarcă din Play Store

Dormitorul lui van Gogh e de închiriat pe Airbnb